Toată viaţa înseamnă pocăinţă

de rev. Tim Keller


Martin Luther a început Reforma prin afişarea celor „Nouăzeci şi cinci de teze” pe uşa Catedralei de la Wittenberg. Prima dintre aceste teze era: „Domnul şi Stăpânul nostru Isus Cristos... a dorit ca întreaga viaţă a credincioşilor să fie una de pocăinţă.” La suprafaţă această afirmaţie pare să ofere puţină speranţă! Luther pare să spună că, de fapt, creştinii nu vor face niciodată multe progrese. Însă, desigur că acesta nu a fost deloc punctul de vedere al lui Luther. El spunea că pocăinţa este modul în care noi progresăm în viaţa creştină. Într-adevăr, pocăinţa pe toată viaţa, predominantă, este semnul cel mai bun că noi creştem profund şi rapid întru asemănarea cu caracterul lui Isus.

Transformarea pocăinţei

Este important să se ia în considerare modul în care Evanghelia afectează şi transformă actul pocăinţei. În „religie” scopul pocăinţei este în esenţă să continui să-L faci pe Dumnezeu fericit şi astfel El va continua să te binecuvânteze şi să răspundă la rugăciunile tale. Aceasta înseamnă că „pocăinţa religioasă” este: a) egoistă; b) neprihănită/mulţumită de sine; c) plină de amărăciune. Dar în Evanghelie scopul pocăinţei este de a avea acces în mod repetat la bucuria uniunii noastre cu Isus Cristos, ca să slăbim nevoia noastră de a face ceva contrar inimii lui Dumnezeu.

Pocăinţa „religioasă” este egoistă.

În „religie”, nouă ne pare rău de păcat doar datorită urmărilor lui pentru noi. El ne va aduce pedeapsă – iar noi dorim să evităm lucrul acesta. Ca urmare, ne pocăim. Însă Evanghelia ne spune că păcatul nu ne poate aduce în ultimă instanţă la condamnare (Rom. 8.1). Ca urmare, ticăloşia lui constă în ceea ce îi face lui Dumnezeu; nu-i face plăcere ci Îl dezonorează. Aşadar, în religie, pocăinţa este centrată pe sine; Evanghelia o face centrată pe Dumnezeu. În religie nouă doar ne pare rău pentru urmările păcatului, dar în Evanghelie nouă ne pare rău de păcat în sine.

În plus, pocăinţa „religioasă” este neprihănită sau mulţumită de sine. Pocăinţa poate uşor să devină o formă de „ispăşire” pentru păcat. Pocăinţa religioasă ajunge deseori o formă de autopedepsire în care noi Îl convingem pe Dumnezeu (şi pe noi înşine) că suntem realmente atât de nenorociţi şi plini de regrete sau căinţă încât merităm să fim iertaţi. Totuşi, în Evanghelie noi ştim că Isus a suferit şi a fost chinuit pentru păcatul nostru. Nu trebuie să ne facem pe noi înşine să suferim ca să merităm iertarea. Noi doar primim iertarea câştigată de Cristos. 1 Ioan 1:9 ni se spune că Dumnezeu ne iartă pentru că El este „drept”. Aceasta este o declaraţie remarcabilă. Ar fi nedrept din partea lui Dumnezeu să ne refuze vreodată iertarea, pentru că Isus a câştigat acceptarea noastră! În religie ne câştigăm iertarea cu pocăinţa noastră, dar în Evanghelie noi pur şi simplu o primim.

În cele din urmă, pocăinţa religioasă este „plină de amărăciune”. În „religie” singura noastră speranţă este să trăim o viaţă suficient de bună pentru ca Dumnezeu să ne binecuvânteze. Prin urmare, orice caz de păcat şi pocăinţă este traumatizant, neobişnuit şi groaznic de ameninţător. Doar sub o mare constrângere persoanele religioase admit că au păcătuit; deoarece singura lor speranţă este bunătatea lor morală. Însă în Evanghelie cunoaşterea acceptării noastre în Cristos ne ajută să recunoaştem că suntem imperfecţi pentru că ştim că nu vom fi lepădaţi dacă ne mărturisim adevărata adâncime a păcătoşeniei noastre. Speranţa noastră este în neprihănirea lui Cristos, nu în propria noastră neprihănire; aşadar, nu este atât de traumatizant să ne admitem slăbiciunile şi greşelile noastre. În religie ne pocăim din ce în ce mai puţin. Dar cu cât ne simţim mai acceptaţi şi mai iubiţi în Evanghelie, cu atât mai mult ne vom pocăi şi mai des. Şi cu toate că, desigur, există mereu o anumită amărăciune în orice pocăinţă, în Evanghelie există în cele din urmă încântare. Aceasta creează o nouă dinamică radicală pentru creşterea personală. Cu cât îţi vezi mai mult propriile păcate şi greşeli, cu atât mai preţios, glorios şi măreţ îţi apare harul lui Dumnezeu. Însă, de cealaltă parte, cu cât eşti conştient de harul şi acceptarea lui Dumnezeu în Cristos, cu atât eşti mai capabil să îndepărtezi negarea şi autoapărarea, şi să admiţi dimensiunile adevărate ale păcatului tău. Păcatul de la baza tuturor celorlalte păcate este lipsa de bucurie în Cristos.

Disciplina pocăinţei Evangheliei

Dacă înţelegi clar aceste două moduri diferite de a trata pocăinţa, atunci (şi doar atunci) poţi profita foarte mult dintr-o disciplină riguroasă şi regulată a examinării personale şi a pocăinţei. Am descoperit că practicile liderilor metodişti, George Whitefield şi John Wesley, din secolul al XVIII-lea mi-au fost de folos aici. Într-o scrisoare adresată unui prieten, pe 9 ianuarie 1738, George Whitefield a prezentat o ordine pentru o pocăinţă regulată. (De obicei, el îşi făcea noaptea inventarul păcatelor lui). El a scris: Dumnezeu îmi dăruieşte o umilinţă profundă şi o dragoste arzătoare, un zel bine direcţionat şi efort constant către un singur ţel, iar apoi îngăduie oamenilor şi demonilor să facă tot ce-i mai rău!” Iată aici un mod de a folosi această ordine în pocăinţa înrădăcinată în Evanghelie.

Umilinţă profundă versus mândrie. Am privit de sus sau am dispreţuit pe cineva? Am fost prea rănit de critică? M-am simţit desconsiderat şi ignorat? Pocăieşte-te în felul acesta: Iau în considerare harul gratuit al lui Isus până când simt: a) dispreţ diminuat (din moment ce şi eu sunt un păcătos); b) durere atenuată faţă de critică (de vreme ce n-ar trebui să dau valoare aprobării umane în locul dragostei lui Dumnezeu). În lumina harului Său pot îndepărta nevoia de a păstra o imagine bună; este o povară prea mare şi acum nu este necesară. Iau în considerare harul gratuit până când experimentez bucuria plină de recunoştinţă şi pace.

Dragoste arzătoare versus indiferenţă. Am vorbit sau am gândit cu răutate despre cineva? Mă justific pe mine însumi prin caricaturizarea altcuiva (în mintea mea)? Am fost nerăbdător şi irascibil? Am fost absorbit de sine, indiferent şi neatent faţă de oameni? Pocăieşte-te în felul acesta: Iau în considerare harul gratuit al lui Isus până când nu mai există: a) nicio răutate sau lipsă de amabilitate (gândeşte-te la dragostea jertfitoare a lui Cristos pentru tine); b) nicio nerăbdare sau agitaţie (gândeşte-te la răbdarea Lui cu tine); şi c) nicio indiferenţă. Consider harul gratuit până când dovedesc căldură şi afecţiune. Dumnezeu a avut o nesfârşită atenţie şi a fost foarte răbdător cu mine, datorită harului.

Curaj înţelept versus anxietate. Am evitat oameni sau sarcini pe care ştiu că ar trebui să le întâmpin? Am fost neliniştit sau îngrijorat? Am dat greş în a fi circumspect sau prudent, sau am fost grăbit, nerăbdător şi impulsiv? Pocăieşte-te în felul acesta: Iau în considerare harul gratuit al lui Isus până când nu mai există: a) nicio evitare cu laşitate a lucrurilor grele (din moment ce Isus a făcut faţă răului pentru mine); b) niciun comportament grăbit sau neliniştit (de vreme ce moartea lui Isus dovedeşte că Dumnezeu se îngrijeşte şi va veghea asupra mea). Îţi trebuie mândrie ca să fii neliniştit sau îngrijorat – eu nu sunt suficient de înţelept ca să ştiu cum ar trebui să decurgă viaţa mea. Iau în considerare harul gratuit până când experimentez prudenţă sau chibzuinţă calmă şi îndrăzneală strategică.

Motivaţii evlavioase (un „efort constant către un singur ţel”). Fac ceea ce fac pentru gloria lui Dumnezeu şi binele altora sau sunt condus de temeri, nevoia de aprobare sau încuviinţare, iubirea confortului şi a tihnei, nevoia de control, foamea după aclamare şi putere, sau „frica de oameni”? Privesc pe cineva cu invidie? Cedez chiar la primele imbolduri ale poftei sau lăcomiei? Îmi petrec/ocup mai degrabă timpul meu cu lucruri urgente decât cu lucruri importante din cauza acestor dorinţe necumpătate? Pocăieşte-te în felul acesta: Oare nu-mi pune Isus la dispozitie tot ceea ce eu caut sa rezolv altfel, dar nu cum vreau eu ci prin mijloacele puterii Lui?

Roagă-te: „O, Doamne Isuse, fă-mă suficient de fericit în Tine ca să evit păcatul şi suficient de înţelept în Tine ca să evit pericolul, ca eu să pot face mereu ce este bine înaintea Ta, în Numele Tău mă rog, Amin!”

Tradus de Lacrisa Novac


Umblarea Creştinului