Mi-aduc aminte de vremea cand eram student la seminar si ma pregateam pentru slujire. Am avut prilejul de a petrece cateva ceasuri cu un slujitor metodist mai in varsta si m-am folosit de aceasta ocazie pentru a fura putina invatatura din vasta sa experienta. Dupa ce l-am verificat cu privire la o sumedenie de lucruri, el a inversat rolurile si mi-a pus o intrebare provocatoare. A spus: "R. C., daca ar fi sa alegi intre doua imagini pentru a descrie natura Bisericii, pe care dintre acestea doua ai alege-o?" M-a pus sa aleg intre o armata si un spital. "Cu ce se aseamana mai bine Biserica, cu o armata sau cu un spital?" N-am ezitat nici o clipa macar. Stiam raspunsul pe dinafara. Am spus: "E usor. Biserica este o armata." Pentru ca eram inflacarat. Eram tanar si ma inrolasem in batalie. Ma inrolasem pe termen lung. Si am inteles ca sarcina primordiala a Bisericii este aceea de a fi o armata spirituala ce apara cauza imparatiei lui Dumnezeu. N-am privit Biserica drept un loc in care sa merg, sa-mi leg ranile si sa torn untdelemn pe ele. Nici vorba, eu voiam sa ma inscriu in lupta. Si cred ca este un lucru tipic pentru tineret, care se inflacareaza mai tare cand vine vorba de victorie si cuceriri, dar se mai domoleste cand este nevoie de slujirea celor care sunt in suferinta, sau sunt singuri, sau sunt raniti dintr-un motiv sau altul. Desigur ca acest slujitor, in intelepciunea lui, m-a mustrat si mi-a spus ca mi-a adresat intrebarea intentionat, ca pe o falsa dilema. Mi-a spus: "Fiule, Biserica este si armata si spital." Si iata acest mic mesaj pe care acest om mi l-a transmis cu multi ani in urma. Dar este unul dintre acele lucruri care, dintr-un anume motiv, mi-a ramas intiparit in minte. Imi aduc aminte de cuvintele cinice pe care Madalyn Murray O'Hair (o faimoasa americanca ateu) le-a rostit atunci cand a spus ca Biserica este singura armata din lume care isi impusca proprii raniti. O afirmatie cinica; o afirmatie ce reflecta probabil un episod dureros din trecutul ei, cand nu a fost slujita asa cum trebuia de catre Biserica.
Noi mergem la Biserica pentru a fi slujiti. Dar vine o vreme cand suntem chemati, pe masura ce suntem intariti prin har, pe masura ce experimentam vindecarea pe care ne-o ofera Biserica, suntem chemati sa intram in acea lupta despre care apostolul Pavel spune ca nu este impotriva carnii si sangelui, ci impotriva puterilor si stapanirilor si a nelegiuirii spirituale din locurile ceresti. Pentru ca Biserica sa fie cu adevarat Biserica, ea trebuie sa fie o Biserica militanta. Nimeni nu poate fi victorios in lupta fara a se afla in acea lupta. Este simplu. Este aratat foarte clar in Sfintele Scripturi ca am fost chemati la lupta. Sa ne intoarcem si sa ne uitam la ceva ce a fost consemnat in Noul Testament, imediat dupa martirajul Sfantului Stefan. A fost un moment de rascruce in istoria Bisericii, in care asezamantul si autoritatile Bisericii existente l-au condamnat la moarte pe Stefan, ca eretic, cu toate ca, de fapt, el a fost cel care a sustinut credinta adevarata. Dupa consemnarea mortii lui in capitolul 7 din Faptele apostolilor, iata ce citim la inceputul capitolului 8 din aceeasi carte.
"Saul se invoise la uciderea lui Stefan. In ziua aceea s-a pornit o mare prigonire impotriva Bisericii din Ierusalim. Si toti, afara de apostoli, s-au imprastiat prin partile Iudeii si ale Samariei. Niste oameni tematori de Dumnezeu au ingropat pe Stefan si l-au jelit cu mare tanguire. Saul, de partea lui, facea prapad in Biserica; intra prin case, lua cu sila pe barbati si pe femei si-i arunca in temnita. Cei ce se imprastiasera mergeau din loc in loc si propovaduiau Cuvantul."
Vedem aici un rezumat extrem de scurt al unui punct de tranzitie foarte important pentru Biserica primara. La inceputul acestui capitol ni se spune ca s-a pornit o mare persecutie impotriva bisericii din Ierusalim. De ce a fost prigonita intai biserica din Ierusalim? Va amintiti ca atunci cand Isus S-a inaltat la cer le-a spus ucenicilor sa astepte in Ierusalim. Le-a promis; le-a spus: veti primi putere cand Se va pogori peste voi Duhul Sfant. I-a invatat sa astepte acea putere de sus. Dar care era scopul acelei puteri? Cristos avea sa toarne Duhul Sau peste Biserica Sa, pentru a o imputernici in vederea misiunii care i-a fost data. Si de asemenea El le-a specificat si scopul acelei misiuni. Cand S-a inaltat la cer, ultima intrebare pe care I-au pus-o ucenicii a fost: "Doamne, acum vei restabili imparatia lui Israel?" Si Isus, cu buna stiinta, ignora intrebarea. El spune ca acele zile nu sunt in mana Lui. Nu-i treaba lor sa le cunoasca. Dar apoi le spune: "Voi Imi veti fi martori, mai intai in Ierusalim, apoi in Iudea, apoi in Samaria, apoi pana la marginile pamantului." Vedem ca sarcina pe care o da Cristos Bisericii functioneaza in cercuri concentrice. Incepe in Ierusalim. Apoi se muta in afara Ierusalimului, spre Iudea, apoi spre Samaria. Si apoi unde? Cuprinde intregul pamant. Dar sarcina data fiecarui crestin este aceea de a fi martor. Care este contextul in care da Cristos aceasta sarcina si acest mandat Bisericii? "Acum vei restabili imparatia lui Israel?" Contextul era dat de intrebarea cu privire la caracterul imparatiei lui Dumnezeu. Isus spune: 'O clipa, nu intelegeti bine lucrurile. Vremurile ce vizeaza imparatia sunt in mainile Tatalui Meu. Cand se vor intampla toate aceste lucruri, nu-i treaba voastra sa stiti. Acum, Eu ma duc la Tatal in cer. Ma duc sa fiu incoronat. Merg sa fiu incoronat ca Imparat al imparatilor si Domn al domnilor. Dar imparatia Mea este invizibila.' Pilat cauta sa vada imparatia lui Isus, atunci cand Il luase la judecata. "Esti Tu Imparatul iudeilor? Daca esti Imparat, unde Ti-este palatul? Unde Iti este armata?" El a spus: "Imparatia Mea nu este din lumea aceasta." Sa insemne asta ca El nu are stapanire peste aceasta lume? Aceasta lume nu intra in sfera autoritatii Sale? Din contra. Toata autoritatea, in cer si pe pamant, I-a fost data lui Cristos. La inaltare, El a fost intronat, asa ca Imparatul imparatilor sta deja in locul autoritatii Sale cosmice. Inteleg cei din City Hall acest lucru? Credeti ca Washingtonul Il consulta pe Imparatul imparatilor in fiecare zi inainte de a lua decizii? Credeti ca politicienii din aceasta lume cauta cu tot dinadinsul sa faca voia Celui care este Imparat peste ei? Stiti raspunsul. Pentru ca nimeni nu poate vedea imparatia cerurilor. Nimeni nu-L poate vedea pe Cristos la locul Sau inaltat, de autoritate. Imparatia lui Dumnezeu este invizibila in acest moment.
Asadar, care este sarcina primordiala pe care a dat-o Cristos Bisericii? Am discutat deja despre diferenta intre Biserica invizibila si cea vizibila. Va amintesc ce a spus John Calvin: cea dintai functie a Bisericii vizibile este aceea de a face Biserica invizibila - vizibila. Adica, crestinul adevarat este chemat de catre Cristos sa faca vizibila domnia lui Cristos in lume. Cuvantul cheie este "marturie". Sunt tot felul de cai prin care Biserica este chemata sa marturiseasca despre imparatia lui Dumnezeu si despre domnia lui Cristos. Este evident ca una dintre cele mai importante este vestirea Evangheliei - lucrarea de evanghelizare. Este o forma vitala a marturiei. Dar cand Biserica slujeste saracilor, cand Biserica ii hraneste pe cei flamanzi, cand Biserica da apa celor insetati si ii imbraca pe cei goi, cand Biserica ii viziteaza pe prizonieri in inchisoare, Biserica face sa se manifeste domnia lui Cristos, o face vizibila. Deci, sarcina ei este aceea de a fi marturie, fie ca slujeste celor bolnavi sau celor din inchisoare, fie prin modul corect de a se comporta la locul de munca, fie prin vestirea verbala a Evangheliei. Toate acestea sunt modalitati de a da marturie. Dar aceia dintre voi care n-ati avut niciodata prilejul de a studia greaca probabil ca nu cunoasteti cuvantul care, in engleza, se traduce cu "marturie". Unii dintre voi sunt sigur ca-l cunoasteti. Il voi reda in mod literal: "Martyrea". Ce cuvant credeti ca deriva de aici? Cuvantul "martir" - cei care au murit pentru credinta, cei din primul secol si din intreaga istorie a crestinatatii, cei care au fost marturie pentru imparatia lui Dumnezeu, chiar pana la moarte, cei care si-au dat viata - acestia au purtat numele de "martiri". Nu pentru ca au murit, ci pentru ca au fost marturie, pentru ca au facut vizibila imparatia invizibila a lui Dumnezeu, si aceasta - prin lucrarea si prin ascultarea lor.
Dar martirajul are loc doar atunci cand Biserica este Biserica militanta. Nimeni nu se sinchiseste sa persecute o Biserica tacuta sau o Biserica pasiva. Biserica s-a nascut cu putin timp inainte ca persecutia sa vina peste urmasii lui Cristos, acei urmasi pe care Isus i-a definit odata ca fiind ucenici ce nu sunt mai presus de Invatatorul lor. 'Daca lumea Ma uraste pe Mine, si pe voi va va uri. Daca vreti sa va identificati cu Mine, va trebui sa va luati crucea, va trebui sa vreti sa luati parte la umilirea Mea, la rusinea si la suferintele Mele, daca vreti sa aveti parte de slava si de marirea Mea.' Si El abia plecase, cand focul a venit peste Biserica de la inceput. Persecutia a fost atat de aspra incat ei au fugit din Ierusalim. Este o ironie faptul ca, acea diagrama ce infatiseaza cercurile concentrice, a fost realizata, prin harul lui Dumnezeu, datorita persecutiei in primul rand. Persecutia a fost cea care a scos Biserica din Ierusalim si a trimis-o in Iudea, in Samaria si in cele mai departate parti ale pamantului. Am vazut aceasta in capitolul 8, versetul 4; citim "Cei ce se imprastiasera mergeau din loc in loc si propovaduiau Cuvantul." Iata rezultatul persecutiei. Acolo unde Biserica a intampinat persecutie, acolo s-a produs dispersarea ei, a fost imprastiata. Dar acolo unde a fost imprastiata, cei care au fost imprastiati au mers pretutindeni vestind Cuvantul. Iata intrebarea mea. Cine au fost cei imprastiati? Ati retinut atunci cand am citit? Sa va citesc din nou. "...toti, afara de apostoli, s-au imprastiat prin partile Iudeii si ale Samariei." Biserica militanta a primului secol, Biserica militanta care a intors lumea cu susul in jos a fost o Biserica ai carei membri s-au mobilizat. Apostolii au ramas in Ierusalim. Membrii ei obisnuiti au fost cei care au fugit si au facut lucrarea de evanghelizare.
Una dintre sarcinile primare ale Bisericii a fost aceea de a pregati sfintii in vederea slujirii. Biserica nu exista numai pentru a-ti hrani sufletul si pentru a te pregati pentru cer, ea are rolul si de a te instrui si de a te ajuta sa dobandesti acea pricepere necesara slujirii in aceasta lume. Fiecare crestin este chemat sa ia parte intr-o anumita masura si pana la un anumit nivel la slujirea Bisericii. Doar atunci cand persoanele laice se mobilizeaza, Biserica militanta are impact asupra lumii. Am inteles acest lucru acum douazeci de ani. Astfel ca, in loc sa-mi concentrez viata exclusiv pe pregatirea pastorilor, in seminar, am fost convins ca nimic nu are sa se intample in aceasta lume pentru cauza lui Cristos, pana ce Evanghelia nu ajunge la membri simpli ai bisericii, pana ce ei nu sunt instruiti, pana ce nu dobandesc cunostinta, pana ce nu ajung in stare sa exprime realitatea din launtrul lor (si nu ocazional, asemenea rezervelor militare chemate doar cu ocazia unei urgente nationale, cum sunt cei din Garda Nationala).
Avem nevoie de oameni bine instruiti si priceputi, care sa se inroleze in armata lui Cristos. Dar daca o faci, daca te alaturi Bisericii militante, asteapta-te la persecutii. Cand nu intampinam persecutii, nu este din cauza ca am castigat deja batalia si acum fiecare dintre noi este crestin; motivul pentru care nu suntem persecutati este ca nu constituim o amenintare pentru nimeni. Am fost desemnati sa traim intr-o rezerva si natiunea seculara a spus ca atata timp cat te comporti adecvat si traiesti in limitele rezervei tale, ai toata protectia si libertatea de a te ruga, cat de mult doresti, de a citi Biblia, cat de mult doresti, de a canta toate cantarile pe care le vrei; dar daca indraznesti sa calci granita, te va costa capul. Nu patrunde pe scena publica cu credinta ta. Incearca acest lucru si vei vedea cat de repede va lovi ciocanul persecutiei.
Dar Biserica de la inceput lupta pentru imparatia lui Dumnezeu si era pregatita sa-si dea viata pentru Cristos. Dati-mi voie sa citesc concluzia care pecetluieste lista cu oamenii credintei, pe care o gasim in minunatul capitol 11 din Evrei, acolo unde Pavel incheie enumerarea marilor fapte de credinta, realizate de eroii din trecut, si spune: "Si ce voi mai zice? Caci nu mi-ar ajunge vremea daca as vrea sa vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Ieftaie, de David, de Samuel si de prooroci! Prin credinta au cucerit ei imparatii, au facut dreptate, au capatat fagaduinte, au astupat gura leilor..."
Aceasta este Biserica militanta.
"...au stins puterea focului, au scapat de ascutisul sabiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji in razboaie, au pus pe fuga ostirile vrajmase. Femeile si-au primit inapoi pe mortii lor inviati; unii, ca sa dobandeasca o inviere mai buna, n-au vrut sa primeasca izbavirea care li se dadea si au fost chinuiti. Altii au suferit batjocuri, batai, lanturi si inchisoare; au fost ucisi cu pietre, taiati in doua cu fierastraul, chinuiti; au murit ucisi de sabie, au pribegit imbracati cu cojoace si in piei de capre, lipsiti de toate, prigoniti, munciti; ei, - de care lumea nu era vrednica."
Cu totii cautau o tara mai buna al carei Ziditor si Facator era Dumnezeu. Fiecare dintre ei, la finalul calatoriei lui/ei, a trecut linia de demarcatie de la o Biserica militanta la o Biserica triumfatoare. Una dintre marile mele temeri este ca, la sfarsitul vietii, Dumnezeu imi va spune: "Sproul, tu esti un om de care lumea a fost vrednica." Ce judecata va fi aceasta! Dar daca nu vrem sa luptam si daca nu suntem gata sa murim, atunci nu suntem Biserica.
Tradus de Estera Sandau