Răscumpărătorul
R.C. Sproul
Isus le-a spus ucenicilor Lui că Îşi va da viaţa ca răscumpărare pentru mulţi. Aşa cum am văzut, în mod normal noi asociem plata unei răscumpărări cu răpirea de persoane sau deţinerea de ostatici. Dar mai există o idee asociată cu noţiunea de răscumpărare, idee care pătrunde adânc în istoria biblică şi care este adesea neglijată în zilele noastre. Pentru a înţelege despre ce e vorba, astăzi vreau să vă îndrept atenţia asupra unor pasaje biblice mai puţin cunoscute, pe care poate le veţi considera cu adevărat ciudate. Primul se găseşte în cartea Exodul, în capitolul 21 al cărţii Exodul, începând cu versetul 1. Vă rog să mă urmăriţi cu răbdare în timp ce voi citi acest text scurt, pentru că vi se va părea atât de ciudat şi străin pentru urechile voastre încât aţi putea fi tentaţi să începeţi să visaţi cu ochii deschişi, lăsându-vă mintea să se îndepărteze de subiect. Dar vă rog să fiţi atenţi câteva clipe. În Exodul, capitolul 21, versetul 1 citim după cum urmează:
1 "Iată legile, pe care le vei pune înaintea lor.
2 Dacă vei cumpăra un rob evreu, să slujească şase ani ca rob; dar în al şaptelea, să iasă slobod, fără să plătească nimic ca despăgubire.
3 Dacă a intrat singur, să iasă singur; dacă era însurat, să iasă şi nevastă-sa împreună cu el.
4 Dacă stăpânul lui i-a dat o nevastă, şi a avut fii şi fiice cu ea, nevasta şi copiii să fie ai stăpânului lui, iar el să iasă singur.
5 Dacă robul va zice: 'Eu iubesc pe stăpânul meu, pe nevastă-mea şi copiii mei, şi nu vreau să ies slobod,'
6 atunci stăpânul lui să-l ducă înaintea lui Dumnezeu, să-l apropie de uşă sau de stâlpul uşii, şi stăpânul lui să-i găurească urechea cu o sulă, şi robul să rămână pentru totdeauna în slujba lui."
Acest pasaj este atât de ciudat şi străin culturii noastre încât trebuie să ne întrebăm: "Oare ce se petrece aici?" Primul lucru care într-un fel ne ofensează citind aceste cuvinte este legea biblică privitoare la sclavi. Noi credeam că Biblia pledează în favoarea eliberării din sclavie. Ei bine, sclavia, aşa cum o cunoaştem din istoria noastră, cea care implica furtul de oameni, răpirea lor şi separarea de soţi, soţii şi copii, punerea lor în lanţuri şi cătuşe, şi aşa mai departe, nu e lucrul despre care se vorbeşte aici. Avem aici un alt fel de sclavie. E vorba de aşa-numita "sclavie prin contract".
Iată împrejurările în care avea loc. În primul rând, evreilor nu li se permitea să aibă ca sclavi alţi evrei, aşa cum se practica în cazul cuceririlor militare în urma cărora învinşii erau reduşi la statutul de sclavi, dar se admitea o sclavie prin contract, bazată pe sistemul economic de atunci. Dacă cineva avea o datorie pe care nu o putea plăti, o astfel de persoană nu era aruncată în închisoare, ci, de voie de nevoie, se angaja în slujba creditorului său şi devenea slujitorul acestuia, plătindu-şi datoria prin muncă. Datoria putea fi una mică sau putea fi atât de mare încât să fie nevoie de câţiva ani până la achitarea ei. Legile lui Israel cereau ca în fiecare An Sabatic acel sclav prin contract să fie eliberat, indiferent dacă datoria a fost achitată sau nu în întregime prin durata slujirii. Iar acelaşi lucru era adevărat la fiecare 50 de ani, în Anul Jubiliar, sau Anul de Veselie. Acestea sunt legile avute în vedere aici.
Dar ceea ce mă interesează în acest text nu este principiul sclaviei prin contract ca atare, ci instrucţiunile din text cu privire la sclavii cu soţii. Găsim în acest text un lucru care ni se pare oribil de crud. Haideţi să privim din nou la text. În versetul 3 citim: "Dacă a intrat singur, să iasă singur..." Altfel spus, după ce a plătit ce era dator, lucrând în contul datoriei, omul e liber să plece. "...dacă era însurat, să iasă şi nevastă-sa împreună cu el. Dacă stăpânul lui i-a dat o nevastă, şi a avut fii şi fiice cu ea, nevasta şi copiii să fie ai stăpânului lui, iar el să iasă singur."
Uau! Nu vi se pare că e un tratament crud şi nedrept? Ideea de aici este că un om datorează ceva stăpânului său, nu-şi poate plăti datoria şi devine sclavul acestuia prin contract. El intră în slujba lui necăsătorit, nu are soţie. Dar apoi stăpânul îi dă o soţie. Omul nostru se însoară cu această femeie şi are copii. După o vreme, îşi achită în întregime obligaţiile faţă de stăpân, îşi plăteşte datoria şi e vremea acum să fie eliberat. Şi el vrea să plece. Ei bine, se pune întrebarea, soţia şi copiii lui pot pleca împreună cu el? Care e răspunsul Bibliei? Nu. De ce? Răspunsul e simplu, privind lucrurile din perspectiva evreilor. Pentru că n-a plătit pentru ei. Bărbatul trebuia să plătească o zestre tatălui miresei pentru a se putea căsători cu fiica acestuia. Iar dacă acest om este dator şi nu are cu ce-şi plăti datoria, desigur că nu are mijloacele necesare să plătească preţul miresei. Aşa i se şi spunea, preţul miresei. Deci, acest slujitor care lucra să-şi plătească o datorie, mai face una atunci când stăpânul îi dă cu bunăvoinţă şi generozitate propria fiică sau una din slujitoare ca nevastă. Prin urmare, acest om, care are acum o soţie şi privilegiul căsătoriei şi al copiilor, dacă vrea să trăiască liber împreună cu soţia şi copiii lui, trebuie să aleagă între două opţiuni. Prima: să iasă singur din sclavie, îşi adună bani, apoi se întoarce la stăpân şi plăteşte preţul miresei, după care îşi poate lua soţia şi copiii şi pot trăi împreună fericiţi până la adânci bătrâneţi. Dacă însă nu are mijloacele necesare ca să adune aceşti bani după ce iese de la stăpân, dar vrea să rămână împreună cu soţia şi copiii lui, el îşi poate prelungi sclavia prin contract, nu ca plată a datoriei iniţiale faţă de stăpân ci ca să poată plăti stăpânului său preţul miresei. Dar ce vreau eu să înţelegem aici este întregul concept al preţului miresei, care este crucial pentru societatea evreiască din Vechiul Testament.
Mai există un obicei asemănător în Israel, obiceiul numit al "rudei cu drept de răscumpărare". Ruda cu drept de răscumpărare este o persoană care poate fi autorizată să plătească datoria unui membru al familiei sale, inclusiv preţul miresei. Haideţi să vedem unde se stabileşte acest lucru, într-un alt pasaj mai puţin cunoscut din Vechiul Testament. În capitolul 25 din Levitic, în Levitic 25 începând cu versetul 23 citim aceste cuvinte:
23 Pământurile să nu se vândă de veci; căci ţara este a Mea, iar voi sunteţi la Mine ca nişte străini şi venetici.
24 De aceea în toată ţara pe care o veţi stăpâni, să daţi dreptul de răscumpărare pentru pământuri.
25 Dacă fratele tău sărăceşte şi vinde o bucată din moşia lui, cel ce are dreptul de răscumpărare, ruda lui cea mai de aproape, să vină şi să răscumpere ce a vândut fratele său.
26 Dacă un om n-are pe nimeni care să aibă dreptul de răscumpărare, şi-i stă în putinţă lui singur să facă răscumpărarea,
27 să socotească anii de la vânzare, să dea înapoi cumpărătorului ce prisoseşte, şi să se întoarcă la moşia lui.
Toate aceste instrucţiuni cu privire la sclavie, la Anul Sabatic şi la Anul Jubiliar sunt legate prin acest concept al rudei răscumpărătoare, potrivit căruia exista obiceiul ca familia să se îngrijească de datoriile membrilor ei. Ei nu apelau la guvern ca să-i scape de datorie. Dacă un membru al familiei sărăcea şi trebuia să-şi vândă o parte din avere, atunci ruda lui putea veni să plătească preţul datorat şi să răscumpere acea proprietate.
Există o cărticică în Biblie în care este relatată o dramă centrată pe acest principiu al rudei răscumpărătoare. Este povestea, minunata poveste din cartea Rut. Vi-o mai amintiţi? Cartea Rut este deosebită pentru mine. Am o verighetă, şi de curând împreună cu soţia mea am sărbătorit a 35-a aniversare a căsătoriei noastre. Există o inscripţie în interiorul verighetei mele, care spune simplu: "Poporul tău, poporul meu." Iar dacă veţi privi în interiorul verighetei soţiei mele, veţi vedea gravate cuvintele: "Dumnezeul tău, Dumnezeul meu." Aceste cuvinte au fost luate din cartea Rut, unde Rut se angajează faţă de soacra ei, Naomi, şi spune: "...Încotro vei merge tu voi merge şi eu, unde vei locui tu, voi locui şi eu; poporul tău va fi poporul meu, şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu." Iar povestea continuă cu drama rudei cu drept de răscumpărare, cu Boaz, şi aşa mai departe.
Limbajul luat din aceste tranzacţii şi din aceste obiceiuri este aplicat în întreaga Scriptură la lucrarea de ispăşire a lui Mesia. În răscumpărarea pe care o plăteşte, Hristos face două lucruri. În primul rând, El acţionează ca fratele mai mare pentru poporul Său. El e ruda noastră cu drept de răscumpărare. El plăteşte datoria pe care noi o avem faţă de Dumnezeu. El procură libertatea noastră. El ne înapoiază moştenirea noastră în Împărăţia Tatălui. El ne cumpără din sclavia noastră prin contract, plătind în locul nostru preţul eliberării. Astfel că răscumpărarea pe care o plăteşte e în concordanţă cu obiceiul rudei cu drept de răscumpărare. El e fratele nostru, fratele nostru mai mare care ne cumpără libertatea.
Dar mai importante sunt imaginile care abundă în Noul Testament cu privire la relaţia dintre Hristos şi Biserica Sa. Cea mai însemnată imagine folosită pentru Biserică în Noul Testament este cea în care Biserica e Mireasa lui Isus Hristos. Biblia foloseşte această imagine centrală pentru Biserică, pentru că Biserica, în calitatea ei de Mireasă a lui Hristos, are o legătură evidentă cu ispăşirea adusă de Hristos, cu răscumpărarea pe care El a plătit-o, cumpărându-Şi astfel Mireasa. Din nou, ruda noastră răscumpărătoare, fratele nostru mai mare, El Însuşi fiind Fiul lui Dumnezeu, ne-a cumpărat pe noi şi libertatea noastră.
Atunci când vorbim despre cumpărare, noi ne referim la schimbul de bani, bunuri materiale sau servicii, sau al unei alte valori. Am în faţa mea o bancnotă de un dolar. Privind la această bancnotă, văd pe o parte a ei câteva cuvinte scrise cu litere mici, care spun: "Această bancnotă este un mijloc legal de plată pentru toate datoriile publice şi private." În termeni simpli, asta înseamnă că guvernul Statelor Unite a declarat prin lege că această bucată de hârtie din mâna mea, care are ca hârtie o valoare proprie nesemnificativă, cu toate acestea poate fi folosită ca mijloc de schimb pentru achitarea datoriilor publice sau private. Deci, dacă eu cumpăr un televizor într-un magazin şi plătesc vânzătorului un număr de astfel de bancnote, prin lege vânzătorul este obligat să primească aceste hârtii ca plată a datoriei mele pentru preţul, preţul de cumpărare, al bunurilor cumpărate. O astfel de tranzacţie este numită o tranzacţie financiară, pentru că implică bani sau mijloace de plată.
Am spus deja că, prin ispăşire, Hristos satisface o datorie pe care noi o avem faţă de Dumnezeu. Dar trebuie să avem grijă să deosebim bine despre ce fel de datorie e vorba, în lumina realităţii că Biblia vorbeşte frecvent de ispăşirea adusă de Hristos folosind un limbaj comercial, despre plată, cumpărare, şi aşa mai departe. Am putea fi înclinaţi să credem că datoria plătită este una financiară, o datorie bănească, când de fapt e vorba de o datorie morală. Ilustraţia mea preferată pentru a indica diferenţa dintre aceste două concepte e următoarea.
Eram o dată într-un magazin când deodată a intrat un băieţel. Era un magazin de îngheţată. S-a dus la tejghea şi a comandat un cornet de îngheţată. Când persoana din spatele tejghelei i-a pregătit îngheţata şi a pus-o în mâna băieţelului, i-a spus: "Costă doi dolari." Băieţelul a băgat mâna în buzunar, a scos un dolar şi l-a dat vânzătoarei. Aceasta i-a spus: "Îmi pare rău, dar ai nevoie de două hârtii din acestea." Băiatul, descurajat, i-a răspuns: "Dar mămica mi-a dat numai acest dolar." Era o problemă aici, aşa că m-am ridicat, aşa cum ar fi făcut orice părinte într-o astfel de situaţie, m-am dus la tejghea, am scos un dolar din buzunar şi l-am dat vânzătoarei, spunând: "Uite, asta va achita restul datoriei."
Acum iată întrebarea mea: Avea patronul magazinului, sau vânzătoarea, vreo obligaţie legală să accepte plata mea în numele băiatului? Poate o persoană să plătească o datorie financiară sau bănească în locul altei persoane? Ei bine, principiul care există în societatea noastră e următorul: Câtă vreme banii sunt plătiţi, persoana faţă de care există datoria este obligată să accepte plata oferită. Astfel că patronul magazinului nu putea decât să accepte plata mea pentru datoria acestui copil.
Dar să ne gândim la un scenariu diferit, în care copilul, în loc să intre şi să comande cornetul de îngheţată, el se repede în spatele tejghelei, fură două cupe de îngheţată şi se îndreaptă în fugă spre ieşire. Patronul pune mâna pe el şi sună la poliţie, care vine şi îl arestează pe băiat pentru îngheţata furată, în valoare de doi dolari. Acum intru eu în scenă şi spun: "Staţi un pic, nu vă grăbiţi. Nu trebuie să arestaţi acest băieţel, îi plătesc eu datoria." Oare poliţistul sau patronul magazinului au acum vreo obligaţie morală să accepte plata mea? Nu. Pentru că acum, pe lângă datoria sau obligaţia financiară, a mai apărut şi o încălcare a legii, care atrage după sine o datorie morală, iar persoana nedreptăţită nu este obligată să accepte plata altcuiva în locul vinovatului.
Folosesc această ilustraţie din următorul motiv. Prin ispăşire, Hristos ne cumpără libertatea. Hristos plăteşte răscumpărarea. Hristos plăteşte preţul miresei pentru Biserica Sa. Dar această plată nu e de natură financiară, ci e o plată morală în toată puterea cuvântului. Iar pentru că e o plată morală şi nu o tranzacţie financiară, Dumnezeu nu e obligat să accepte acea plată. Dar în aceasta constă miracolul ispăşirii. Tatăl acceptă plata făcută de altcineva în numele nostru, pentru datoria noastră morală. De fapt, e vorba de acel Altcineva pe care El Însuşi L-a numit pentru această sarcină, pe care L-a trimis în lume cu această misiune. Deci, ca urmare a acordului dintre Tată şi Fiu, despre care am vorbit, Tatăl Îl trimite pe Fiul să-I răscumpere poporul, să le cumpere libertatea, să le plătească datoriile, iar El de bunăvoie şi cu dragă inimă se jertfeşte pentru a achita acea plată. Acum dreptatea Tatălui e satisfăcută, harul Său e satisfăcut, astfel încât în lucrarea de pe cruce vedem cel mai clar exemplu din întreaga Scriptură al modului în care Dumnezeu îşi păstrează propria neprihănire, propria dreptate, în acelaşi timp revărsând bogăţiile harului Său pentru binele nostru. Hristos a plătit preţul în locul nostru.
Tradus de Florin Vidu