Sambata, 14 Noiembrie, 1998
Capitolele precedente au slujit in aducerea elementelor de disciplina in atentia cititorului. In acestea am parcurs atat elementele incurajatoare cat si pe cele corective, segmentand fiecare component pentru a-i evalua rolul in strategia generala de educare a copilului. Daca ar fi sa evidentiem un singur adevar din aceste capitole acela ar fi ca disciplina (educatia) biblica nu este un teren de opinii subiective. Mai degraba, aceasta este reprezentata printr-o metoda obiectiva de corectare si incurajare a inimii copilului de a face binele, de a-l iubi pe Dumnezeu, si de a le sluji altora.
Scopul acestui capitol este de a pune in lumina relatia existenta intre principiile disciplinei si comportamentele cele mai intalnite la varstele copilariei timpurii. Aceste comportamente includ scancitul, apucaturile, scenele temperamentale, mintitul, vorbitul urat, cearta dintre frati si surori, hiperactivitatea, si altele. (la momentul potrivit termenii vor fi explicati)
Dorim sa ne facem cunoscuta pozitia de la bun inceput. Desi toti copiii au tendinta de a avea astfel de comportamente, si de regula o fac daca vad ca le ating scopurile dorite, aceste probleme de comportament nu pot scapa controlului parintesc. Si mai important este faptul ca parintii vor incuraja sau vor descuraja aceste purtari prin felul in care ei insisi se poarta. Acest proces este denumit "educarea prin consolidare".
Educarea prin consolidare
De obicei, in spatele actiunilor unui copil se afla niste motive. Pentru a-si atinge scopurile sale, copilul poate apela la metode care sa-l ajute (sa obtina ce doreste) si poate renunta la cele ce nu-i sunt de folos. Orice purtare care este sprijinita de parinti este numita educare prin consolidare. Purtarea care este descurajata de acestia este numita educarea prin descurajare. Atat purtarea buna cat si cea rea poate fi supusa educatiei prin consolidare. Daca parintii cedeaza scancitului copilului lor (din dorinta de a obtine ceva de la ei cu orice pret, acesta o cere insistent cu o voce plangacioasa; n.tr.), ii consolideaza (incurajeaza) respectivul comportament. Daca iau masuri imediate de a corecta si a preveni scancitul, atunci ei il descurajeaza. Daca un copil este laudat pentru bunavointa ce-l caracterizeaza, cum ar fi faptul ca-si face patul singur dimineata fara sa i se spuna, comportamentul respectiv va fi cimentat (consolidat) in el. Cand nu-i sunt aduse nici un fel de laude atunci obiceiul respectiv este descurajat. Parintii trebuie sa fie in stare sa recunoasca beneficiile si obligatiile educatiei prin consolidare. Purtarea pozitiva trebuie incurajata, iar cea negativa, descurajata.
SCANCITUL
Scancitul este o forma inacceptabila de comunicare care devine suparatoare pentru cel ce o aude, daca nu se intervine. Pe langa ca este suparatoare, adesea reprezinta o contestare subtila a autoritatii parintesti. Scancitul este o deprindere invatata, nu un semnal al unor profunde tulburari emotionale. Exista doua motive pentru care copiii incearca metoda scancitul. In primul rand, ei scancesc pentru a protesta impotriva unei indrumari sau interdictii impuse de parinte. Deoarece copilul mic nu indrazneste sa-si conteste in mod direct mama sau tatal, el incearca in schimb un planset neconvingator, cu jumatate de voce, dar deosebit de insistent. "Nuuu vreaaau sa…!" este o expresie sau exprimare care poate fi trecuta cu vederea de parinte, in timp ce un, "NU VREAU SA FAC ASA!!" sa atraga consecinte imediate. Un al doilea motiv pentru care copiii pot scanci este cel mai elementar: este eficient. Un scancit insistent, continuu si trecut cu vederea le poate epuiza si dispera chiar si pe cele mai puternice mame. Chiar daca aceasta poate ajunge sa se sature si sa cedeze, totusi nu este destul motivata sa corecteze aceasta apucatura.
Cand poate incepe scancitul?
La ce varsta poate incepe scancitul? De indata ce copilul d-voastra incepe sa comunice idei. Desi savarsit cu jumatate de gura si deosebit de neconvingator, si fara sa fie motivat de rebeliune la inceput, scancitul poate deveni fie un obicei (o apucatura!) prost, fie o unealta de manipulare, daca este incurajat. Scancitul mai devreme de cincisprezece luni de regula reflecteaza doar un vocabular limitat. De exemplu, daca bebelusul d-voastra vrea mai multa mancare, s-ar putea sa foloseasca un planset neconvingator pentru a o cere. Desi aceasta este o expresie a scancitului, in aceasta etapa ea nu reprezinta un protest sau o contestare autoritatii parintesti.
Oferirea unei alternative
Radacina problemei nu este scancitul, ci lipsa unor alternative de comunicare. Copiii intre 8 si 12 luni sunt destul de capabili sa comunice constient, dar nu sunt totusi capabili sa o faca si verbal. Pentru a preveni scancitul si pentru a-i incuraja dezvoltarea verbala, incepe de la varsta de 8 luni sa-l inveti pe copilasul tau sa comunice prin limbajul semnelor. Poti efectiv sa-l inveti urmatoarele expresii: "Te rog", "Multumesc", "Nu, multumesc", "Mai multa mancare", sau, "Gata". Poate in libraria din orasul d-voastra se gasesc carti care sa ilustreze comunicarea prin semne.
(Am descoperit de cele mai multe ori ca bebelusii care sunt crescuti dupa filozofiile egoiste - toata atentia asupra lui - dupa metoda atasamentului sau a cresterii neo-primitive, raman in urma in dezvoltarea capacitatilor motrice elementare. Dezvoltarea este imbunatatita prin rutina, dar este diminuata in educatia ce-l are in centru pe copil. Interactiunea ordonata si supravegheata cu mediul inconjurator este necesara copilului pentru a-l aduce la potentialul sau deplin.)
Lucrati la fiecare expresie pe rand, purtand mana copilului in traiectoria miscarii presupuse sa exprime fara a spune insa nici un cuvant. Incepeti cu "Te/Va rog", adaugand numele mancarii dorite doar la urma. Spre exemplu, "Te rog, mai multa branza", "Te rog, mai multa carne", "Te rog, mai mult lapte". Cand sesizati ca copilul intelege dar refuza sa raspunda, folositi consecintele naturale pentru a stimula raspunsul corect. Daca vrea mai multa mancare, nu i-o dati pana ce nu o "semnaleaza". Daca doreste sa se dea jos de la masa, tineti-l in scaun. Daca va treziti intr-o inclestare, treceti mai degraba la izolarea copilului decat sa-i oferiti ocazia sa va conteste in mod direct. Faceti-va timp pentru aceasta deprindere a lui, fiti consecventi si mai presus de toate aveti rabdare cu copilul.
Scancitul la un copil mai mare
Doamna Jones a ajutat-o pe Becky sa-si invinga scancitul prin a-i oferi niste indrumari precise. Cunoscand potentialul scancitului, d-na Jones a spus, "Becky, vreau ca sa asculti atent la ce spune mama si sa te gandesti mai inainte sa raspunzi". O asemenea admonestare a ajutat-o pe Becky sa se concentreze asupra slabiciunii ei, ajungand in cele din urma sa-si invinga obiceiul. Parintele trebuie sa se gandeasca mai inainte sa ofere indrumarile necesare.
Puteti eradica scancitul la copiii mai mari, intai, prin a stabili cu claritate intoleranta comportamentului si a le pune in vedere gravitatea lui. In al doilea rand, daca copilul cere ceva cu un ton scancit, puneti ceasul sa sune dupa trei sau cinci minute. Dupa aceea, invitati-l pe copil sa intrebe din nou, dupa ce-a sunat ceasul. A trebui sa astepte reprezinta, in acest caz, consecinta naturala care-l va face pe copil sa se gandeasca mai atent cum sa intrebe cuviincios data viitoare.
In al treilea rand, daca consecintele naturale nu sunt suficient de eficiente ca si masuri, transformati ofensa intr-o incalcare obiectiva. Adica, puneti copilului sa repete cu voce tare ceea ce-i cereti. De exemplu, o mama poate raspunde la scancit in felul urmator: "Natan, repeta dupa mine ce spun: "Da, mama, nu mai scancesc"." Copilul sa raspunda, "Da, mama, nu mai scancesc". Odata ce copilul s-a auzit acceptand verbal cerinta mamei, de obicei nu o mai incalca. O bataie moderata peste mana, sau folosirea izolarii vor fi consecinte suficiente daca alege totusi sa nu asculte.
TEMPERAMENTUL SI SCENELE DE FRUSTRARE
Nu puteti sa va asteptati ca un copil sa ajunga la o maturitate emotionala mai inainte ca sa se maturizeze si in alte aspecte ale personalitatii lui. Felul in care isi stapaneste si isi exprima emotiile sale este mult mai important decat simplul fapt ca se stapaneste si se exprima. Exista mai multe feluri de exprimare, bune sau rele, insa scenele temperamentale (crizele) reprezinta o forma gresita.
De regula, scenele temperamentale survin in urma unei educatii deficiente si a lipsei unui program in timpul infantilitatii si a primilor ani ai copilariei. A spune ca acestea (iesirile temperamentale) sunt o faza normala a dezvoltarii, care in cele din urma va fi depasita, nu face decat sa demonstreze lipsa de cunoastere a inclinatiilor unui copil. Fara corectarea necesara, singurul lucru care va fi depasit vor fi doar tipatul, lovitul si trantitul pe jos. Atitudinea din spatele iesirii temperamentale ramane. Nu este depasita. Dimpotriva, ea va apare din nou si din nou atata vreme cat parintii vor trata doar simptomul si nu originea bolii. Tipatul si lovitul sub forma de protest, mai tarziu se vor dezvolta in forme si mai violente de agresivitati fizice si verbale.
O scena temperamentala reprezinta forma suprema de contestare a autoritatii parintesti. Cand un parinte ii raspunde, telul acestuia nu ar trebui sa devina suprimarea emotiilor copilului, ci de a-l ajuta sa-si dobandeasca autocontrolul in momentele de dezamagire si de a-l ajuta sa deprinda/invete formele cuvenite (acceptate) de exprimare. Fara o asemenea educare, este posibil ca in cele din urma copilul sa devina rob al impulsurilor sale emotionale, devenind o prada usoara de care altii sa profite (vezi, Proverbe 25:28).
Motivatiile scenelor (iesirilor) temperamentale
Copiii fac scene temperamentale din doua motive - pentru santaj si pentru razbunare. Micutul Stevie isi santajeaza mama sa-l asculte prin izbucniri temperamentale. El a vazut ca aceste iesiri sunt o metoda eficienta de control, utilizabila indeosebi in public. Doamna Jones cedeaza in fata lui, prin aceasta consolidand (incurajand) comportamentul lui.
Daca un copil sesizeaza (simte) ca mama lui nu cedeaza si ca este de neinduplecat, atunci razbunarea poate deveni motivul unui astfel de comportament. Unii copii descopera ca merita sa faca scene temperamentale in ciuda durerii asociate, pentru ca il duce pe parinte pana la limita, in punctul in care sa cedeze. Pentru acesti copii, aceasta este o dulce razbunare.
Ce ar trebui sa faca un parinte cand este "incercat" in felul acesta? Raspunsul va depinde de varsta copilului. Pentru un copil mai mic de 2 ani, izolarea imediata este cea mai buna masura care se poate lua. Nu trebuie sa-i vorbiti, ci doar luati-l in brate si puneti-l in patutul lui. Acesti copiii nu se vor complace in iesiri temperamentale daca nimeni nu le acorda atentie. "Scena" cu pricina are nevoie de spectatori pentru ca sa fie reusita, iar izolarea il inlatura pe copil de pe scena teatrului (din lumina reflectoarelor).
Urmati aceeasi procedura si pentru copiii trecuti de varsta de 2 ani. In timpul scenei copilului mai mare de 2 ani, nu trebuie sa-l pedepsiti cu nuiaua, sa-i vorbiti, sau sa-l mituiti in speranta ca se va opri. Mai degraba, informati-l ca dupa ce se calmeaza din iesirea lui temperamentala isi va primi pedeapsa meritata. Apoi, faceti ce spuneti. Fara consecintele cuvenite, scena facuta va castiga o adevarata valoare in ochii copilului. Copilul trebuie sa invete ca nu poate scapa plangand, aratandu-si incapatanarea sau prin izbucniri de furie. Exista alte forme tolerabile de comunicare, dar scenele (iesirile) temperamentale nu se includ printre acestea!
Scenele de frustrare
Scenele de frustrare si iesirile temperamentale nu sunt unul si acelasi lucru. In primul caz, capacitatile motrice ale copilului si puterea lui de a se stapani in public nu se gasesc la acelasi nivel cu puterea lui de intelegere. De exemplu, cand Becky a incercat sa-si aseze papusile in cerc, una dintre ele se rasturna incontinuu pe spate. Astfel, Becky a stiut in mintea ei ce dorea sa vada, ce-si dorea sa reuseasca, dar nu putea sa obtina fizic acest lucru. Scenele de frustrare intervin atunci cand copilul stie ce vrea sa realizeze, dar nu stie cum. Problema fundamentala este frustrarea, nu rebeliunea, din moment ce fondul izbucnirii sale nu are nici o legatura cu indrumarea parinteasca.
In mod natural noi dorim sa ne ajutam copiii nostri atunci sunt se supara (ca nu le iese ceva; n.tr.). Cu toate acestea, nu sariti intotdeauna prea repede. Puneti-va la dispozitie, insa mai intai insistati ca copilul sa va ceara ajutorul. O simpla afirmatie de felul, "Mama te ajuta daca vrei, dar tu trebuie sa o ceri", ii incredinteaza copilului responsabilitatea problemei cooperarii. Aceasta virtute ii va fi necesara mai tarziu in viata. Daca sesizati, o crescanda frustrare din partea copilului si nu se vadeste nici o rezolvare, atunci trebuie pus punct timpului de joaca.
Ce vom mai studia in continuare?
Capitolul "Necinstei" cuprinde:
- mintitul
- fabulatul
- motivele pentru care copilul minte
- ce sa faci cand copilul tau minte
- furtul
- inselatul
Conflictele dintre copiii aceleiasi familii (frati si surori)
- lovitul si impinsul
- vorbele grele
- formarea respectului fata de frati si
surori
Va urma.
<--Casatoria si Familia Crestina