Era randul meu sa predic la serviciul divin (slujba bisericeasca, n.trad.). La inceputul ciclului de predici mi s-a dat sa predic din Ioan 11:1-44 si pentru ca in providenta lui Dumnezeu trecusera numai doua zile de cand tatal meu a murit, dupa un an lung de ingrozitoare suferinte, am tinut serviciul de inmormantare in acelasi timp cu serviciul divin. De foarte mult timp am ramas impresionat de episodul invierii lui Lazar de catre Isus, episod pe care l-am elogiat in fata comunitatii, precum si a familiei si a prietenilor, oameni adunati din diferite motive insa fiecare cu propriile lui provocari ale vietii.
Americii ii plac invingatorii, nu invinsii; ii place triumful, nu tragedia. Friedrich Nietzche si Ted Turner au sustinut ca crestinismul este pentru invinsi insa crestinismul popular din America incearca cu disperare sa-i convinga pe oameni ca nu este asa. Daca devii crestin, spun ei, vei fi tot timpul fericit, nu vei mai fi lovit, vei avea functii importante, vei avea sanatate, prosperitate si fericire, vei avea o imagine buna despre tine, nu vei avea datorii, nu vei avea parte de o casnicie esuata sau de o familie destramata. Intre timp i-am dat la o parte pe varstnici, pe cei cu boli terminale, pe cei ce se confrunta cu saracia si pe altii care ne-ar putea aminti ca suntem trecatori, i-am pus de-o parte, unde sa nu-i putem vedea, sau cel putin unde vietile noastre sa nu se poate intersecta cu ale lor, atata timp cat nu dorim lucrul acesta.
Spre deosebire de vechile biserici, care aveau cimitirul langa ele, cimitir prin care trebuia sa treci ca sa ajungi la biserica, bisericile noastre de azi doresc sa evite cat mai mult contactul cu latura tragica a vietii. Numim moartea o "trecere", am schimbat numele "loc de ingropare" in "cimitir" (in limba engl. exista o diferenta, care probabil nu este atat de sesizabila in limba romana, intre "graveyard" si "cemeter", termeni pe care dictionarele romanesti ii traduc la fel, "cimitir", n.trad.), folosind eufemise ca, de exemplu, "Casa din padure", care si ele suna destul de ciudat, ca si cum ar fi niste spitale de recuperare in care acestia s-au dus inainte de a "trece". Ei nu sunt cei morti dintre noi, care asteapta invierea, ci sunt cei care "au trecut dincolo", fiind astfel destul de draguti sa nu faca ceva ce ne-ar deranja sau ne-ar crea neplacere, cum ar fi sa moara. Sau, daca au murit, cel putin nu ne mai deranjeaza prin amintirea lor.
Adesea, inainte de a simti cu adevarat forta si puterea pacatului si a mortii, ni se spune sa fim fericiti si sa ne uitam la partea luminoasa a lucrurilor. Un specialist in dinamica bisericii a anuntat plin de voiosie ca noi nu mai participam la funeralii, ci la "sarbatoriri" atunci cand comemoram pe cineva, fara a-si da seama ca aceasta este o clasificare fatala, care dovedeste incapacitatea noastra de a infrunta realitatea, fie ca este vorba de tragedia pacatului sau a suferintei, a mortii si, in cele din urma, a condamnarii finale, drept consecinta a pacatului.
Oare de ce in bisericile noastre - in predicile care evita sa vorbeasca despre pacat, suferinta, cruce, moarte, in muzica pe care o cantam, care intotdeauna este plina de veselie si care pare atat de straina de nota de tristete pe care oricine o poate gasi in Psalmi, in filozofia de crestere a bisericii care intotdeauna ia ca tinta clasa sociala inalta, si in "sarbatoririle" care par sa omita tragedia mortii si cauza ei - oare de ce in bisericile noastre se pare ca urmam tendinta acestei lumi de a nu infrunta realitatea?
Nu, nu suntem morbizi atunci cand, crestini fiind, tratam cu seriozitate problema pacatului, a suferintei si a mortii. Dimpotriva, putem sa facem fata acestor dure realitati cu capul sus, deoarece stim ca ele au fost infruntate in mod decisiv de catre Capetenia noastra. Ele nu si-au pierdut puterea de a rani insa si-au pierdut puterea de a ne distruge. Aceasta pietate, care este biblica, nu este morbida, deoarece nu se opreste la cruce (suferinta, n.trad.) insa nici nu o evita. Trece pe la cruce spre inviere. De aceea numai Evanghelia este capabila sa respinga atat negarea realitatii, cat si disperarea pe care o aduce. Nadejdea pe care ne-o ofera Evanghelia ne da libertatea de a ne expune rana conditiei noastre umane, deoarece tot ea ne ofera si tratamentul. Putem observa acest lucru in minunata relatare a lui Ioan despre invierea lui Lazar.
Aici, la mormantul prietenului sau, cu cateva momente inainte de a sti ca-l va invia pe Lazar, observam chinul sufletului sau in fata celui mai oribil stigmat al pacatului: moartea. El n-a venit cu o predica plina de optimism despre fericitul Lazar care "s-a dus intr-un loc mai bun" sau care "a scapat de trupul acesta muritor", deoarece aceasta perspectiva era una pagana, de neconceput pentru mintea unui evreu. Nu era nici o "sarbatoare" acolo unde era un loc de jale. Deja vizibil emotionat de faptul ca Maria I-a plans la picioare, Isus a venit la mormant, iar noi citim acele doua cuvinte care-si merita propriul verset: "Isus a plans." (v.35). Cei care se aflau acolo nu stiau ce sa inteleaga. "Iata cat il iubea de mult!" au spus unii. "Dar unii dintre ei au spus: «El, care a deschis ochii orbului, nu putea face ca nici omul acesta sa nu moara?»" (v. 37).
Haideti sa ne oprim putin la aceasta remarcabila informatie: "Isus a plans." Aici Isus rastoarna diferitele conceptii pagane cu privire la viata, conceptii care sunt dominante in zilele noastre: stoicismul si sentimentalismul. Unele influente sunt stoice in orientarea lor. Vestiti pentru capacitatea de a-si stapani orice emotie, stoicii din antichitate credeau ca cele mai elevate suflete sunt cele care se elibereaza complet de emotii. Nefiind tulburati nici de sentimentul prieteniei si nici de cel al tradarii, stoicii nazuiau spre o detasare perfecta. Daca cineva depinde de ceilalti, in curand va fi dezamagit. Pentru a evita dezamagirea, nu trebuie sa te atasezi de nimeni si de nimic, decat de tine insuti. O eliberare totala fata de dorinte ar face din suflet propria lui fortareata. Pentru ei, cat si pentru gandirea greaca in general, moartea era o eliberare de trup, trup care era, dincolo de orice, centrul sentimentelor - acea parte slaba a naturii umane care taraste sufletul in mocirla acestei lumi. Prin contrast, occidentalii, cum sunt si eu, sunt adesea uimiti pana la un sentiment de jena atunci cand ii vad pe evrei sau pe palestinieni jelindu-si mortii cu tipete si cu gesturi de disperare insa aceasta este cultura din care venea Isus iar el nu a fost stanjenit de ea.
Sentimentalismul, in modul in care folosesc termenul aici, se refera in special la filozofii, poetii, artistii si teologii romantici care pun accentul pe inima in detrimentul intelectului, ca loc al demnitatii umane. Departe de a suprima exprimarea emotiilor, sentimentalismul le elogiaza. Totusi, spre deosebire de romantism, sentimentalismul contemporan, in forma lui degenerata, dar omniprezenta, pare capabil sa arate numai sentimente pozitive. In mod ironic, desi sentimentalismul pare a fi opusul stoicismului, ele impartasesc anumite paralele care intriga. Amandoua par a incerca sa evite mizeriile vietii, mai precis aspectele ei tragice. Ele doresc sa ignore vestile proaste, desi solutiile lor sunt diferite. In timp ce stoicul realizeaza ca pentru a scapa de emotiile negative, omul trebuie sa-si stapaneasca orice emotie, sentimentalistul crede ca trebuie sa accepte numai emotiile pozitive, privind tot timpul inspre partea luminoasa a vietii.
Am vazut un mesaj de condoleante, care avea niste randuri din Thoreau: "Firul de iarba de pe pajiste si orice frunza din padure isi da viata la vremea ei, la fel de frumos cum a fost adusa la viata." Mult mai tulburatoare a fost maxima intalnita in spitalul unde se afla tatal meu, maxima care din nefericire se afla scrisa pe niste tapiserii uriase, expuse in diferite parti ale spitalului. Alaturi de niste scene din copilarie si pana la batranete, care se incheiau cu un apus de soare, se putea citi: "Apusul soarelui este la fel de frumos ca si rasaritul lui." Indiferent cat de bine intentionata a putut fi maxima, m-am gandit cat de ofensatoare a trebuit sa fie aceasta pentru multi care sufereau acolo, vazand cum le este trivializata suferinta.
Compara pentru o clipa orice alt sentiment pe care l-ai avut cu bucuria unei nasteri, a familiei si a prietenilor stand impreuna pentru a celebra aceasta noua viata, sau cu anii, lunile si zilele batranetii cuiva. Una dintre varste este plina de speranta intr-un mod la care ultima nici nu se poate gandi. Prima este ocupata cu mari asteptari pentru viitorul acelei fiinte, cealalta cu problema prelungirii vietii in fata eventualitatii mortii. Prima atrage oaspeti, familie si prieteni care nu se pot abtine sa nu-i ia in brate si sa nu-i adore pe micuti, in timp ce ultima atrage vizite, cel mai adesea dintr-un simt al datoriei.
Nu ne place sa petrecem prea mult timp cu cei care sunt in suferinta, mai ales cu cei care sunt pe moarte. In cazul celor apropiati, cel putin, n-am dori prea mult sa fim de fata pentru ramas bun insa de multe ori suferinta e prea lunga. Pentru multi, atat pentru suferindul in varsta, cat si pentru familia lui, suferinta se prelungeste parca prea mult. Cunosc lucrul acesta din proprie experienta, din adolescenta, cand familia noastra avea grija de cincisprezece membri varstnici ai comunitatii. La fiecare Craciun mama mea scria bisericilor din imprejurimi, cerandu-le sa aduca mancare de sarbatoare si in fiecare an aceleasi doua biserici participau. Nici una dintre ele nu era evanghelica desi cei mai multi locuitori ai comunitatii sau copiii lor erau membri ai catorva biserici evanghelice foarte mari. Privind in urma, mult mai dureros a fost faptul ca in fiecare an parintii mei cumparau cadouri pentru cei din comunitate si le trimiteau in numele copiilor lor chiar daca unii dintre ei nu primeau nici macar un telefon de la acestia. Imi vin in minte cateva situatii in care chiar prezbiteri ai unei mari biserici din oras si-au indepartat pur si simplu parintii, numai pentru ca sa se pastreze pe ei si bisericile lor cat mai tineri. Apusul soarelui nu este chiar atat de frumos ca rasaritul lui, si acest lucru ti-l poate spune oricine se apropie de sfarsitul vietii.
Ca un alt semn al incapacitatii culturii noastre de a trata moartea, auzim adesea: "Moartea este o parte naturala a vietii". Acest lucru presupune o abordare a realitatii, prin prisma unui "ciclu al vietii". Adica, viata si moartea sunt doar doua parti ale aceleiasi monede. Totusi perspectiva biblica este foarte diferita: viata vesnica a fost scopul creatiei inca de la inceput; moartea este blestemul rostit in urma pacatului. Moartea este impusa umanitatii ca rezultat al neascultarii, nu ca un fapt normal si inevitabil, care trebuie acceptat ca atare. Moartea I se impotriveste lui Dumnezeu, lumii, vietii, nadejdii, sanselor.
Acum, ne intoarcem la Isus, care Isi descarca sufletul la mormantul prietenului sau: "Isus S-a infiorat din nou in Sine si S-a dus la mormant." Priveste la fata lui Isus, auzi-I tipatul! "S-a infiorat" cu greu capteaza emotia pe care a dorit s-o comunice originalul, enebrimesato, care inseamna "a forai ca un cal furios". Apoi, "s-a tulburat" (v. 33, n.trad.), etaraxen, care inseamna agitat, confuz, dezorganizat, plin de teama, surprins, asa cum a fost Irod "tulburat" de magi (Matei 2:3) sau cand ucenicii s-au "tulburat" si "au tipat de frica" cand Isus a umblat pe mare (Matei 14:27). Acum Isus este cel tulburat. Domnul vietii, cel prin Care si pentru Care "au fost facute toate lucrurile care sunt in ceruri si pe pamant, cele vazute si cele nevazute, fie scaune de domnii, fie dregatorii, fie stapaniri" (Col. 1:16), acum este El Insusi coplesit de tristete. Mai mult decat tristete, de fapt, de manie. De ce? Acolo El statea fata in fata cu "ultimul vrajmas" pe care avea sa-l invinga in cruciada Sa impotriva lui Satan. Apoi, El "a plans".
Ceea ce uimeste la aceasta scena este ca Isus raspunde in felul acesta desi stia ca in scurt timp il va invia pe Lazar din morti. Oricine s-ar fi asteptat ca fata Lui sa arate un zambet increzator, care sa invite multimea sa anticipeze minunea pe care avea s-o faca insa fata Lui arata numai durere. Cu cat mai mult avem noi voie sa plangem atunci cand intre moartea celor dragi si invierea lor finala exista un astfel de interval! Din punct de vedere teologic acesta e raspunsul potrivit in fata mortii - nu doar din pricina faptului ca avem un simt personal al pierderii sau pentru ca simtim cu cei dragi noua care au pierdut pe cineva, ci mai ales pentru ca i-am pierdut pe cei care ne sunt dragi. Noi nu suntem indurerati "ca ceilalti care nu au nadejde" (1 Tes. 4:13) insa suntem indurerati. Moartea nu este o trecere linistita spre fericire, ci un vrajmas ingrozitor care incearca sa ne tina in mormant. Boldul mortii a fost frant, dar intepatura ei ramane. Ea nu are ultimul cuvant pentru credincios insa ramane vrajmasul lui pana la invierea trupului. Vestea buna nu este niciodata ca cineva a murit, ci ca moartea a fost invinsa definitiv de Domnul Vietii. La marginea mormantului nici optimismul si nici pesimismul, nici sentimentalismul si nici stoicismul nu ne spun ce se intampla acolo. Numai crucea si invierea lui Isus pot sa ne lamureasca in privinta a ceea ce este moartea.
Marta L-a crezut pe Isus atunci cand a dat la o parte piatra, la porunca Lui. Probabil a auzit si si-a adus aminte de promisiunea lui Isus: "Pentru ca vine ceasul cand toti cei din morminte vor auzi glasul Lui si vor iesi afara din ele" (Ioan 5:28). Propria inviere a lui Isus va fi "parga celor adormiti" (1 Cor. 15:20) insa invierea lui Lazar este intr-un sens preludiul acelei mari invieri de la sfarsitul veacului. Aceasta inviere de pe urma este punctul culminant, deoarece "vrajmasul de pe urma este moartea" (1 Cor. 15:26).
Concluzie
Vestea buna in toate cele spuse este ca "ultimul vrajmas este moartea." Acest lucru inseamna ca Isus a implinit, in misiunea Sa pe pamant, tot ceea ce trebuia implinit pentru rascumpararea si glorificarea noastra definitiva. "Boldul mortii este pacatul iar puterea pacatului este legea". Aceasta este vestea rea. "Dar multumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne da biruinta prin Domnul nostru Isus Hristos!" (1 Cor. 15:56). Triumful va birui, va invinge, va depasi tragedia. Insa va face lucrul acesta cu un pret dureros.
Moartea nu este o poarta spre viata. Moartea nu este un prieten care nu face rau, ci un inamic infiorator. Nu este o parte naturala a vietii, ci este cea mai nenaturala parte a vietii pe care si-ar putea-o imagina cineva. Insa in moartea si in invierea Sa, Isus a zdrobit capul sarpelui, biruind "vrajmasul de pe urma" al fiecarui credincios. Acest din urma vrajmas va fi infrant intr-o zi pentru credinciosi, la invierea finala a mortilor, dar acest lucru se va intampla pentru ca vrajmasul a fost deja infrant in mod real in invierea Capului nostru, care este viu. Priveste la El si vezi cum va fi finalul! In Hristos, sfarsitul a inceput deja. Capul nu va trai aparte de trupul Sau. Profilul viitorului este deja vizibil.
Lazar a fost inviat insa el a murit pe urma. Astfel, trupul sau a inviat pentru un timp, continuandu-si apoi procesul de putrezire si moarte. Intr-o buna zi, bocitorii s-au adunat din nou la mormantul lui Lazar insa de data aceasta fara a astepta vreo inviere, pana la cea finala. Cu toate acestea, in mod sigur, din cauza increderii in invierea finala a mortilor, pentru ca urmatoarea inmormantare a lui Lazar a avut loc dupa Pasti (cu referire la invierea Domnului, n.trad.), ei n-au mai plans in acea zi ca unii care nu aveau nadejde. La urma urmei, cuvantul cred ca i-a atins si pe ei mai tarziu, probabil unii dintre ei au fost chiar martori ai minunatei invieri a lui Isus, inviere care s-a opus mortii chiar pe teritoriul ei, pentru ca cei care sunt uniti cu El prin credinta sa nu ramana in moarte. Trupurile acestora vor fi inviate pentru a se inchina in noul sanctuar al lui Dumnezeu.
Moartea este inca un vrajmas insa este "vrajmasul de pe urma", care este deja infrant, astfel ca acum moartea nu este semnul judecatii lui Dumnezeu asupra noastra, pentru pacatele noastre, ci consecinta temporala a participarii noastre la vina lui Adam. Si pentru ca vina si judecata sunt indepartate, putem sa plangem cu Domnul nostru, tulburati si maniosi in fata mortii, dar si sa cantam impreuna cu apostolul: "Unde iti este biruinta, moarte? Unde iti este boldul, moarte?" (1 Cor. 15:54-55). Avem nevoie din nou de o biserica care sa poata simti tristetea intr-un mod care infrunta realitatea onest si corect, recunoscand aspectul tragic al vietii, chiar mai tragic decat si-ar putea imagina orice nihilist, recunoscand in acelasi timp ca Cel ce l-a inviat pe Lazar este acum inviat si sta la dreapta Tatalui Sau, pana cand toti vrajmasii, printre care si moartea, vor sta ca o gramada sub picioarele Sale.
Tradus de Tiberiu Pop