Imaginea este totul
(Cum să-ţi alegi religia)
R.C. Sproul
Doresc să încep această serie adresându-vă o întrebare. Este o întrebare uşoară, doar că trebuie să spuneţi adevărul. Întrebarea este: Câţi dintre voi aţi fost vreodată îndrăgostiţi? Haideţi, nu vă ruşinaţi. Câţi dintre voi aţi fost îndrăgostiţi vreodată? Vedeţi, acest cuplu din colţ, nu au ridicat mâna. Aţi fost îndrăgostiţi. Ce vârstă credeţi că trebuie să ai ca să fii îndrăgostit? Şi cum ştii dacă este dragoste adevărată? Nu ştii. Pentru că toată lumea îţi spune că nu este dragoste. Ei spun: "Nu este real." Îmi amintesc prima oară când am fost îndrăgostit, adică, îndrăgostit cu adevărat. Era demult în 1952. Aveam 13 ani. Şi m-am îndrăgostit nebuneşte de această fată din oraşul nostru, din şcoala mea. Şi mă înnebunea pentru că de fiecare dată când le spuneam prietenilor mei "Sunt îndrăgostit de fata aceea," ei râdeau şi îmi spuneau, "Nu se poate să fii îndrăgostit; nu eşti destul de mare pentru a fi îndrăgostit." Şi mă duceam şi spuneam profesorului meu, antrenorul de baschet, "Domnule antrenor, sunt îndrăgostit, ce părere aveţi?" El spunea, "Nu poţi fi îndrăgostit, eşti prea tânăr." Mi-a spus, "Este doar o iubire trecătoare. Este ceva trecător." Dar ei în continuu îmi spuneau că nu este ceva real. Dar eu eram sigur că este real. Şi am descoperit două persoane care m-au crezut. Una era Doamna Greg. Ea era profesoara mea de limba engleză în clasa a VIII-a. Era minunată. Aveţi şi voi astfel de profesori câteodată? Doamna Greg, poate că doar glumea cu mine, dar îmi spunea, "Bineînţeles că eşti îndrăgostit dragă. Eu cred că eşti îndrăgostit. Poţi fi îndrăgostit." Şi aşa mai departe. Şi al doilea aliat pe care l-am avut a fost renumitul cântăreţ Nat King Cole. El a realizat un cântec care în fiecare an ajungea pe locul întâi în Statele Unite ale Americii şi numele acestui cântec era "Prea tânăr". Cu toţii îl cântaţi mereu, nu-i aşa? Cunoaşteţi acest cântec? Câţi dintre voi nu aţi auzit niciodată această melodie? Nu aţi auzit-o niciodată? Câţi dintre voi nu aţi auzit niciodată de Nat King Cole? Câţi aţi auzit de el? O, datorită fiicei lui, aşa este. Nat King Cole era minunat şi avea o voce frumoasă. Dar el a cântat acest cântec şi cântecul se numea "Prea tânăr". Şi era cam aşa. Vreţi să auziţi un cântec din antichitate? "Au încercat să ne spună că suntem prea tineri. Prea tineri să fim îndrăgostiţi cu-adevărat." Şi eu spuneam, "Aşa-i, cântă Nat, ai dreptate!", pentru că toată lumea îmi spunea că nu pot fi cu adevărat îndrăgostit deoarece sunt prea tânăr. Şi aveam acest prieten căruia i-am spus, "Sunt îndrăgostit." El mi-a spus, "Eşti prea tânăr, nu poţi fi îndrăgostit." Şi eu i-am spus, "Uite, pun pariu cu tine pe zece dolari că mă voi căsători cu această fată." Şi el a acceptat pariul. Şi opt ani mai târziu l-am invitat la nunta mea şi i-am spus, "Când joci, plăteşti. Dă-mi cei zece dolari."
Nu ştiu dacă am fost cu adevărat îndrăgostit în 1952, dar m-am căsătorit cu acea fată şi acum ştiu că sunt îndrăgostit de ea. Dar problema din acea perioadă a vieţii mele era cea a realităţii. Doream să ştiu ce este real. Şi vroiam să ştiu ce este adevărat. Pentru că nu eram de acord cu prietenii mei şi nici cu profesorii mei în legătură cu ceea ce era adevărat. Aveţi şi voi problema asta câteodată?
O altă problemă pe care am avut-o a fost în liceu. Aveam un examen la biologie şi în mijlocul acestui test, Domnul Krisfield, profesorul de biologie, în faţa întregii clase, spune, "Hei, Sproul, ţine-ţi ochii la lucrarea ta." Şi m-a acuzat că am privit la lucrarea colegului ce stătea alături de mine şi al cărui nume era Jack Smith şi se întâmpla să fie şi cel cu notele cele mai mari din clasă. Şi am fost mânios pentru că eram nevinovat. Nu mă uitasem la lucrarea lui Jack. Vi s-a întâmplat asta vreodată? V-a acuzat cineva vreodată de ceva ce nu aţi săvârşit? Nu-mi place să recunosc că au fost momente în clasă când priveam la lucrarea lui Jack Smith. Şi eram vinovat pentru acest lucru. Dar în acea zi specifică, nu eram. Şi uram asta pentru că eram acuzat de ceva neadevărat.
Nu prea mult timp în urmă Statele Unite ale Americii au trecut prin cele mai vicioase şi jenante momente din istoria Sa ce au implicat chestiunea adevărului. Un om a fost nominalizat să devină judecător în cea mai înaltă curte din această ţară. Şi în timp ce se apropia de finalul acestui proces în senat, o femeie a venit în faţă şi l-a acuzat de hărţuire sexuală. Vă amintiţi? Câţi dintre voi aţi asistat la aceste audieri când acuzaţiile erau aduse de Anita Hill împotriva lui Clarence Thomas? Mulţi dintre voi aţi asistat. Ei bine, ascultând-o pe Anita Hill, povestea ei părea credibilă. Ea părea credibilă. Şi apoi când a terminat Clarence Thomas venea la bară şi Judecătorul Thomas spunea, "Eu nu am spus niciodată aşa ceva." Ea spunea că el spusese ceva; el spunea că nu este aşa. Şi apoi au adus tot felul de persoane în faţa senatorilor şi în faţa camerelor televiziunii şi unele persoane spuneau "Anita nu spune niciodată astfel de minciuni." Şi celălalt grup a venit şi a spus, "Clarence Thomas nu spune niciodată astfel de minciuni." Cum ar fi putut cineva vreodată să determine, cu precizie, cine spunea adevărul? Când totul s-a încheiat, şi eu privisem fiecare minut al acestei dispute, nu mai ştiam. Şi pe măsură ce se apropia de sfârşit, ceea ce m-a uimit (şi acesta este punctul pe care doresc să-l reţineţi) senatorii au început să-şi spună unii altora şi televiziunilor, una după alta, "Păi, ştiţi, cred că amândoi spun adevărul." Vă amintiţi? Amândoi spun adevărul. Şi când am auzit aceasta am spus, "E ceva aici ce nu înţeleg." Mă gândeam că asta e o nebunie. Ceva nu are sens aici. Nu ştiam cine spunea adevărul dar era ceva ce ştiam cu siguranţă. Era imposibil ca ambii să spună adevărul. Pentru că problema era una de realitate, despre ce se întâmplase cu adevărat. Nu despre ceea ce simţea Clarence Thomas. Nu despre ceea ce simţea Anita Hill. Întrebarea era, a spus acel om acele lucruri sau nu? Şi dacă le-a spus, nu putea ca în acelaşi timp să nu le fi spus, nu? Şi dacă nu le-a spus, nu putea fi adevărat că de fapt le-a spus.
În asta constau instanţele de judecată. În asta constă justiţia şi procesele. Când cineva vine şi spune, "Ai înjunghiat tu pe această femeie, cu premeditare, în seara de 19 Februarie 1991?" "Nu" nu a făcut-o. Şi nu-ţi va plăcea foarte mult dacă cineva ar spune că ai făcut-o. Şi când curtea se strânge şi dovezile sunt aduse la lumină şi juriul evaluează şi analizează problema, de fapt ei încearcă să ajungă la adevăr. Pentru că ceea ce nu este real nu este adevărat. Dar ştiţi ce se întâmplă în ţara asta? Ne dăm liber la simţuri. Începem să ne punem creierele într-un borcan sau le lăsăm în parcare, în special când venim la biserică. Şi spunem că ideile opuse, care sunt complet contradictorii, pot fi adevărate în acelaşi timp:
(următoarele citate sunt ale studenţilor din ţară)
"Dacă două persoane se întâlnesc şi una din ele spune că există un Dumnezeu şi una spune că nu există Dumnezeu, ar putea avea amândouă dreptate în acelaşi timp pentru că este doar o chestiune despre ceea ce crezi şi ceea ce ai fost învăţat de mic să crezi. Când se ajunge ca toţi să aibă păreri diferite despre Dumnezeu şi despre cum arată El, toată lumea are câte o părere. Cum am spus, când ajungi să cunoşti pe Dumnezeu, El este cine vrei tu să fie. El ar putea fi acel copac. Dumnezeu este un copac astăzi. Toată lumea are părerea proprie."
"Îmi place să respect toate religiile la fel pentru că, doar pentru că am fost socializat în creştinism şi asta nu înseamnă neapărat că aceasta este singura credinţă valabilă."
"Oamenii pot găsi fericirea prin Isus sau prin Hare Krishna sau prin orice lucru în care Îl văd ei pe Dumnezeu."
"De fapt, dacă citeşti Koranul sau Biblia, mare parte din acestea este acelaşi lucru. Adică, este o singură diferenţă. Cum ar fi în nume şi lucruri de felul acesta."
"Dacă ai nişte oameni; Musulmanii se adresează lui Dumnezeu cu Allah. Jamaicanii Îl numesc Jha. Creştinii Îl numesc Isus. Dar cred că este doar o formă spirituală pentru că există multe nume pentru El."
"Cred că Dumnezeu există pentru unii oameni şi pentru alţii nu există."
Sunt unele locuri unde nu facem astfel. Când ai un test la matematică şi adaugi nişte numere pe pagină şi ajungi la concluzia, suma problemei, şi scrii răspunsul... adaugi doi cu doi şi scrii cinci. Şi profesorul o marchează greşit şi spune, "Îmi pare rău, răspunsul este patru, nu cinci, ai greşit." Mergi la profesor şi spui, "Ei bine, se poate să fie greşit pentru tine dar pentru mine este corect pentru că aşa îmi face plăcere mie, să consider că doi plus doi este egal cu cinci. Şi astfel, dacă eu cred destul de tare că doi plus doi este cinci, apoi pentru mine este adevărat că doi plus doi este egal cu cinci." Nu scapi aşa uşor cu asta în ora de matematică. Dar angajează-i pe oameni în discuţii teologice şi vorbim astfel tot timpul. Angajează-i pe oameni într-o discuţie despre comportament, despre moralitate, despre etică şi astfel vom vorbi. Spunem că aceste lucruri sunt ceva relativ. Am întrebat pe cineva, spunând, "Este bine ca o persoană cu premeditare să aibă un avort pentru convenienţă?" Şi iată ce îmi spun oamenii. Îmi spun, "Păi, pentru mine nu e bine, eu nu aş face asta. Dar poate este bine pentru altcineva, dacă aleg asta. Dacă asta vor să facă, atunci e bine pentru ei." Şi vedeţi ce se întâmplă aici? Facem din adevăr o chestiune de preferinţe personale.
(citate ale studenţilor din ţară)
"De fapt, dacă nu îmi place, atunci este greşit, şi dacă îmi place, atunci este corect. E atât de simplu."
"Din experienţa a ceea ce văd şi citesc şi simt, contează ceea ce simt că este corect pentru mine. Nu este vreun lucru care să mă facă să spun că cutare lucru este mai corect sau cutare lucru este mai greşit."
"Eu sunt interesat mai mult în ceea ce sunt sigur că este corect. Dar fie că Cel de Sus percepe sau nu aceasta ca fiind corect, ei bine, asta este o altă poveste."
"Standardul meu pentru credinţă vine din Biblie. Cred că Biblia este fără eroare, perfectă, Cuvântul viu insuflat de Dumnezeu. Şi prin Scripturi eu îmi obţin călăuzirea, morala, în felul în care Isus Hristos mi-a spus să-mi trăiesc viaţa."
"Biblia nu are aşa multă autoritate în viaţa mea. În mare parte eu merg de unul singur. Am propriile morale specifice."
"Dacă ceva este corect sau greşit, este ceva foarte individual. Cred că de asemenea depinde de circumstanţele din viaţa ta, etc., etc. Eu hotărăsc dacă ceva este greşit. Pentru mine, dacă nu este corect din punct de vedere moral pentru mine sau ceva de felul acesta, atunci nu fac acest lucru. Şi dacă ceva este bun pentru mine, dacă mă va face fericit sau dacă mă va ajuta să obţin ceea ce vreau..."
"Morala este morală, fiecare are una proprie."
Noi facem din ceea ce este corect o chestiune de preferinţă personală. Şi absolutul, se pare, că nu mai este absolut adevărat, şi că nu mai există absoluturi. Absolut nici un absolut.
(mai multe citate)
"Sunt lucruri care pur şi simplu vin prin intuiţie. Trebuie să realizezi un echilibru pentru că oricând iei o decizie, nu vei avea dreptate absolută sau nici nu există un rău absolut cu adevărat. Trebuie să echilibrezi lucrurile tu însuţi. Dacă ar fi existat o modalitate să ajungi la un lucru absolut corect, sunt sigur că aş fi urmat un curs acum la şcoală despre ce ar fi acest lucru."
"Cu binele absolut şi răul absolut... eu văd totul relativ. Modul cum văd eu că ar trebui să tratez pe cineva s-ar putea să nu fie la fel cu modul în care altcineva vede lucrurile."
"Aceasta este o afirmaţie relativistă şi nu există absoluturi. Şi dacă ceea ce este bine e rău şi ceea ce e rău e bine, atunci ce e bine?"
"Pot spune ce este adevărat pentru mine şi sunt sigur că fiecare poate spune ce este adevărat pentru ei înşişi dar nu am nici o idee ce este adevărat pentru toţi."
"Cred că depinde de persoana care contemplează problema. Nu cred că există standarde absolute pentru bine şi rău."
Gândiţi-vă la asta. Dacă vă gândiţi, sunt convins, pentru cinci minute, că veţi fi conduşi la concluzia că asta este un mit. Este un mit pentru că nu poate fi adevărat.
Am avut o discuţie în campusul unui colegiu cu o tânără şi vorbeam despre existenţa lui Dumnezeu şi în timp ce dezbăteam întrebarea, "Există Dumnezeu?", într-un final s-a întors spre mine şi a spus, "Domnule profesor Sproul," a spus ea, "Dumneata găseşti că religia are vreo semnificaţie?" Şi eu am spus, "Da." "Te rogi lui Dumnezeu?" "Da" "Îţi place să cânţi imnuri creştine?" "Da." "Mergi la biserică Duminica dimineaţa?" "Da." "Eşti implicat în activităţi într-o părtăşie?" "Da." A spus, "Ei bine, atunci de vreme că toate aceste lucruri sunt atât de minunate şi semnificative pentru dumneata, atunci pentru tine Dumnezeu există. Dar acest fapt este irelevant pentru mine şi viaţa mea. Eu nu găsesc nici un sens în rugăciune sau mersul la biserică sau cântări sau în toate aceste activităţi religioase. Deci pentru mine nu există Dumnezeu." Şi eu am răspuns, "Nu sunt sigur că înţeleg asta. Este confuz pentru mine," Am spus, "Nu cred că înţelegi despre ce vorbesc eu. Eu nu vorbesc despre experienţa mea religioasă sau experienţa ta religioasă. Noi discutăm aici chestiunea, dacă în realitate există o astfel de Fiinţă pe care o numim Dumnezeu." Am zis, "Eu vorbesc despre o Fiinţă care, dacă El nu există în realitate, toate rugăciunile şi cântecele şi predicile şi toate activităţile mele bisericeşti, toate acestea, dacă El de fapt nu există, eu nu aş puterea să-L creez pe El. Nu Îl pot materializa eu." Şi am mai spus, "În acelaşi timp vorbesc despre un Dumnezeu care, dacă există separat de mine şi separat de tine, toată necredinţa ta, tot dezinteresul tău nu are puterea să-L omoare."
Am alergat în lungul şi latul ţării la campusurile colegiilor şi ale liceelor Americii. Şi unii din membrii echipei noastre au avut o cameră video pe umăr şi au realizat interviuri spontane, surpriză, în stilul în care întrebi oamenii pe stradă. Şi ştiţi, nu este foarte greu să faci oamenii să vorbească în faţa camerei. Imediat ce aprinzi luminiţa roşie la cameră şi spui, "Vorbeşte la microfon, dorim să îţi punem câteva întrebări," "Hei, sunt la TV," ştii, "Sunt numărul unu. Bună mamă, bună tată!" Toate astea. Şi îţi vor răspunde la întrebări. Şi noi am adresat întrebări tinerilor din această ţară despre Dumnezeu. Şi ce aud în aceste interviuri este o idee care străbate întreaga naţiune. Auzim un student după altul spunând, "Ei bine, Dumnezeu este ceea ce vrei tu să fie. Şi toate religiile sunt la fel de valabile. Toate religiile sunt la fel de adevărate. Dacă religia ta este budism şi a ta este confucianism, şi a ta este iudaism şi a ta este islam, şi a ta creştinism, toate sunt la fel. Toţi cred în acelaşi Dumnezeu şi toate sunt adevărate."
Aţi auzit asta? Bănuiesc că mulţi dintre voi aţi spus asta. Dar dacă aţi spus-o, aţi făcut o afirmaţie care nu poate fi adevărată. Este imposibil, în realitate, ca toate religiile să fie adevărate. De ce? Pentru că nu cred aceleaşi lucruri. Şi nu numai că susţin lucruri diferite, dar în multe cazuri susţin lucruri contradictorii. Creştinismul crede că Isus era Dumnezeu întrupat. Alte religii ale lumii spun că Isus era doar un om bun, că El era un învăţător mare, că era un om de principiu, dar El nu era Dumnezeu. Acum, daţi-mi voie să vă întreb, dacă voi credeţi că Isus este Dumnezeu sau nu credeţi în Isus ca Dumnezeu, cu siguranţă că trebuie să recunoaşteţi că El nu poate fi o persoană divină şi o persoană obişnuită în acelaşi timp şi în aceeaşi relaţie.
Tradus de Cristian Coţovan