Continuam acum studiul nostru despre esenta Evangheliei asa cum este aceasta articulata in documentul publicat recent, intitulat, "O celebrare a Evangheliei." Am privit indeaproape la portiunea acestui document ce include 18 articole de afirmatie si negare, cu referiri specifice la esenta Evangheliei. Si pana in acest moment am acoperit primele 14 din aceste articole, iar astazi vom aborda articolul 15. Si articolul 15 suna astfel:
Afirmam ca credinta mantuitoare rezulta in sfintire, in transformarea vietii si cresterea in conformitate cu Hristos prin puterea Duhului Sfant. Sfintirea inseamna pocainta continua, o viata de intoarcere de la pacat pentru a-L sluji pe Isus Hristos in supunere recunoscatoare fata de El ca Domn si Stapan. Respingem orice vedere a justificarii care o separa pe aceasta de uniunea noastra sfintitoare cu Hristos si conformarea noastra progresiva cu imaginea Sa prin rugaciune, pocainta, purtarea crucii, si viata in Duhul.
Acum, ceea ce se are in vedere in acest articol este relatia dintre ceea ce noi numim justificare si sfintire. Asa cum am vazut in ultima noastra sesiune, justificarea se refera in special la declaratia legala a lui Dumnezeu prin care El declara oameni ce sunt inca pacatosi ca fiind drepti in ochii Lui in momentul in care ei imbratiseaza pe Hristos prin credinta adevarata. Noi suntem drepti prin virtutea imputarii sau a transferului neprihanirii lui Hristos noua, neprihanire care, am vazut, este singura baza pe care Dumnezeu ne declara neprihaniti. Si, am mentionat in ultima noastra intalnire ca Luther a prins esenta acestui concept prin binecunoscuta sa fraza in limba latina, simul justus et peccator, spunand ca pacatosul justificat este in acelasi timp drept si pacatos in ochii lui Dumnezeu. El este drept prin transferul neprihanirii lui Hristos in contul nostru dar totusi, in si din el insusi, el inca ramane un pacatos. Locul unde dorea sa ajunga Luther era ca in momentul in care ne punem increderea in Hristos noi nu suntem vindecati imediat de pacat. Intr-un cuvant, crestinii continua sa pacatuiasca chiar si dupa ce au fost indreptatiti. Si procesul prin care suntem sfintiti si adusi in conformitate cu imaginea lui Hristos, care incepe la momentul justificarii, este numit sfintire.
Luther a vorbit de ea in acesti termeni. El a spus, "Cand Dumnezeu pronunta o persoana ca fiind dreapta, in acelasi timp El face ceva ca si cum, in acel moment Dumnezeu administreaza o doza de medicament care, in mod necesar, va vindeca pacientul complet. Dar vindecarea are efect in timp." Adica, vindecarea de pacat se gaseste in sfintirea noastra si sfintirea este un proces ce dureaza intreaga viata, si nu atinge punctul culminant pana cand nu murim si intram in, ceea ce Biblia numeste, glorificare. Glorificarea concluzioneaza acest proces indelungat al justificarii.
Unul dintre lucrurile pe care doresc sa le clarific astazi, pe care il gasim in acest document, este ca sfintirea este vazuta ca un rezultat necesar sau ca un rod al justificarii. Nu este o consecinta posibila ci o consecinta sigura. Si acest lucru este important pentru ca exista o controversa in aceasta lume chiar acum in care unii oameni invata ca o persoana poate fi justificata si sa nu intre niciodata in procesul sfintirii; ca poate ramane, ceea ce se numeste, crestin carnal pe toata perioada vietii. Carnal, nu in sensul caderii in ispitele carnii ci in sensul ca raman complet in carne.
Doar speculez aici dar cred ca acest lucru se naste din problema cu care ne confruntam zilnic cu oamenii care profeseaza credinta in Hristos sau raspund la vreun fel de evanghelizare si apoi nu demonstreaza sau manifesta absolut nici o schimbare aparenta in viata lor. Si pentru a fi optimisti in increderea fata de profesiunea credintei lor, vehiculeaza aceasta idee: "Ei bine, ei sunt de fapt crestini dar pur si simplu nu si-au inceput sfintirea." Ei bine, aceasta se afla in opozitie directa cu crestinismul clasic ce afirma, din nou, ca odata ce o persoana este justificata aceasta nu purcede doar in mod inevitabil spre sfintire ci in mod necesar ia cursul sfintirii.
Acum, ideea pe care doresc sa o intelegem aici este ca orice persoana justificata este, in ceea ce priveste lucrurile ce se petrec in justificare, persoana schimbata. Atunci cum putem spune ca o persoana justificata este, in mod necesar, o persoana schimbata? Ei bine, sunt unele diferente de baza aici care ar trebui sa fie evidente. Prima este ca nu poti fi justificat fara a poseda o credinta veritabila. La un moment dat erai necredincios si acum esti credincios. Si aceasta reprezinta o schimbare semnificativa in dispozitia sufletului tau. Deci, o persoana care este justificata este o persoana schimbata, cel putin, in ceea ce priveste posedarea credintei.
Acum, nu toti crestinii sunt de acord in ceea ce priveste ordinea prezentei credintei si prezentei nasterii din nou. Sunt multi crestini care cred ca in ordinea mantuirii, mai intai o persona are credinta si apoi, ca o consecinta imediata a acestei credinte, nu numai ca au justificarea dar au de asemenea regenerarea sau renasterea care se refera la lucrarea Duhului Sfant prin care o persoana este inviata dintr-o stare de moarte spirituala si transformata intr-o stare de viata spirituala. La aceasta ne referim cand vorbim despre regenerare. Si regenerarea cu siguranta descrie o schimbare in natura esentiala a persoanei. Oricine este regenerat, oricine este nascut din nou, oricine a trecut prin nastere din nou este o persoana schimbata.
Acum, dupa cum spun, exista multi crestini care cred ca trebuie sa ai credinta si ca un rezultat direct al credintei tale ai regenerarea. Si astfel aceasta ar insemna doua schimbari semnificative care sunt legate de justificare. Adica, imediat ce o persoana are credinta, devine credincioasa si nu mai este necredincioasa si acum este regenerata si nu neregenerata.
Bineinteles, credinta reformata, care nu include tot evanghelismul modern ci doar un segment al acestuia si este segmentul in care eu traiesc si ma misc si exist, ar schimba ordinea acestor doua elemente de credinta si renastere sau credinta si regenerare si am spune ca regenerarea vine inaintea credintei. Cand spunem ca vine inainte nu ne referim la cronologie, ca si cum cineva ar fi regenerat si apoi 15 ani mai tarziu are credinta, sau ca este regenerat si 5 minute mai tarziu are credinta. Vorbim despre actiunile simultane in ceea ce priveste timpul, dar cand privim la aceasta dintr-o perspectiva logica am spune ca regenerarea vine inaintea credintei in sensul ca regenerarea este o conditie necesara, o conditie pentru prezenta credintei. Adica, teologia reformata invata ca nimeni nu va avea credinta din carne. Carnea nu va produce niciodata o credinta adevarata. Ci singura cale prin care credinta adevarata poate fi manifestata in viata unei persoane este daca Dumnezeu, mai intai, infaptuieste o lucrare de har in sufletul acestei persoane prin operarea Duhului Sfant prin care este adusa din moarte spirituala la viata spirituala si este, deci, renascuta. Dupa cum i-a spus Isus lui Nicodim, daca un om nu se naste din nou el nu poate vedea Imparatia lui Dumnezeu, si cu atat mai mult sa intre in ea.
Dar ideea mea aici este ca, fara sa consideram aceasta controversa sau disputa referitoare la ordinea credintei si regenerarii, totusi ar parea sa indice ca oricine crede ca o persoana are credinta adevarata este de asemenea o persoana regenerata. Este de asemenea o persoana care a fost renascuta. Si de aceea vedem ca sfintirea trebuie sa urmeze justificarii noastre pentru ca daca credinta este prezenta si o persoana a fost renascuta, iar aceasta inseamna ca acea persoana a fost schimbata si a fost schimbata in persoana interioara prin lucrarea Duhului Sfant. Atunci, procesul sfintirii a inceput cu siguranta.
Din nou, afirmam ca credinta mantuitoare rezulta in sfintire, care apoi se descrie prin transformarea vietii in conformare progresiva cu Hristos prin puterea Duhului Sfant. Cand vorbim despre crestere spirituala si folosim aceasta metafora pe care o imprumutam din natura - cresterea dintr-o samanta in fruct - vorbim aici despre un tip special de crestere si este o crestere in conformare. Nu o conformare cu aceasta lume ci este o conformare care izvoraste din puterea transformatoare a Duhului Sfant si o conformare cu imaginea lui Hristos.
Numele programului nostru radio este "Innoirea mintii", imprumutat din scrisoarea lui Pavel catre Romani cand el da insemnul, "nu va potriviti chipului veacului acestuia, ci sa va prefaceti - cum? - prin innoirea mintii voastre." Si astfel am indicat aceasta doar in trecere.
Apoi continua spunand ca sfintirea inseamna pocainta continua. Acum, in aceasta dimineata cand predam, aveam un tanar care este oaspete in studio cu numele de Nathan. Si cand a intrat am spus: "Oh, iata vine Nathan. Sper ca nu esti ca Natan din Biblie sa vii sa ma confrunti si sa imi spui, "Tu esti omul acesta...", cum i-a facut el lui David, si sa ma chemi la pocainta. Si astfel am glumit putin cu Nathan despre aceasta inaintea programului nostru de astazi. Dar unii crestini au tendinta sa gandeasca ca singurul moment cand un crestin este chemat sa se pocaiasca este la initierea vietii crestine unde avem primul raspuns la Evanghelie prin care ne marturisim pacatele in fata lui Dumnezeu si avem o schimbare de inima, o schimbare de minte pe care o numim pocainta. Dar ideea documentului aici este ca pocainta este o practica ce dureaza intreaga viata. Viata crestina este o viata penitenta. Pentru ca atat timp cat ramane pacat in vietile noastre, nevoia de marturisire si de intoarcere de la acest pacat ramane. Astfel ca pocainta initiala pe care o aducem la piciorul crucii nu este o pocainta odata pentru totdeauna care ne poate da o rascumparare odata pentru totdeauna, ci suntem chemati sa fim in procesul in care nu permitem pacatului sa ne domine ci prin pocainta si cererea iertarii de la Dumnezeu prin care Ii marturisim pacatele noastre zilnic si pe masura ce crestem in sfintire ne departam tot mai mult de obiceiurile si faptele pacatoase pentru a ne conforma cu Hristos.
Este apoi definita ca o viata de departare de pacat, pentru a sluji pe Isus Hristos in incredere plina de recunostinta ca Domnul si Stapanul nostru. Aceasta fraza "a ne departa de pacat pentru a sluji lui Isus Hristos in supunere plina de recunostinta" imi aminteste de o afirmatie a unui profesor pe care l-am avut, G. C. Berkhower de la Free University of Amsterdam, cu ocazia unei lectii, spunand, "domnilor...", spunea el, "esenta teologiei este harul. Si esenta eticii este recunostinta." Unde dorea dansul sa ajunga de fapt, era aceasta. Cand totul ajunge la un punct decisiv intelegem ca suntem mantuiti prin harul lui Dumnezeu si numai prin harul lui Dumnezeu. Si noi nu numai ca trebuie sa ne bazam intotdeauna pe acest har, ci atitudinea acestei supuneri in care slujim pe Hristos ca Domn si Stapan este o atitudine de recunostinta. Adica, suntem multumitori pentru acest har. Deci ceea ce ne motiveaza la supunere si la slujire in Hristos nu este vreo dedicare abstracta, ideologica fata de lege, nici macar dintr-un simt al datoriei, ci suntem condusi si motivati de o dragoste pentru Hristos si o recunostinta coplesitoare pentru tot ceea ce El a facut pentru noi in rascumpararea noastra.
Ati auzit istorisirea acelui om care era in inchisoare si in timp ce era acolo a fost convertit primind pe Hristos si a spus ca daca ar fi eliberat din acea inchisoare ar fi dispus sa se tarasca pe cioburi de sticla pentru a se intoarce la prietenii sai si a le spune despre maretia lui Hristos. Adica, ar fi fost dispus sa suporte orice durere sau suferinta pentru a-si exprima bucuria si recunostinta fata de Domnul sau pentru ca l-a rascumparat, slujindu-L pe El in acelasi timp.
Respingem orice vedere a justificarii care o separa pe aceasta de uniunea noastra sfintitoare cu Hristos si conformarea noastra progresiva cu imaginea Sa prin rugaciune, pocainta, purtarea crucii, si viata in Duhul.
Acum, exista cateva elemente in aceasta negare asupra carora as dori sa atrag atentia. Primul este ca ceea ce se respinge aici este o justificare fara sfintire, sau o justificare ce neaga in mod fundamental una dintre cele mai importante roade pe care le avem in urma justificarii, adica unirea cu Hristos. Noul Testament spune multe despre uniunea lui Hristos cu credinciosul, care este dincolo de intelegerea obisnuita. Si exista doua prepozitii in Noul Testament referitor la aceasta. Una este cuvantul grecesc eis, care se traduce prin cuvantul in. Si cealalta este cuvantul grecesc en, care este tradus in limba romana la fel cu in. Cand Biblia spune "crede in Domnul Isus Hristos" si cheama oamenii sa creada in Hristos, in mod normal prepozitia folosita aici este cuvantul eis, care inseamna in. Astfel ca ceea ce spune Biblia este sa credem in Hristos. Dar apoi dupa ce devenim credinciosi Scriptura vorbeste in mod repetat despre starea noastra ca oameni ce suntem in Hristos. Hristos este in noi. Noi suntem in El. Si cuvantul folosit in acest caz in mod frecvent este cuvantul grecesc en sau in. Evident, noi suntem intr-o incapere impreuna, cei ce suntem acum in acest studio. Noi suntem cu totii in interiorul camerei. Dar nu am fost aici o ora in urma. O ora in urma noi eram in afara camerei si pentru ca noi sa fim in camera a trebuit mai intai de toate sa intram in camera. Si pentru a intra in camera ce trebuie sa faci? Trebuie sa mergi in ea pentru a ajunge acolo. Si astfel iata ce se petrece aici in dinamica nou-testamentala a ceea ce noi numim uniunea mistica cu Hristos. Pentru ca atunci cand avem credinta adevarata avem credinta in Hristos, in timp ce acum suntem adusi in uniune spirituala cu El si El este in noi si noi suntem in El. Si datorita acestei uniuni a lui Hristos cu credinciosul, este dus la indeplinire acest proces de sfintire.
Comentarii de incheiere
In "Corum Deo" ("in fata lui Dumnezeu" in latina), permiteti-mi sa amintesc tuturor celor care asculta ca odata ce suntem mantuiti, sau suntem adusi intr-o relatie mantuitoare cu Hristos, acesta nu este sfarsitul cautarii noastre dupa neprihanire. Este chiar inceputul. Atat de des ne gandim la cautarea lui Dumnezeu ca la ceva ce se incheie cand Il gasim pe El, pe cand de fapt, Scriptura ne spune ca nimeni nu cauta pe Dumnezeu in starea naturala. Noi nu incepem cu adevarat sa Il cautam pe Dumnezeu pana cand Dumnezeu nu ne gaseste. Si cautarea dupa Dumnezeu si dupa Imparatia Sa este o actiune ce dureaza intreaga viata, si incepe cu justificarea noastra. In acel moment devenim dedicati in cautarea sufletului nostru dupa Dumnezeu. Deci, iti aduc aminte ca daca esti crestin nu ti-ai atins scopul inca. Esti intr-o stare confortabila in care ai fost pronuntat si proclamat drept de catre Dumnezeu dar inca esti in procesul de a cauta conformarea cu imaginea Lui. Si aceasta conformare apare prin rugaciune continua, pocainta, purtarea crucii si trairea vietii in prezenta si puterea Duhului Sfant.
Tradus de Cristian Cotovan