CONFERINTELE PURITANE
DIN CAPELA WESTMINSTER
DIN LONDRA
1959-1978
Credinta crestina si viata Bisericii sint ambele inradacinate in evenimentele istoriei. De aceea nu este surprinzator ca un remarcabil lider crestin ca D. Martyn Lloyd-Jones a crezut ca o cunoastere a istoriei este vitala pentru bunastarea Bisericii. El a recunoscut ca credinta intr-un Domn intrupat, crucificat si inviat face sa fie imposibil sa se accepte, de pilda, pesimismul unui Voltaire care a spus ca, "istoria nu este decat un tablou al crimelor si nenorocirilor", sau cinismul unui Hegel care a spus ca, "oamenii nu au invatat niciodata nimic din istorie, si nici nu au actionat pe baza principiilor deduse din ea".
Ceea ce este remarcabil in privinta volumului in care au fost publicate aceste cuvantari ale lui D. Martyn Lloyd-Jones, tinute cu ocazia Studiilor Puritane si Conferintelor de la Westminster, din perioada 1959-1978, sint cunostintele istorice pe care acesta le demonstreaza. De aceea, aceste pagini nu doar ca infirma maxima filozofului Hegel ci si vorbesc cu relevanta si intelepciune Bisericii Crestine a sec. al XX-lea.
Aceasta este o reproducere integrala, cuvant cu cuvant, cu un minimum de adaptari, a discursului doctorului D.Martin Lloyd-Jones, de la Conferinta Studiilor Puritane de la Westminster, din anul 1975. Aceasta conferinta s-a tinut anual, in fiecare zi de marti si miercuri, la Capela Westminster din Londra. Acesta este titlul discursului ce a incheiat Conferinta din 1975.
D.M. Lloyd-Jones
Obiectivul studierii de catre noi a subiectului mai sus mentionat are un scop foarte practic. Nu vom lua in considerare aceasta chestiune intr-o maniera teoretica pentru simplul motiv ca noi insine, la randul nostru, ne gasim in mijlocul unei asemenea situatii. In timpul acestei conferinte m-am gandit adeseori la un prieten ce s-a aflat de multe ori in aceasta sala in anii trecuti, si anume, Iosif Ton, pastor baptist din Romania, care vine din mijlocul cuptorului incins, daca mi se ingaduie sa folosesc aceasta expresie, in prezent, cit si la colegul acestuia, prof. Vasile Talos, profesor de istorie la Seminarul Baptist din Bucuresti. Acesti barbati deja se gasesc intr-o asemenea imprejurare.
Perioadele despre care am auzit mai inainte erau vremuri revolutionare ca si ale noastre, dar asa cum am inteles, fiecare dintre aceste perioade tinde sa aibe trasaturile ei speciale. De aceea, daca dorim sa studiem acest subiect intr-o maniera practica trebuie sa-l actualizam, lucru care mi-a revenit tocmai mie sa-l fac. Nu putem sa ne oprim la Razboiul American pentru Independenta si la Declaratia pentru Independenta, ci trebuie sa trecem de acestea si sa ne oprim la Revolutia Franceza, asadar titlul meu este, "Revolutia Franceza si Dupa Aceea".
Intreaga mea teza este menita sa demonstreze ca, s-a nascut ceva cu totul nou si a luat fiinta, odata cu Revolutia Franceza. Ea reprezinta unul dintre acele mari puncte de cotitura ale istoriei si se poate compara cu Reforma - desigur, nu in acelasi fel - ci la fel de importanta prin schimbarea adusa ca si Reforma Protestanta. Incep prin a spune ca ea a fost ceva esential diferit atat de Rebeliunea cit si de Revolutia din Anglia din sec. al XVII-lea, si diferita de ceea ce s-a intamplat in America anilor 1775-1776.
Aceasta noutate ce s-a exprimat prin Revolutia Franceza poate sa fie rezultatul unui numar de influente, ce s-au exercitat indeosebi in Franta. Aceea a fost epoca asa-numitului Iluminism. Omul care a jucat un rol foarte important a fost Diderot. Intre anii 1751 si 1780 el a editat ceea ce a devenit o enciclopedie in 35 de volume, ce se presupunea sa acopere toata cunoasterea, si sa constituie un conspect complet al vietii. La aceasta a fost ajutat de mai multi oameni, dar mai ales, doi dintre acestia s-au remarcat. Primul, a fost Jean Jacques Rousseau. Rousseau trebuie mentionat in orice abordare a Revolutiei Franceze. Acesta era un scriitor copios si un geniu indiscutabil. Si el a publicat un numar de carti care au avut un efect profund asupra gandirii poporului francez. Intr-o carte din 1762, despre educatie, el a afirmat ca educatia ar trebui se bazeze in intregime pe instinctele naturale (ale omului; n.tr.) si ca aceasta trebuie sa fie complet lipsita de orice influente concurente ale societatii, mai ales de cele ale bisericii. El a introdus o conceptie rationala pentru orice. A nesocotit revelatia si toata religia revelata. El credea intr-un fel de religie naturala ce se baza pe sentimente si pe experimentarea lui Dumnezeu, denuntand orice crez intr-o revelatie supranaturala. Atunci a aparut faimoasa lui carte intitulata "Contractul social". In aceasta carte argumentul pe care-l lanseaza afirma ca legile statului nu sint oranduite divin si de origine divina, ca acestea nu ar trebui sa se bazeze pe Legea Divina ci pe "vointa oamenilor (populara)". Noi cunoastem vederile lui John Locke si ale altora, dar ce s-a spus cu aceasta ocazie este cu totul nou. Oamenii acestia erau de fapt deisti. Dar in ce-i priveste pe francezi, lucrurile nu mai stau asa. Acestia sustineau o conceptie foarte optimista a naturii umane, refuzand sa ia in serios revelatia crestina, mai ales in ce spune ea despre mantuire. Baza societatii, spun ei, se pune de catre membrii societatii care cad de acord asupra unui pact social, nu sub Dumnezeu, ci doar intre oameni. Daca pana acum exista o recunoastere a lui Dumnezeu, in acest moment aceasta s-a curmat. Oamenii trebuie sa se alieze pentru libertate si o guvernare justa, in interesul majoritatii. Acestea au fost in principal invataturile "Contractului Social". Dupa aceea, a aparut Voltaire, care a fost mult mai violent decat Rousseau, extrem de anti-catolic precum si potrivnic oricarei dogme crestine.
Acestia doi au avut un efect extraordinar asupra intregii gandiri a poporului francez. Acesta se gasea atunci sub dominatia regilor lor destrabalati, sub o tiranie cu tot ceea ce aducea aceasta. Atunci au aparut aceste idei, si tot atunci si-a facut aparitia Jean Astruc - parintele Criticismului Superior - a carui invatatura, regret ca trebuie s-o spun, a popularizat-o un medic. Prin aceasta s-a adus un atac si mai direct asupra autoritatii Bibliei. Pana atunci, intr-o mai mica sau mai mare masura oamenii acceptau Biblia si invatatura ei, dar acum toate acestea au inceput sa fie contestate. Toate aceste tendinte au lucrat impreuna. Cu alte cuvinte, omul devenise acum centrul, nu Dumnezeu, nu doar in chestiunile legate de stat ci si in cele ale religiei. Ratiunea este suprema, nu revelatia. S-a introdus ideea "suveranitatii poporului" care asociata tuturor curentelor mentionate a condus in anul 1789 la Revolutie si la formularea sloganului, "libertate, egalitate, si fraternitate". Acesta se referea nu doar la aspectele politice (ale societatii; n.tr.) ci si la cele sociale si ale intregii vieti. In felul acesta se poate defini inceputul Revolutiei Franceze. Au mai existat si alte elemente si tendinte. Doctrina lui Kant a dus in aceeasi directie. Dupa aceea, in aceasta tara l-am avut pe Tom Paine, cel ce-a scris faimoasa carte "Drepturile Omului".
Astfel, s-a ajuns la Revolutia Franceza. Un fenomen care intr-un sens a zguduit toata lumea. La inceput majoritatea oamenilor inteligenti l-au acceptat. Spre exemplu, in aceasta tara a fost acceptat cu satisfactie de persoane de talia lui Coleridge si Wordsworth. Nimeni nu poate intr-adevar intelege poezia lui Wordsworth aparte de Revolutia Franceza, indeosebi in expresii ca, "fericirea era ca in zori sa fii in viata". "Preludiul" contine istoria ei, iar numeroase alte referiri la revolutie se gasesc in celelalte poeme ale sale. Acesti oameni, Wordsworth, Coleridge, si altii, au crezut cu adevarat ca vedeau zorii unei noi ere, nu a mileniului in sensul biblic, totusi a unuia in acceptiunea lor. In acesta oamenii trebuiau sa fie eliberati de toate constrangerile si limitarile, apoi o mareata lume noua urma sa apara. Insa, aceasta nu a durat foarte mult. Acesti oameni s-au deziluzionat foarte curand. "Domnia terorii" s-a instalat in Franta, care a fost urmata in consecinta de dictatura, sub Napoleon. Atunci au fost dezamagiti Coleridge, Wordsworth, si altii, ce s-au reintors la vederile lor anterioare. John Wesley a denuntat revolutia inca de la inceput si a profetit ca acesta era inaugurarea unei "vremi a sfarsitului". William Wilberforce, liderul cauzei abolirii sclaviei, a privit-o cu o absoluta oroare. Asadar in aceasta tara a existat o reactie opusa ei (deci, Revolutiei Franceze).
Ajungand la sec. al XIX-lea dam peste invatatura populara a filozofului german Hegel, si a conceptiei lui istorice noi. In aceasta el respingea ideea ca Dumnezeu conduce istoria si invata in schimb ca exista un proces dialectic care o guverneaza, o teza si o antiteza ce producea o noua sinteza. Cu aceasta el a schimbat complet vederea oamenilor asupra istoriei, majoritatea ajungand sa creada ca acest proces dialectic producea de fapt un inevitabil progres. In mod evident aceasta idee a dus la o atitudine cu totul noua fata de biserica, stat, om, si tot. Intr-adevar, el a introdus o conceptie noua asupra vietii. La randul sau, Hegel a fost urmat de un om pe care el insusi l-a influentat, si anume Karl Marx, a carui doctrina este esentiala pentru o intelegere a secolului in care noi traim. Orice am crede despre vederile lui Karl Marx, acesta a fost un om extrem de abil care s-a gandit foarte profund la aceste probleme, atat din punct de vedere politic cit si social. Intr-un fel teza sa centrala o constituia inevitabilitatea revolutiei si observatia ca, istoria umana in cursul ei a urmat un anume model (tipar) dialectic ce urma sa conduca inevitabil la "dictatura proletariatului". Lucrul acesta era inevitabil. Astfel, el i-a stimulat pe oameni sa se preocupe de revolutie. Desigur au existat printre urmasii acestuia multe variatii in privinta detaliilor doctrinei sale. Unii au avut tendinta de a spune ca devreme ce acest proces era inevitabil, nu trebuia facut nimic. Altii, insa, au sustinut ca noi putem grabi procesul, ca il putem ajuta. Rezultatul tuturor acestor idei si curente a fost faptul ca sec. al XIX-lea a fost, in multe privinte, un secol al revolutiei. Noi insine am fost, de mai multe ori, foarte aproape de revolutie, in aceasta tara (Anglia; n.tr.). S-au facut tulburari in zona Manchester, a avut loc "Masacrul de la Peterloo", din 1819, indelung amintit. In 1830 s-au facut revolutii si pe Continent (Europa; n.tr.), si aproape una in aceasta tara. Multi, asemenea lui Macaulay au sustinut ideea ca daca Proiectul legii Reformei din 1832 nu ar fi fost aprobat, neindoielnic ar fi avut loc o revolutie si-n aceasta tara. Dar anul revolutiei a fost 1848, cand s-au petrecut revolutii in mai multe tari de pe Continent.
Toate aceste miscari sint rezultatul gandirii cu totul noi care a castigat circulatie. Era materializata in atacul impotriva tuturor institutiilor organizate, inclusiv a bisericii si statului. A insemnat respingerea oricarei autoritati si instalarea "poporului suveran" ("suveranitatii populare"), avand ratiunea si intelegerea populara drept arbitrii acestor chestiuni.
Trebuie acum sa vedem felul in care au reactionat oamenii (masele, popoarele; n.tr) la toate acestea. In aceasta tara am deja vazut ca poporul a reactionat impotriva. Afirmatia adesea citata a lui Halevy este ca trezirea metodista din sec. al XVIII-lea este cea care fara indoiala a salvat aceasta tara de la o revolutie de felul celei cunoscute de Franta. Aceasta tara a fost mai precauta, si cred ca este mult adevar in ceea ce a spus Halevy. Eu as mai adauga ca a mai existat o influenta a ceea ce s-a intamplat in sec. al XVII-lea. La urma urmei, noi am avut o revolutie in sec. al XVII-lea si va amintiti ca a existat o reactie impotriva ei. Restaurarea lui Charles al II-lea nu poate fi inteleasa decat in lumina dezamagirii cauzate de perioada Commonwealth-ului1, si a sentimentului ca guvernarea era imposibila fara un cap, preferabil, un rege. Lucrurile acestea au adus un aer de precautie si de responsabilitate in gandirea poporului nostru. Asa-numita "Revolutie Glorioasa" din 1688 si aprobarea Cartei Drepturilor din 1689 au produs o monarhie constitutionala ce a dus la ordine. De aceea, tendinta ce a strabatut aceasta tara de atunci si pana in sec. al XIX-lea, a fost de se concentra pe reforma politica. Crezul predominant era ca progresul trebuie facut in ordine.
Desi lucrul acesta a fost valabil pentru principalele grupuri religioase si conducatorii lor, nu a fost valabil si pentru multi din urmasii lor. In timp ce majoritatea liderilor Metodismului erau conservatori convinsi (membri de rand ai partidului Conservator; n.tr.), multii dintre membrii metodisti s-au atasat de "cartism"2, invatatura lui Robert Owen si a altora, devenind si foarte activi in sindicatele muncitoresti. Acestia au crezut si au simtit ca oamenii aveau dreptul de a se elibera singuri din tirania si oprimarea sub care sufereau nu doar lucratorii industriali, ci si fermierii, muncitorii de la tara. In acest fel ei au patruns in aceste miscari ale reformei. Uneori a aparut violenta, asa cum a fost inregistrata in activitatile "ludditilor"3 si cum s-a vazut in istoria Martirilor de la Tolpuddle4. Crezul dominant al acestora a fost liberalismul si reforma. Pe scurt, cred ca aceasta este o imagine destul de fidela a ceea ce s-a petrecut in aceasta tara.
Voi discuta acum despre ceva extrem de interesant. Pentru mine este cea mai interesanta reactie dintre toate, vizavi de Revolutia Franceza. Este vorba de ceea ce s-a petrecut in Olanda. Aici voi atrage atentia asupra unui foarte important si fascinant personaj, pe nume Groen Van Prinsterer. Din toate punctele de vedere, acesta era un om foarte remarcabil. Nascut in imprejurari dintre cele mai confortabile, a fost educat in drept, filozofie si istorie. A devenit secretarul Regelui, si in cele din urma Secretarul Cabinetului. A fost crescut intr-o atmosfera religioasa formala - in religia parintilor sai - el fiind foarte satisfacut de ea. Trimis odata pentru interesele regelui la Guvernul din Bruxelles, a ajuns sa cunoasca acolo omul sub a carui influenta a intrat. Merle d'Aubigne, marele istoric al Reformei Protestante. Sub influenta acestuia, cit si a miscarii cunoscute sub numele de "Reveil", inceputa in Elvetia prin initiativa lui Robert Haldane, ce s-a mutat acolo si i-a influentat pe unii, viata lui Groen Van Prinsterer a fost complet schimbata. D'Aubigne era unul dintre cei convertiti de aceea miscare si s-a intamplat sa se afle in Bruxelles cand Groen a venit acolo, iar ca si rezultat al intalnirii lor acesta a fost cu adevarat convertit in anul 1828.
Desigur, aceasta intamplare i-a schimbat profund intreaga lui conceptie politica si nu doar atat, insa continuand sa gandeasca la fel de mult acesta s-a format ca istoric de prima clasa. Dar, nu s-a putut multumi sa fie un istoric academic si a crezut ca trebuie sa se implice in politica. Cu cit s-a gandit mai mult, cu atat a vazut si mai clar caracterul periculos al Revolutiei Franceze si a tot ce-a adus ea. Rezultatul cugetarilor sale le-a publicat in 1847 intr-o carte voluminoasa cu titlul "Necredinta si Revolutia". Cartea are cincisprezece capitole si doar unul a fost tradus pana acum in engleza, si anume capitolul al unsprezecelea. Ma bucur sa aud de la prietenii prezenti la aceasta conferinta ca inca doua capitole urmeaza a fi publicate in engleza, iar eu unul sper ca unii din editorii nostri sa devina interesati si in cele din urma intreaga carte sa fie tiparita in engleza. Observati ca aceasta a fost publicata tocmai in 1847 anul dinaintea numeroaselor revolutii care s-au petrecut in 1848.
Pentru a prezenta punctul de vedere al lui Groen Van Prinsterer dati-mi voie sa-i citez propriile sale cuvinte, asa cum sint ele traduse in engleza. Asadar, scriind despre Revolutia Franceza el spune, "In ce priveste originile teoretice si cursul ei, revolutia (franceza) nu se poate asemana cu nimic din trecut. Schimbarea conducatorilor, redistribuirea autoritatii, schimbarea formei de guvernamant, controversa politica, numeroasele diferente de convingeri religioase, toate acestea nu au, in principiu, nimic de-a face cu o revolutie sociala a carei caracter este indreptat impotriva oricarei guvernari, impotriva oricarei religii, si nici nu are nimic in comun cu o revolutie sociala, desi mai degraba, anti-sociala care submineaza si distruge moralitatea si societatea. O astfel de revolutie nu are nimic asemanator cu o revolutie anti-crestina a carei idee suprema se dezvolta singura intr-o rebeliune sistematica impotriva Dumnezeului revelat. La fel spune si Stahl: "Eu privesc revolutia in acceptiunea ei globala si istorica. Ea nu a existat in forma ei desavarsita pana in 1789. Insa de atunci ea a devenit o putere mondiala iar batalia pentru sau impotriva ei, ne umple istoria." Revolutia Franceza este un eveniment unic. Ea este o revolutie a crezurilor, si semnifica nasterea unei noi secte, a unei noi religii, a unei religii care nu este in sine decat ireligiune, ateism si ura impotriva Crestinismului, ce a fost organizata sub forma unui sistem".
"Revolutia din Tarile de Jos Unite (Olanda) a fost comparata cu ea. La fel s-a facut si cu revolutia din America de Nord. Insa in ce priveste Olanda, eu apelez la ceea ce am spus de multe ori ca, ‘libertatea credintei crestine a fost principalul ei scop, iar oprimarea evangheliei, principala cauza a razboiului'. In ce priveste America, voi cita acea remarcabila lucrare a lui Braid care a spus ca, ‘prin separarea lor de Marea Britanie si reorganizarea unui guvern al lor propriu, Statele Unite si-au modificat institutiile mai putin decat s-ar fi asteptat cineva. Regele, parlamentul si justitia britanica, au fost inlocuite cu Presedintele, congresul, si curtea suprema, iar in fond a ramas acelasi sistem politic, plus independenta". In revolutiile engleze recunosc o si mai mica asemanare cu Revolutia Franceza. Daca gasiti asemanari intre revolutiile din 1688 si 1789, cititi-l pe Burke pentru similaritatile exterioare, dar si pentru contrastul de esenta si principiu. El spune, "Revolutia actuala din Franta mi se pare evident ca are un alt caracter si desfasurare incat sa permita cea mai mica asemanare si analogie cu cele ce au strabatut Europa din principii doar politice. Aceasta este o revolutie in doctrine si dogme teoretice". Chiar si cu 1640, cu tendinta democratica si cu tirania lui Cromwell, nu se poate face o paralela cu conceptul ei suprem. Tocqueville spune ca, "nu exista nimic mai putin asemanator (mai diferit)…In opinia mea cele doua evenimente nu se pot compara sub nici o forma". Iar Stahl remarca, "Libertatea Angliei si a Americii sint marcate de spiritul puritanilor, iar libertatea Frantei, marcata de spiritul enciclopedistilor si al Iacobinilor"'.
In acestea se vede punctul de vedere esential al lui Van Prinsterer si al doctrinei sale. El si-a dat tot interesul sa raspandeasca aceste vederi, dar putem spune ca in foarte mare masura a fost doar un glas ce striga in pustie. Cu toate acestea, el a fost in stare sa intemeieze, e adevarat intr-o forma foarte embrionica, Partidul Anti-revolutionar. Din fericire a aparut un alt personaj, marele Abraham Kuyper, pe care Prinsterer l-a recunoscut foarte repede pentru darurile sale publice ce ii lipseau lui insusi. Kuyper era un orator innascut, un om de stat daruit, care in cele din urma a devenit prim-ministrul Olandei. Groen Van Prinsterer este cel ce l-a adus pe Kuyper in miscare si in scurt timp i-a incredintat conducerea ei, si in felul acesta noi ajungand sa auzim si sa stim de Kuyper ca fiind liderul Partidului Anti-revolutionar, al Partidului Crestin, pentru care a purtat multe batalii in arena politica. Kuyper a renuntat sa mai fie un lucrator al Bisericii si mai tarziu la profesoratul sau de la Universitatea Libera pe care a fondat-o, pentru a se dedica acestei activitati politice prin care sa-si poata face cunoscute ideile sale crestine, indeosebi cele privitoare la educatie. As fi vrut sa am timpul necesar pentru a vorbi despre acestea mai mult, dar nu pot decat sa mentionez aceasta foarte neobisnuita si surprinzatoare opozitie fata de spiritul Revolutiei Franceze ce s-a manifestat in Olanda. Nu s-a manifestat in Anglia, nici in Statele Unite ale Americii, ci in aceasta mica tarisoara. Acolo putem spune ca se gaseste marele monument al unei opozitii adevarate fata de ideea din spatele Revolutiei Franceze.
Ajungand la acest secol descoperim mai multe evenimente neobisnuite. Pentru ca acestea se intamplau in timpul vietilor noastre, multi dintre noi nu am realizat ce s-a intamplat. Revolutia din Rusia din 1917 este un reper important. Liderii acelei revolutii, Lenin si Trotsky, au pretins ca ei puneau in practica teoriile si invataturile lui Karl Marx. Nu au facut asa si se poate dovedi cu claritate ca intr-un fel nu este nimic mai indepartat de invatatura lui Marx, ce a sustinut o societate egala si fara clase, tirania care stim ca exista acum5 in Rusia, deja de aproape 60 de ani. De partea cealalta si la extrema cealalta il avem pe Mussolini si fascismul, pe Hitler si nazismul. Toate ideilor lor si miscarile mobilizate de ele sint in esenta religioase, asa cum Prinsterer a constat ca a fost in realitate Revolutia Franceza, o noua religie, nu doar o teorie politica. Exista un element de venerare in acestea, un cult, cit si un element apocaliptic. Nu au fost doar programe politice, ci au continut ceva mult mai profund si aproape demonic. Lucru valabil atat pentru fascism cit si pentru comunism.
Aceste miscari au avut o influenta si un efect si asupra acestei tari. S-au nascut aici miscari din ceea ce s-a numit extrema Stanga cit si din extrema Dreapta, dar pana mai de curand toate au avut doar o forma politica. Insa ajungand la anii '60 ne confruntam cu un nou fenomen. Ma refer la aparitia a ceea ce este cunoscut sub numele de "teoria revolutiei", sau "teologia eliberarii (sau, liberationismului)". Acesta este un fenomen uluitor deoarece a afectat in principal doar America de Sud, subcontinentul dominat de Romano-catolicism. Miscarea a fost condusa de diversi preoti Romano-catolici, cel mai proeminent dintre ei fiind preotul catolic, Camilo Torres. Acesta a murit ca luptator de gherila, intr-o confruntare armata. Printre crezurile sale s-a numarat si acela ca, "orice catolic care nu este un revolutionar si nu este de partea revolutionarilor, traieste intr-un pacat de moarte". Un arhiepiscop din Brazilia cheama la o revolutie completa a structurilor actuale, pe baze socialiste si fara varsare de sange. Este foarte interesant de observat ca in fiecare secol au existat aceste diviziuni intre revolutionarii ce credeau in lupta si cei ce spuneau ca nu trebuie sa se lupte. Dupa invataturile acestor oameni, precum si a multi altii, convertirea devenea "dedicarea cuiva (la lupta pentru; n.tr.) in eliberarea oamenilor din orice oprimare". Dragostea lui Isus Hristos devine dragoste de aproape si ni se spune ca pe Dumnezeu il cunoastem printr-o apropiere de semenul nostru, omul, in felul acesta diviziunea dintre biserica si lume fiind redusa. Am vazut elemente ale acestei gandiri in binecunoscuta carte, "Cinstit cu Dumnezeu", de John Robinson si altii. Misiunea, aceasta fiind marea lor lozinca, devine denuntarea si confruntarea starii actuale de injustitie sociala. Cu alte cuvinte acestia invata ca Crestinismul real inseamna a-i elibera pe oameni din saracie, din oprimarea politica si asa mai departe, si ca Biserica Crestina ar trebui sa conduca aceasta revolutie.
Ceea ce este deosebit de interesant la aceasta miscare este faptul ca ea s-a nascut in randurile romano-catolicilor. Ca ea este probabil legata de Papa Ioan al 23-lea si chemarile sale la eliberare si de alte idei ale sale. Aceasta "teologie a eliberarii" a avut o influenta considerabila asupra multor lideri ai Consiliului Mondial al Bisericilor. Este ceea ce ei au discutat recent in Nairobi. Bineinteles ca din nou apar cele doua vederi, dar aceasta teorie poseda o subliniere atat de insistenta incat respectivii lideri n-o pot ignora, iar in tara aceasta, si in altele, exista de asemenea multi care interpreteaza toata Biblia in felul acesta. Insa aceasta invatatura violeaza complet notiunea mantuirii crestine intr-un sens personal. Conform ei, Hristos a venit sa-i elibereze pe oameni din punct de vedere politic, social si dupa aceea, in alte privinte. Sustinatorii ei folosesc povestea eliberarii copiilor lui Israel din Egipt si intrarea lor in Canaan ca o potrivita ilustratie. Asta este ceea ce Dumnezeu vrea si acesta este maretul scop al Crestinismului, de a oferi oamenilor libertate politica si sociala.
Pentru a rezuma, observam ca ceea ce a inceput in 1789 in Franta s-a raspandit in intreaga lume si s-a manifestat in diverse feluri. Astfel, acum noi ne gasim intr-o lume si intr-o situatie in societate in care oamenii afirma ca ei sint autoritatea suprema. Aceasta se exprima de la sine in aceasta tara in atitudinea ce spune ca desi Parlamentul poate da legi, daca noi nu sintem de acord cu ele, nu trebuie sa le respectam. Nelegiuirea rezultata ii face pe multi sa intrebe daca "mai este guvernabila aceasta tara?" Poate continua viata si guvernarea atunci cand oamenii inceteaza sa mai recunoasca vreo autoritate, in afara de ceea ce ei cred si le place? Aceasta este starea in care vedem ca se gaseste lumea in clipa de fata.
Intrebarea care se pune este aceasta. Ce trebuie noi sa facem intr-o astfel de situatie? Am facut in aceasta conferinta aceasta mare trecere in revista a istoriei, ce concluzii deducem noi din ea? Voi incepe prin a face anumite afirmatii generale care sint fortate sa ia o forma foarte dogmatica din cauza limitarii timpului. Crestinul nu trebuie doar sa fie preocupat de mantuirea personala. Este de datoria lui sa aibe o vedere completa asupra vietii asa cum este invatata in Scripturi. Lucrul acesta este valabil pentru toate vederile ce au fost luate in considerare, in afara celor ce sint ireligioase, si la care m-am referit. In ce-l priveste pe crestin, si asta este ceea ce ne intereseaza pe noi acum, nu putem sa fim preocupati doar de mantuirea personala. Trebuie sa avem si o conceptie despre lume. Toti cei ce l-am citit pe Kuyper, si pe altii, am sustinut-o timp de multi ani. Trebuie insa sa adaug imediat, ca este deopotriva limpede si sigur, ca tindem sa fim creaturi ale vremurilor in care traim, gandirea noastra fiind in mare masura conditionata de epoca in care traim. In mod negresit, asa au stat lucrurile si in ce-i priveste pe reformatori. La fel a fost si pentru puritani. De aceea, noi trebuie sa fim atenti in a nu urma orbeste nimic din ceea ce s-a invatat in trecut. Sintem raspunzatori inaintea lui Dumnezeu, cum au fost reformatorii, sau puritanii, si este de datoria noastra sa interpretam Scriptura. Nu se presupune sa fim doar vocea de gramofon a cuiva ce a trait in trecut, oricat de august (nobil) ar fi fost acesta. Aceasta mi se pare a fi o alta concluzie inevitabila.
Poate lucrul cel mai proeminent si care iese cel mai mult in evidenta, cel ce a creat aceasta chestiune si a cauzat cea mai mare confuzie de-a lungul secolelor, este ideea Bisericii de Stat. Ea a fost cel mai mare blestem din istoria bisericii si a lumii! Desigur, lucrul acesta s-a vazut indeosebi in Romano-catolicism, in Ortodoxia Rasariteana cu variatele sale ramuri, cit si in Anglicanism, mai ales in anglicanismul acestei tari. Eu va sugerez ca aceasta asociere dintre Biserica si Stat este responsabila pentru multe dintre cele mai mari calamitati din istorie, in mod direct, si indirect pentru reactiile pe care le-a produs. Am vazut cum aceasta alianta a produs o asemenea reactie violenta in Franta. Acolo este foarte dificil sa separam antagonismul fata de Rege de cel fata de Biserica, din cauza ca acestia au fost una. Astfel, cand oamenii s-au revoltat impotriva Regelui, s-au revoltat si impotriva Bisericii. Asta este ce s-a intamplat in Franta si in Rusia. Rusii nu doar ca au suferit sub tirania tarilor, oameni destrabalati (imorali), ci si sub tirania unor creaturi monstruoase, ca preotul Rasputin, si a puterii Ortodoxiei rusesti. De aceea, cand s-au descotorosit de unul, s-au descotorosit si de celalalt, fiindca acestia si-au apartinut. Fara indoiala ca aceasta este, in prezent, o problema acuta atat in Spania cit si-n Portugalia, si este probabil sa devina o problema acuta in Italia si alte tari. Acestea sint cateva dintre foarte generalele concluzii la care am putut ajunge.
In continuare dati-mi voie sa sugerez ca exista anumite pericole cu care ne confruntam in aceasta stare de revolutie, asa cum s-au confruntat toti cei dinaintea noastra. Si anume, de trei primejdii noi trebuie sa fim foarte constienti. Prima este ca nu trebuie niciodata sa ingaduim sa se creada despre noi, crestinii, ca sintem niste aparatori ai status-quo -ului. Mentionez acest aspect intai, pentru ca din punct de vedere istoric a fost cel mai mare pericol. Crestinismul a fost echivalat (in trecut) cu Stabilimentul - adica, Regele si Biserica, Regele si Episcopul. Asadar acesta este pericolul de care trebuie sa ne ferim foarte tare. Dati-mi voie sa ilustrez ce spun, deoarece acest fapt a daunat foarte grav cauzei crestine. Luati de exemplu, celebra strofa scrisa de Cecil Frances Alexander, doamna ce a compus imnuri ca, "Departe, este o inaltime verde". Strofa aceasta ne spune ca,
Bogatul sta-n castelul lui
Saracul la poarta lui.
Dumnezeu i-a facut mari sau mici,
Si le-a randuit starea (sau, pozitia).
De prea multe ori, ca si crestini, noi am dat impresia ca aceasta este pozitia noastra. Dar, au fost Luther si Calvin vinovati de aceasta atitudine? Cu certitudine ca a insemnat un pericol si pentru ei, dat fiind crezul lor in lege si ordine. Despre Wesley si Whitefield putem spune fara sa gresim ca s-au facut vinovati. Amandoi au fost ingroziti de posibilitatea rebeliunii in America si trebuie sa marturisim ca pozitia lui Whitefield in ce priveste sclavia a fost intr-adevar foarte nefericita. Ce oameni pamantesti si slabi sintem! Multi din America, care intre 1773 si 1776 au luat pozitie si au luptat cu atata inversunare pentru independenta lor fata de Anglia si oprimarea de care aceasta era vinovata, nu pareau sa observe ca acelasi principiu se aplica si la sclavii negri pe care au continuat sa-i cumpere, sa-i vanda si sa-i exploateze pentru inca aproape o suta de ani, dupa aceea. Acest lucru ne demonstreaza limitele intelegerii umane. Acelasi lucru este valabil pentru Tara Galilor si pentru unii dintre mari ei lideri religiosi. In 1974 am celebrat bicentenarul nasterii lui John Elias. John Elias a fost un conservator convins. Alaturi de multi, el a fost de partea metodismului calvinist galez, de partea Conservatorismului, opunandu-se liberalismului de atunci.