Simbolul crucii

(Lucrarea de ispăşire a lui Isus)

R.C. Sproul


Una din întrebările mele favorite pe care le pun oamenilor e următoarea: "Vă amintiţi unde eraţi şi ce făceaţi atunci când aţi auzit de asasinarea Preşedintelui Kennedy?" Evident, mulţi oameni nu pot răspunde la această întrebare, pentru că nu erau în viaţă pe atunci sau erau prea mici ca să-şi amintească. Dar, dintre cei care îşi amintesc, cei mai mulţi îmi pot spune cu exactitate unde erau şi ce făceau în momentul în care au auzit acea veste.
Pe atunci eram încă student la seminar şi mă găseam în biblioteca Seminarului Teologic din Pittsburgh, un loc în care regula de bază este liniştea. Dintr-o dată, un val de murmure a străbătut întreaga bibliotecă şi regulile au fost încălcate când cineva a rostit cu voce tare: "Preşedintele a fost împuşcat!" Îmi amintesc clar acele zile. Ne-am îngrămădit mai întâi în jurul radioului şi apoi în faţa televizorului, urmărind desfăşurarea dramei. Îmi amintesc cum într-o duminică dimineaţa eram în casa unui membru al comitetului bisericii şi priveam la televizor în timp ce se pregătea prânzul, când am văzut în direct cum Jack Ruby l-a împuşcat pe Lee Harvey Oswald. Nu voi uita niciodată acea zi.
O altă întrebare din mini-testul pe care îl dau oamenilor este: "Cum se numea omul pe care se presupune că l-a ucis acelaşi atacator şi asasin al lui Lee Harvey Oswald, în aceeaşi zi, în Dallas, Texas?" Câţi dintre voi vă mai amintiţi numele lui? Se numea Ofiţerul Tippit. Cei mai mulţi dintre noi i-am uitat de mult numele, dar naţiunea a fost adânc rănită de acea faptă mârşavă prin care un preşedinte a fost asasinat în plină zi în oraşul Dallas.

Ce am observat în legătură cu acel eveniment din istoria noastră este hotărârea fermă pe care a luat-o naţiunea noastră să nu-l uite niciodată. S-au ridicat monumente istorice. În Cimitirul Naţional din Arlington a fost aprinsă o flacără care arde continuu. Numele vechiului Aeroport Internaţional Idlewild din oraşul New York a fost schimbat în Aeroportul Internaţional Kennedy. Centrul spaţial îi poartă numele. Literalmente mii de şcoli din America şi-au schimbat numele în Şcoala Kennedy. Străzi şi bulevarde din toată ţara au fost redenumite în onoarea regretatului Preşedinte, ca urmare a acestui efort hotărât de a păstra vie memoria acestui om. Dar, în cea mai mare parte, după aproximativ trei decenii, comemorarea lui în istoria noastră naţională s-a estompat din ce în ce mai mult şi nu se mai repetă aceleaşi exerciţii şi ceremonii în onoarea lui.

În contrast cu aceasta, şi în acelaşi timp ca o comparaţie, mai am o amintire a unui eveniment petrecut cu aproape 20 de ani în urmă. Mergeam să vorbesc în capela unui colegiu din vestul Pennsylvaniei. Am luat autobuzul din centrul Pittsburgh-ului spre Beaver Falls. Unii vă mai amintiţi de Beaver Falls, pentru că a fost locul natal al lui Joe Namath, faimosul jucător de fotbal. Urma să vorbesc în Colegiul Geneva din Beaver Falls. Autobuzul în care mă găseam era unul local, trecând prin toate micile orăşele de pe malul râului ce înconjoară oraşul Pittsburgh. Pe atunci rata şomajului era foarte ridicată. Fabricile se închideau şi aceste orăşele erau sever atinse de sărăcie. Mă aşezasem în spatele autobuzului, care era foarte murdar. Ferestrele erau negre de funingine. Era iarna. Zăpada de pe marginea drumului era neagră de fum. Ziua era mohorâtă. Totul în jur provoca o dispoziţie posomorâtă, deprimantă. Mă uitam la oamenii care urcau şi coborau la fiecare oprire de pe traseu, cât de apăsaţi păreau. Feţele lor aveau întipărită imaginea înfrângerii. Mantia nefericirii era aproape palpabilă.

În timp ce stăteam de unul singur şi priveam pe fereastra autobuzului la aceste zone deprimante ale oraşului, văzând cum barurile se succedau unul după altul şi negăsind aproape nimic care să inspire speranţă sau un sentiment de progres, ochii mi-au fost atraşi de mica faţadă a unei biserici. În fereastra ei se vedea o cruce. Am privit la aceasta şi am început dintr-o dată să zâmbesc, gândindu-mă: "Iată un simbol al speranţei!" În timp ce autobuzul îşi urma încet traseul prin oraş, am fost atent să văd după câtă vreme voi observa din nou acel semn, şi mi-am dat seama că aproape la fiecare colţ de stradă, undeva se putea vedea acel semn - semnul crucii.

În timp ce mă gândeam la aceasta, mi-am zis: Chiar acum, în momentul acesta, undeva în lume sunt oameni adunaţi în jurul unei mese şi participă la un ritual. Ei mănâncă pâine şi beau vin în amintirea unui eveniment petrecut cu 2000 de ani în urmă. Mi-am dat seama gândindu-mă la acest lucru că nici o secundă nu trece fără ca cel puţin într-un loc din lumea aceasta oamenii să nu se adune pentru a-şi aminti moartea unei alte fiinţe umane, a cărui moarte este comemorată nu printr-o flacără nestinsă în Cimitirul Naţional din Arlington, nici prin numele unui aeroport sau al vreunei şcoli, ci a cărui moarte are o aşa importanţă monumentală încât lumea nu o poate şterge din memoria umanităţii noastre comune. Vorbim, desigur, de moartea lui Isus Hristos. Iar simbolul creştinismului este un simbol luat din moartea Lui. O moarte de ruşine degradantă, umilire şi suferinţă. Şi totuşi, chiar simbolul mijlocului de execuţie, crucea, a devenit cel mai important simbol al speranţei de pe această planetă. Nu e interesantă oare diferenţa dintre simbolul universal al creştinismului, care este crucea, şi simbolul universal al Islamului, de exemplu, care este iataganul, sau paloşul, pentru că profetul Mahomed a venit ca unul dedicat violenţei, uciderea unui necredincios fiind considerată o virtute. Pe când Hristos a venit ca un miel dus la tăiere, care Şi-a dat viaţa ca ispăşire.

Mulţi mă întreabă adesea: "Care este principala diferenţă dintre creştinism şi toate celelalte religii mari ale lumii?" Desigur, există două diferenţe care ne vin imediat în minte. Una este aceea că creştinismul este singura religie majoră din lume al cărei fondator este încă în viaţă. Toţi ceilalţi au murit şi au rămas morţi. Numai creştinismul are chiar la baza credinţei sale o înviere.
Dar, dincolo de aceasta, există crucea. Numai creştinismul are o lucrare terminată de ispăşire pentru păcatele noastre. Iar această ispăşire este atât de centrală în credinţa noastră încât vom petrece câteva zile privind la crucea lui Hristos şi încercând să măsurăm adâncimile semnificaţiei ei pentru credinţa noastră. Dar, la începutul acestei serii, vreau doar să pun temelia ca să putem înţelege cât de crucial de important este acest concept pentru credinţa creştină. Mi-am ales cu grijă cuvintele pe care le-am folosit. Când am spus că este crucial de important, cuvântul pe care l-am folosit provine din cuvântul crucis, din care avem cuvântul "crucificare", sau "a crucifica", pentru că crucis înseamnă "crucea". Ne-am obişnuit să folosim acest cuvânt pentru a atrage atenţia asupra unui lucru de mare importanţă. Spunem: "e crucial". E fascinantă evoluţia limbii, nu-i aşa? Pentru că, din acest eveniment al istoriei, crucea lui Hristos, acum tot ce e important se măsoară în funcţie de cât de crucial este.

Haideţi să ne îndreptăm atenţia acum, pentru câteva clipe, spre scrisoarea lui Pavel către Biserica din Corint, în prima sa Epistolă pe care le-a trimis-o, în capitolul 2 începând cu versetul 1:

1 Cât despre mine, fraţilor, când am venit la voi, n-am venit să vă vestesc taina lui Dumnezeu cu o vorbire sau înţelepciune strălucită.
2 Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit.
3 Eu însumi, când am venit în mijlocul vostru, am fost slab, fricos şi plin de cutremur.
4 Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere,
5 pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu.

Aceasta e o declaraţie fascinantă a Apostolului, pentru că pe de o parte el atrage atenţia asupra limitărilor propriei sale persoane. Pavel avea o educaţie înaltă şi era extrem de înzestrat ca învăţat, ca scriitor, ca misionar şi ca plantator de biserici. Dar, în ultimă analiză, el le aminteşte oamenilor că puterea slujirii sale nu stă în iscusinţa, talentul sau darurile lui, nici măcar în hotărârea lui. Ci el spune: "n-am venit cu o vorbire sau înţelepciune strălucită." Dimpotrivă, "într-o dovadă dată de Duhul şi de putere." El a mai spus: "am venit în mijlocul vostru", şi aceasta este o observaţie interesantă. Cred că parte a puterii ce caracteriza slujirea Apostolului o constituia capacitatea lui de a fi în mijlocul oamenilor, nu numai fizic sau local, ci el lua parte la suferinţa lor. Lua parte la întristarea lor. Lua parte la temerile lor. Lua parte la umilinţele lor, lucru motivat în viaţa lui Pavel de încercarea sa de a urma exemplul lui Hristos.
Din nou şi din nou şi din nou Pavel aminteşte Bisericii că Biserica a fost botezată în moartea şi în învierea lui Isus Hristos; că a fi creştin înseamnă să ne luăm crucea, să fim gata să ne identificăm cu crucea lui Hristos, nu în sensul de a ne da viaţa ca răscumpărare pentru alţii sau ca R.C. Sproul să poată adăuga ceva la valoarea ispăşirii realizate de Hristos, ci trebuie să ne alăturăm lui Hristos în umilinţa Sa, în durerea Sa, în suferinţa Sa într-o aşa măsură încât Pavel s-a referit la propria sa slujire ca împlinind ce lipseşte suferinţelor lui Hristos. Nu în sensul că Pavel adaugă vreun merit la meritul inerent valorii suferinţelor lui Hristos, nici nu arată că lipseşte ceva din valoarea suferinţei lui Hristos.
Dar ce vrea să spună Apostolul atunci când afirmă că el împlineşte ce lipseşte suferinţelor lui Hristos? Ei bine, eu cred că se referă la aceasta: crucea lui Hristos continuă şi azi. Nu pentru Hristos, care acum este înălţat la dreapta Tatălui, a cărui ispăşire a fost acordată o dată pentru totdeauna şi nu se mai repetă, ci ca mărturie a poporului Său în legătură cu acel eveniment. Angajamentul nostru faţă de Hristosul de pe cruce înseamnă că participăm de bună voie la umilinţa şi suferinţa pe care El a îndurat-o. De fapt, în Noul Testament se repetă de mai multe ori că, dacă nu suntem gata să ne identificăm cu această suferinţă, degradare şi umilinţă, atunci Dumnezeu nu ne va permite să luăm parte la înălţarea pe care a pregătit-o Fiului Său. Iar mângâierea oferită în mod repetat comunităţii creştine din Noul Testament este aceea că, dacă suferim răbdători aceste dureri, ne alăturăm lui Isus în umilinţele Sale şi astfel vom lua parte şi la înălţarea Sa.
Şi, desigur, aşa cum am menţionat, fiecare creştin care este botezat poartă semnul lui Hristos şi semnul crucii Sale în sufletul lui sau al ei. Pentru că acel botez are multe semnificaţii. Curăţirea noastră, regenerarea, sfinţirea şi toate celelalte. Dar, pe lângă acestea, ne pune deoparte ca cei ce mor împreună cu Hristos şi care vor fi înviaţi împreună cu El. Şi astfel, atât de importantă este această cruce pentru întreaga credinţă creştină încât Pavel face această afirmaţie uimitoare peste care am trecut cam repede mai devreme, în al doilea capitol din 1 Corinteni: "Cât despre mine, fraţilor, când am venit la voi, n-am venit să vă vestesc taina lui Dumnezeu cu o vorbire sau înţelepciune strălucită. Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit."

Este o afirmaţie uimitoare din partea unui om care avea echivalentul a două doctorate în teologie înainte de a împlini 21 de ani; un om care a scris mult despre întregul domeniu larg al teologiei. Cu toate acestea, el spune: punctul central al învăţăturii mele, mesajul central şi miezul predicării şi slujirii mele este acesta, să nu ştiu nimic altceva între voi decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit. Evident, atunci când Apostolul Pavel face o astfel de afirmaţie şi o pune pe hârtie în această scrisoare către comunitatea din Corint, el foloseşte arta literară a hiperbolei. Ce este o hiperbolă? Cheia pentru a înţelege cuvântul hiperbolă se găseşte în prefixul cuvântului. Rădăcina vine din verbul "a arunca". Din prefixul "hiper" avem cuvântul "super". El indică un grad de accentuare. Ia un cuvânt şi îl accentuează. Astfel, e vorba de o "super aruncare". Hiperbola este o formă de accentuare folosită pentru o exagerare intenţionată. E un mod justificat de comunicare, nu-i aşa?
Uneori părinţii exasperaţi le spun copiilor, când aceştia nu-i ascultă: "V-am spus de zece mii de ori să nu faceţi asta." Când cineva spune: "Ţi-am spus de zece mii de ori", ei nu se referă literal la zece mii de ori. Nici persoana căreia i se adresează nu se gândeşte la ceva spus de zece mii de ori. Fiecare înţelege că astfel de afirmaţii sunt exagerări. Dar nu e vorba de o exagerare izvorâtă din necinste sau falsitate, ci dintr-o acţiune intenţionată prin care se încearcă accentuarea unui lucru.
Asta face Pavel atunci când le spune corintenilor: "N-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit." Evident, Pavel era hotărât să ştie între ei multe alte lucruri pe lângă răstignire, şi chiar mai mult decât persoana şi lucrarea lui Isus. Era hotărât să-i înveţe lucrurile adânci referitoare la caracterul şi natura lui Dumnezeu Tatăl. Era hotărât să-i înveţe despre persoana şi lucrarea Duhului Sfânt. Era hotărât să-i înveţe despre etica creştină şi tot felul de alte lucruri care trec dincolo de sfera imediată a lucrării lui Hristos pe cruce. Atunci, de ce spune el: "N-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit"? Evident, răspunsul e clar. Pavel spune: "În toată învăţătura mea, în toată predicarea mea, în toată activitatea mea misionară, punctul central al importanţei este crucea." Acest profesor le spune studenţilor săi: "Uitaţi celelalte lucruri pe care vi le spun, dar să nu uitaţi vreodată importanţa centrală a acestei cruci." Pentru că pe cruce, prin cruce şi datorită crucii Mântuitorul nostru Şi-a îndeplinit lucrarea Sa de răscumpărare şi Şi-a adunat un popor al Său pentru eternitate. De aceea, cu aceste lucruri în minte vom petrece următoarele câteva zile examinând semnificaţia, scopul şi înţelesul crucii lui Hristos, aşa cum ne este ea prezentată în Noul Testament.

Reflecţie finală
V-am relatat astăzi experienţa mea din autobuzul dărăpănat de la periferia oraşului Pittsburgh, şi sentimentul pe care l-am avut în suflet atunci când am observat, în mijlocul acestui mediu fără speranţă, semnul crucii. Aş vrea să vă cer astăzi să faceţi un exerciţiu asemănător. Fiţi atenţi în următoarele zile. Opriţi-vă, faceţi o pauză, gândiţi-vă şi notaţi ori de câte ori vedeţi acest semn. Îl veţi vedea în multe locuri şi în tot felul de situaţii ciudate. Veţi vedea oameni purtând bijuterii cu simbolul crucii - cercei, coliere şi aşa mai departe, în multe cazuri într-un mod nepăsător, ca simplu accesoriu de vestimentaţie, fără vreo semnificaţie teologică sau spirituală, dar semnul este acolo. Observaţi-l în turlele bisericilor. Observaţi-l în vitrine. Observaţi-l oriunde apare şi gândiţi-vă cât de răspândit este în lumea noastră semnul morţii lui Hristos. Iar atunci când ne gândim într-un mod pesimist că trăim într-o eră post-creştină sau că civilizaţia a uitat de moartea lui Hristos, lăsaţi ca acest semn să vă conştientizeze, să vă trezească la realitatea pe care nici o forţă laică din zilele noastre nu o poate eradica.

Tradus de Florin Vidu


Cuprins | Doctrine