Lucrarea lui Dumnezeu
(Efeseni 2:10)
James Montgomery Boice
De la Reforma Protestantă încoace, toţi cei ce au călcat pe urmele lui Martin Luther au fost gata să susţină că îndreptăţirea (justificarea) este prin har, prin credinţă şi nu prin faptele pe care ar putea să le facă omul. Însă aceasta înseamnă oare că faptele bune nu au nici un loc în creştinism? Dacă da, oare nu este adevărată acuzaţia că doctrina harului conduce la un comportament negativ? Acest subiect ne apare în atenţie în textul pe care îl studiem astăzi, Efeseni 2:10, şi ne apare aici în atenţie într-un mod izbitor; probabil în cel mai izbitor limbaj dintre toate pasajele Noului Testament. Efeseni 2:10 spune:
Căci noi suntem lucrarea Lui, creaţi în Isus Hristos pentru faptele bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit dinainte ca să umblăm în ele.
Comentatorii acestui pasaj au menţionat de mult că există o repetare evidentă a cuvântului "fapte". În acest pasaj, în versetul 9, există o menţionare a faptelor, care însă este negativă. Versetul 9 spune că "suntem mântuiţi prin har, prin credinţă, nu prin fapte ca să nu se laude nimeni." Însă apoi, în versetul 10, despre fapte se vorbeşte în mod pozitiv, anume că Dumnezeu ne-a creat pentru a face aceste fapte bune. Observaţi, textul este foarte interesant. Acesta elimină complet posibilitatea de a fi îndreptăţit prin fapte. Şi totuşi versetul merge mai departe pentru a spune că, dacă suntem îndreptăţiţi, adică dacă Dumnezeu este la lucru în noi, atunci faptele bune vor urma cu necesitate deoarece Dumnezeu a hotărât ca noi să le împlinim.
La acest subiect dorim să fim atenţi. Aş vrea să ne uităm la faptele bune, desigur, însă înainte de aceasta trebuie să ne uităm la faptele bune care sunt, de fapt, fapte rele şi pe care trebuie să le excludem din îndreptăţire. Trebuie să observăm de ce Dumnezeu nu poate să le admită. Motivul, desigur, este pentru că standardul lui Dumnezeu este perfecţiunea. Trebuie să fie aşa deoarece Dumnezeu este perfect şi El nu poate avea vreun standard care este mai prejos decât El Însuşi. Şi, prin urmare, chiar dacă ne-am petrece tot timpul vieţii adunând toate faptele bune, toate acţiunile bune, toate acţiunile caritabile, toate gândurile pioase de care suntem capabili, în cele din urmă când le vom aduce împreună pe toate, acestea nu vor atinge perfecţiunea. Şi, prin urmare, Dumnezeu trebuie să ne mântuiască într-un mod complet diferit.
Săptămâna trecută, când am discutat despre versetele imediat precedente, am folosit o ilustraţie, a lui Donald Grey Barnhouse, şi aş dori să folosesc o alta acum. Şi aceasta deoarece el vorbea foarte clar despre aceste versete iar această ilustraţie îi va ajuta probabil pe unii.
El se referă în ilustraţia lui la tipul vechi de cântar. Astăzi noi lucrăm cu cântare electronice însă era un lucru obişnuit să vedem tipul vechi de cântar până nu demult în magazinele săteşti unde băcanul obişnuia să cântărească câteva sute de grame, de exemplu, de zahăr, sare sau alte produse solide. Acest cântar era, de fapt, o balanţă. Dacă cineva spunea că doreşte un kilogram de zahăr, băcanul lua o greutate de un kilogram şi apoi, cu o lopăţică, turna zahăr în cealaltă parte a cântarului, până când cele două părţi se echilibrau. Iar când se întâmpla lucrul acesta însemna că acolo se afla un kilogram de zahăr iar băcanul îl punea într-o cutie sau într-o pungă şi cumpărătorul obţinea kilogramul de zahăr dorit.
Barnhouse spunea, în această ilustraţie, că trebuie să ne imaginăm că Dumnezeu are propria Sa neprihănire iar această neprihănire a Sa care se revarsă din propria Sa natură este ceea ce El pretinde de la cel care intră în comuniune cu El şi va fi în ceruri. De dragul ilustraţiei, aceasta este un kilogram din neprihănirea Lui. Dumnezeu pune acest kilogram într-o parte a cântarului iar noi suntem invitaţi să venim cu propria noastră neprihănire şi să o aşezăm în cealaltă parte a cântarului şi să vedem dacă este posibil să facem să se echilibreze cântarul. Întreaga lume este invitată să vină. Astfel, oamenii vin şi, mai întâi, vin cei care n-au realizat prea mult în domeniul neprihănirii umane. De fapt, ei au căzut jos de tot pe scara valorilor umane. Aceştia sunt cei care se fac vinovaţi de infracţiuni grave. Poate hoţi sau criminali şi tot soiul de astfel de oameni. Aceştia sunt chemaţi şi sunt invitaţi să-şi aşeze neprihănirea pe cântarul lui Dumnezeu. Ei nu sunt lipsiţi de vreo bunătate. Noi spunem că există onoare chiar şi printre hoţi. Astfel, ei vin cu frânturile lor de bunătate, un gram sau două de neprihănire. Le aşează pe cântar însă, desigur, cântarul nu se mişcă deloc. Atunci ei sunt puşi deoparte, în termenii învăţăturii lui Pavel din Efeseni 2, intră sub incidenţa dreptei judecăţi a atotputernicului Dumnezeu. Ei sunt obiecte ale mâniei lui Dumnezeu.
Următorii care vin sunt oamenii obişnuiţi ca cei mai mulţi dintre noi. Ei sunt cu puţin mai buni decât pleava societăţii. Ei vin cu opt grame de neprihănire. Aceasta este de patru ori mai mult decât cei care au venit mai înainte. Însă în momentul în care îşi aduc neprihănirea şi o aşează pe cântarul lui Dumnezeu, nici aceasta nu mişcă cântarul. Pentru că opt grame, chiar dacă sunt de patru ori mai mult decât două grame, totuşi este puţin în comparaţie cu kilogramul din cealaltă parte a cântarului. Prin urmare şi aceştia sunt daţi la o parte.
În cele din urmă îi aducem pe cei mai buni oameni ai societăţii noastre, pe aceia care sunt modele de integritate, pe conducătorii de seamă ai societăţii noastre. Pe filantropi, pe marii învăţători ai moralei. Apoi le spunem să-şi prezinte neprihănirea. Ei vin cu toate faptele lor bune. Ei nu pretind că ar fi perfecţi, desigur. Unul dintre aspectele tăriei lor de caracter este tocmai acesta, că ei realizează faptul că nu sunt perfecţi. Prin urmare vin aducând cu ei unsprezece sau doisprezece grame de neprihănire pe care le aşează pe cântar însă desigur că cele unsprezece sau doisprezece grame ale lor nu mişcă balanţa mai mult decât cele un gram sau două ale scursurii societăţii. Astfel, şi ei sunt daţi de-o parte şi cu toţii, de la cei mai puţin neprihăniţi până la cei mai neprihăniţi, trec prin judecata lui Dumnezeu. Ei n-au izbutit să egaleze gloria lui Dumnezeu şi astfel judecata lui Dumnezeu cade peste ei.
Şi totuşi, observaţi, aici intervine harul. Observaţi că atunci când Dumnezeu se apropie de noi el nu-Şi schimbă standardele câtuşi de puţin. Standardul lui Dumnezeu rămâne acel kilogram de neprihănire. Dumnezeu le spune celor care se află sub judecata Sa: "Priviţi, nu puteţi să-Mi mişcaţi măcar balanţa, însă o voi mişca Eu pentru voi. Îl voi trimite pe Fiul Meu, Domnul Isus Hristos, să facă ceea ce voi nu puteţi face. El va veni ca un om, va fi un om perfect şi va trăi o viaţă perfectă şi, deoarece El este Dumnezeu, El va veni de asemenea şi ca Dumnezeu şi va muri pentru voi. Voi face două lucruri prin Isus Hristos. Înainte de toate, deoarece voi aţi păcătuit şi sunteţi sub judecata Mea, voi aşeza această judecată asupra lui Isus, purtând-o El pentru voi. Pentru că este om El poate să moară deoarece plata păcatului este moartea. Pentru că este Dumnezeu El poate să moară pentru un număr infinit de păcătoşi. Astfel El va muri iar prin aceasta Eu Îl voi pedepsi pe El pentru toate păcatele voastre."
Apoi, în al doilea rând, Dumnezeu spune: "Vă voi oferi neprihănirea lui Isus Hristos ca dar gratuit. Voi nu aveţi nimic ce aţi putea să oferiţi pentru voi. Puteţi veni cu propria voastră neprihănire însă aceasta nu este suficientă. Însă dacă o veţi pune deoparte, dacă veţi renunţa la încercarea de a-mi fi pe plac prin propria voastră bunătate, prin lucruri care decurg din caracterul vostru denaturat şi, în locul acestora, veţi primi neprihănirea pe care Isus Hristos o oferă şi pe care Eu v-o ofer în El, atunci cu această neprihănire puteţi să vă apropiaţi şi veţi descoperi că balanţa va ajunge la echilibru."
Aşa şi facem, venim cum spune imnul, nu cu propria noastră neprihănire: "Nimic nu aduc în mâini." Însă venim primind, în schimb, neprihănirea lui Hristos şi pe aceasta o aşezăm pe cântar. În momentul în care aceasta este aşezată pe cântar, acesta se echilibrează iar Dumnezeu ne primeşte ca păcătoşi îndreptăţiţi (justificaţi) prin lucrarea lui Isus Hristos. Despre aceasta vorbeşte creştinismul. Dacă te apropii cu propria ta neprihănire, dacă crezi că îţi poţi obţine mântuirea prin ceva ce faci tu, dacă crezi că poţi contribui cu ceva la îndreptăţire, atunci tu nu eşti îndreptăţit, nu eşti mântuit. Eşti încă sub mânia lui Dumnezeu. Însă dacă recunoşti vanitatea a tot ceea ce poţi face tu şi, în schimb, primeşti ceea ce Dumnezeu a făcut în Hristos şi te prezinţi cu aceasta înaintea lui Dumnezeu, atunci eşti îndreptăţit şi ai trecut, cum spune Pavel, de la moarte la viaţă.
Cineva ar putea obiecta, spunând: "Dacă este adevărat, dacă acesta este modul în care oamenii păcătoşi sunt îndreptăţiţi înaintea lui Dumnezeu, atunci de ce, tu şi alţii, insistaţi asupra necesităţii faptelor bune?" Cuvântul cheie aici este, desigur, "necesitate", necesitatea faptelor bune. Problema nu este că faptele bune nu ar fi o idee bună. Faptele bune, prin definiţia lor, sunt o idee bună. Este un lucru bun să le avem. Nu doar că acestea sunt cea mai extraordinară cale spre fericire, anume prin a dărui şi a face fapte bune. Dumnezeu spune că este mai ferice să dai decât să primeşti. Nu doar că este o obligaţie pentru noi să facem fapte bune. Ca şi cum am spune că, dacă eşti creştin, eşti dator să faci fapte bune. Acest lucru este, desigur, adevărat. Însă problema pe care o discutăm aici este aceea a necesităţii faptelor bune. Anume că acela care a fost îndreptăţit, dacă el sau ea au fost îndreptăţiţi, trebuie să facă faptele pe care Dumnezeu le-a hotărât pentru acea persoană să le facă. Cum este posibil acest lucru?
Răspunsul este găsit în faptul că deşi îndreptăţirea este termenul cheie folosit pentru a descrie ce s-a întâmplat în mântuirea păcătosului, acesta nu este singurul termen pe care Biblia îl foloseşte şi nici nu este singurul lucru care se întâmplă. Cunoaşteţi, sunt sigur, că Biblia vorbeşte despre naşterea din nou, despre a fi născut din nou sau regenerat. Şi aceasta înseamnă, aşa cum Pavel în mod sigur învaţă aici, în capitolul doi din Efeseni, că în ceea ce priveşte mântuirea, noi am fost nu doar transferaţi, în ochii lui Dumnezeu, dintr-o condiţie de damnare într-una de îndreptăţire, ci şi că noi am fost aduşi la viaţă în Hristos, la o viaţă care vine din Dumnezeu Însuşi. Teologic vorbind, nu există îndreptăţire aparte de regenerare. Nu există îndreptăţire aparte de sfinţire. Sfinţirea nu are ca rezultat îndreptăţirea. Regenerarea nu ne îndreptăţeşte. Însă odată ce am fost îndreptăţiţi şi regeneraţi vom fi sfinţiţi iar faptele bune despre care Pavel vorbeşte aici vor începe să apară în vieţile creştinilor.
Studiind învăţăturile lui Hristos vei descoperi imediat că ceea ce spuneam mai devreme a fost un aspect major al învăţăturii Lui. Hristos a vorbit despre lucrarea Lui prin care oferă mântuirea. El a spus: "Fiul Omului nu a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea viaţa drept răscumpărare pentru mulţi." El urma să-i mântuiască pe oameni prin moartea Sa. Acest lucru este complet în concordanţă cu doctrina îndreptăţirii numai prin har şi prin credinţă. Însă Isus a spus şi că: "Dacă Mă urmează cineva trebuie să se lepede de sine, să-şi ia crucea zi de zi şi să Mă urmeze." El a spus: "De ce-Mi ziceţi: 'Doamne, Doamne!' şi nu faceţi ce spun Eu?" "Cine aude cuvintele Mele şi nu le pune în practică este ca un om care a zidit pe un teren fără a avea fundaţie. În momentul în care torentele lovesc acea casă aceasta se dărâmă iar prăbuşirea ei este desăvârşită." Isus le-a spus evreilor din timpul Său: "Dacă neprihănirea voastră n-o va întrece pe cea a fariseilor şi a învăţătorilor Legii, cu nici un chip nu veţi intra în împărăţia cerurilor."
Sunt convins că puteţi înţelege din aceste învăţături, şi în special din ultima dintre ele, că aceasta este ceva chiar mai mult decât a avea fapte bune. Critic anumite ramuri ale Bisericii Evanghelice care învaţă că este posibil să fii mântuit fără a avea fapte bune deloc. Să fii salvat şi să nu faci nimic, nimic care să fie bun în termenii lui Dumnezeu, şi totuşi să mergi în cer. Aceasta este absolut greşit. Însă aceste texte spun nu numai că trebuie să existe fapte bune ci, în conformitate cu Matei 5:20, că trebuie să existe fapte bune care chiar să le depăşească pe cele ale cărturarilor şi fariseilor care erau liderii morali şi religioşi recunoscuţi ai momentului. Observaţi ce spune Isus? El spune că trebuie să se petreacă o aşa mare schimbare în tine încât dacă faptele tale bune, acele fapte pe care tu le-ai respins deja ca neavând puterea să te ajute cu ceva la îndreptăţirea ta; încât dacă tu, care ai respins faptele bune ca neputând contribui la îndreptăţirea ta, totuşi nu faci fapte bune care să le întreacă chiar pe cele ale cărturarilor şi fariseilor, tu nu eşti îndreptăţit. Pentru că, dacă eşti îndreptăţit, viaţa lui Dumnezeu trăieşte în tine iar viaţa lui Dumnezeu în tine va face lucrurile pe care Dumnezeu le face, care sunt lucruri bune izvorând din perfecţiunea dragostei Sale.
Cine s-ar fi putut gândi vreodată la o asemenea religie în care eşti îndreptăţit fără fapte însă în care dacă eşti îndreptăţit, vei înfăptui inevitabil fapte bune? Nimeni în afară de Dumnezeu nu s-ar fi putut gândi la aceasta. Prin urmare, ne apropiem de astfel de învăţături pe care le găsim în Scriptură şi spunem: "Da, aceasta spune un adevăr. Aceasta trebuie să fie de la Dumnezeu deoarece Îl glorifică pe Dumnezeu şi în acelaşi timp, produce în poporul lui Dumnezeu acel gen de lucruri care trebuie să fie făcute dacă Dumnezeu este glorificat." Înţeleg că pentru mulţi oameni, în special pentru cei care aud aceste lucruri pentru prima oară, acestea sună confuz şi poate chiar contradictoriu. Însă aceasta este o aparenţă care dispare foarte repede. Imediat ce realizezi că faptele bune care sunt făcute de către creştini, acele fapte bune care le întrec pe cele ale cărturarilor şi fariseilor care erau oameni morali ne-născuţi din nou ai vremii, sunt făcute de către Dumnezeu în creştin. Observaţi, de aceea vorbeşte Pavel în felul acesta în versetul pe care-l studiem. El spune, în versetul 10, că "Noi suntem lucrarea lui Dumnezeu. şi pentru că suntem lucrarea lui Dumnezeu, Dumnezeu este Acela care lucrează în noi pentru a face faptele bune." Pavel ne spune, în Epistola către Filipeni, să ne ducem până la capăt mântuirea. "Duceţi până la capăt mântuirea voastră", spune el, "Ţineţi la ea! Faceţi lucrul acesta! Perseveraţi până la sfârşit! Faceţi fapte bune!" De ce? Pentru că, spune el, "Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea."
Observaţi cum decurg lucrurile aici? Noi spunem: "Dacă trebuie să ducem până la capăt mântuirea noastră, atunci aceasta trebuie să ne aparţină nouă. Să depindă de noi. Trebuie să fie a noastră, nu poate fi a lui Dumnezeu." Sau spunem: "Dacă mântuirea este a lui Dumnezeu, atunci să renunţăm. Noi nu trebuie să facem nimic. Dumnezeu va face." Pavel spune: "Nu este aşa. Dumnezeu este Acela care lucrează în voi. Prin urmare duceţi-o până la capăt."
Termenul pe care îl foloseşte în versetul 10 este "creaţie" ("zidire"). "Voi sunteţi lucrarea lui Dumnezeu, creaţi (zidiţi) în Hristos Isus pentru a face faptele bune." Sunt sigur că atunci când a scris acest cuvânt el se gândea la creaţia iniţială a lui Adam şi la contrastul dintre creaţia iniţială şi noua creare a noastră de către Dumnezeu în Isus Hristos. Acelaşi tip de contrast îl face şi în capitolul cinci din Romani, versetul 12 şi următoarele. Când Dumnezeu l-a creat pe întâiul om, pe Adam, l-a creat cu o întreagă capacitate de a face fapte bune. Aceasta trebuia să facă Adam. Şi totuşi, Adam a căzut, după cum bine ştim, iar drept consecinţă natura lui Adam a fost depravată iar depravarea lui a trecut de la el la copiii lui, la copiii copiilor lui, până la noi. Prin urmare tot ceea ce facem, chiar şi atunci când încercăm să facem ce putem mai bine, este contaminat de păcatul nostru şi chiar în cel mai bun caz, facem fapte bune cu motivaţii nedemne deoarece le facem pentru a ne atribui nouă gloria şi nu lui Dumnezeu. Iar acum, observaţi, Pavel spune că Dumnezeu a intervenit pentru a face ceva absolut minunat. Dumnezeu a realizat o primă creaţie iar Adam a căzut, păcatul contaminând întreaga rasă. Acum, caz după caz, în măsura în care Dumnezeu, prin Duhul Său cel Sfânt, se apropie şi ne deschide ochii spre adevăr, El recrează oameni după chipul lui Hristos, oameni care acum, din pricina creaţiei Sale, sunt capabili să-I placă lui Dumnezeu.
Dumnezeu ne dă un nou set de simţuri, spiritual vorbind. Înainte de renaşterea noastră aveam ochi; puteam vedea din punct de vedere fizic, însă din punct de vedere spiritual eram morţi. Apoi Dumnezeu ne-a deschis ochii şi am început să vedem lucrurile spirituale pe care nu le mai văzusem niciodată înainte şi întreaga viaţă s-a schimbat pentru noi. Înainte aveam urechi însă puteam auzi doar fizic. Nu-L puteam auzi pe Dumnezeu. Nu puteam înţelege ceea ce spunea Dumnezeu. Nu puteam auzi vocea lui Hristos. Apoi însă, vocea lui Hristos, care ea însăşi a născut viaţă în copiii Săi, a rostit numele nostru iar urechile noastre s-au deschis înspre El şi acum noi Îi auzim vocea şi Îi ascultăm poruncile. Înainte de aceasta minţile noastre erau întunecate, aşa cum spune Pavel în Romani. O, puteam înţelege aşa cum lumea înţelegea însă amestecam toate lucrurile. Şi atunci când încercam să ne gândim la lucrurile spirituale acestea nu aveau prea mult înţeles pentru noi. Părea că soluţia trebuia să vină din partea noastră iar Dumnezeu trebuia să se apropie de noi în termenii noştri. Îi eram ostili lui Dumnezeu în răzvrătirea minţilor noastre. Apoi Dumnezeu ne-a dat minţi noi şi abilitatea de a vedea lucrurile diferit. Totul a fost transformat şi acum ne găsim hrănindu-ne din Cuvântul Său, bucurându-ne de ceea ce Dumnezeu a făcut, iubindu-L pentru ceea ce a făcut şi începând să ne înnoim minţile zi după zi, aşa cum spune Pavel în capitolul 12 din Romani, primele două versete.
Înainte de naşterea noastră din nou inimile ne erau împietrite. Inimile ne erau împietrite faţă de Dumnezeu şi nu erau foarte dezmorţite nici unul faţă de celălalt. Ne trăiam viaţa numai pentru ceea ce puteam obţine de la ea. Dar acum Dumnezeu ne-a înmuiat inimile, ne-a dat o inimă de carne şi ne dăm seama că avem dragoste pentru Dumnezeu. Pentru că El ne iubeşte, şi noi Îl iubim şi din pricina aceasta ne dăm seama că ne iubim şi unii pe alţii. Faptul că începem să facem acel gen de lucruri despre care Isus Însuşi vorbea în Evanghelia după Matei când spunea că: "Aceia care sunt oile Mele îi vor hrăni pe cei flămânzi, vor da să bea celor însetaţi, îi vor vizita pe bolnavi, îi vor mângâia, îi vor vizita pe cei din închisoare şi vor ajuta oameni de toate felurile şi din toate locurile", faptul acesta izvorăşte din acea dragoste a Domnului Isus Hristos care se află înăuntrul nostru.
Am în bibliotecă o carte scrisă de un distins medic, Doctorul Paul Brand. Cartea se numeşte "Fearfully and Wonderfully made" ("Creaţi în mod teribil şi minunat"). Acest medic, doctorul Brand, este şeful secţiei de reanimare a unui spital guvernamental american dintr-un mic oraş din Louisiana. Este un medic distins din pricina cercetării pe care o face în domeniul vindecării şi ajutării celor care suferă de lepră. În această carte, "Fearfully and Wonderfully made", acest mare medic şi chirurg examinează diferitele părţi ale corpului uman şi face aplicaţii spirituale, minunându-se de lucrul extraordinar pe care L-a făcut Dumnezeu creându-l pe om. El vorbeşte despre celule şi despre cum funcţionează acestea. Despre piele, oase şi despre minunea de a ne mişca. De fiecare dată când citesc această carte mă minunez de creaţia lui Dumnezeu. Şi totuşi, oricât de minunată ar fi această extraordinară creaţie, omul făcut după chipul lui Dumnezeu cu toată acea complicată manoperă, totuşi nu se poate nici de departe compara cu noua creaţie pe care Dumnezeu o realizează în cei care vin la El prin Domnul Isus Hristos. Aceştia sunt dintre aceia care erau morţi din punct de vedere spiritual şi care au fost aduşi la viaţă. Aceia care trăiau după domnul puterii văzduhului, dar care acum trăiesc în conformitate cu neprihănirea. Aceia care erau sub mânie, dar care acum au trecut într-o sferă a iubirii lui Dumnezeu şi de Dumnezeu, sferă în care ei fac fapte bune pentru binecuvântarea altor oameni şi pentru gloria Tatălui lor din ceruri.
Să ne rugăm.
Tatăl nostru, te-am ruga să faci ca un text ca acesta să poată, prin harul Tău, să fie folosit în vieţile multora pentru a ne opri şi verifica dacă viaţa lui Hristos trăieşte cu adevărat în vieţile noastre. Mărturisim că ne este uşor să ne îndreptăm înspre lucruri teologice abstracte. Ne este uşor să vorbim despre a fi îndreptăţit prin credinţă. Şi oricât de important ar fi un asemenea lucru, ne rugăm ca Tu să ne păzeşti de o siguranţă falsă bazată doar pe cuvinte şi pe o viaţă care este complet separată de viaţa lui Hristos. Tatăl Nostru, foloseşte aceste cuvinte pentru ca ele să ducă la acea examinare proprie care să ne apropie de Isus în credinţă mântuitoare şi care să ne trimită apoi de la El înspre a-i sluji pe alţii în Numele Lui, în această lume în nevoi. Ne rugăm în numele lui Isus.
Tradus de Tiberiu Pop