Nu multi oameni ar fi atat de directi in evaluarea istoriei cum a fost inventatorul si industriasul Henry Ford. Insa in multe minti seculare de astazi exista suspiciune vizavi de cuvintele lui Henry Ford. In 1919, in mijlocul unui proces de calomnie intre el si Chicago Tribune, Henry Ford a spus: "Istoria este ridicola." Aceasta este o judecata aspra, desigur, si multi oameni i s-au opus, deoarece daca istoria nu are sens, atunci nici viata nu are sens. Iar, intr-o ultima analiza, nici eu nu am sens. Este demn de observat aici ca cei mai distinsi istorici moderni, Oswald Spengler, din Germania, si Arnold Toynbee, din Anglia, amandoi au avut tendinta sa inteleaga istoria dupa un tipar ciclic, alcatuit din nastere, dezvoltare, decadenta si, in cele din urma, moarte. Amandoi au evaluat istoria in termeni foarte diferiti. Nu sunt la fel de pesimisti insa, cu toate acestea, tind sa vada istoria decurgand ciclic, lucru care arata faptul ca perspectiva lor asupra istoriei nu este cu mult diferita decat cea pe care o aveau grecii cu mii de ani in urma. Spengler este acela care a dezvoltat aceasta perspectiva cel mai consistent, prezicand ca, in cele din urma, toate culturile se vor prabusi. Si-a intitulat a sa istorie a lumii in doua volume, "Declinul Occidentului", ca o previziune a ceea ce are sa se intample iar, ca rezultat, si-a castigat o mare faima.
Oare aceasta este perspectiva pe care trebuie s-o avem asupra istoriei? Oare, cu adevarat, istoria este fara sens? Oare viata, intr-o ultima analiza, este fara sens? Este oare doar o succesiune de lucruri? Este interesant ca apostolul Pavel, care nu era un istoric oarecare (avea o perspectiva mareata asupra istoriei), a spus ceva cu totul diferit. Apostolul Pavel, in epistola catre Efeseni, a spus ca sensul istoriei trebuie sa fie gasit in Biserica lui Isus Hristos si in ceea ce Dumnezeu, prin harul sau, face prin acei oameni din Biserica pe care i-a adus la credinta in numele Sau. Pavel a scris aceasta, in Efeseni 3:10.
Intentia sa era aceea ca, acum, "...intelepciunea nespus de felurita a lui Dumnezeu sa poata fi facuta cunoscuta, prin Biserica, domniilor si stapanirilor din locurile ceresti, dupa planul vesnic pe care l-a adus la indeplinire in Hristos Isus, Domnul nostru."
Aceasta afirmatie este una extraordinara si de un radical contrast. Intr-adevar, este o schimbare de 180 de grade fata de ceea ce gandesc cele mai multe minti seculare. John Stott a exprimat contrastul in felul urmator: "Istoria seculara", a spus el, "isi concentreaza atentia asupra regilor, reginelor, presedintilor, politicienilor si generalilor. De fapt, asupra VIP-urilor. Biblia se concentreaza, in schimb, asupra grupului pe care-l numeste 'sfinti'. Adesea oameni mici, neinsemnati, neimportanti care, in acelasi timp, sunt poporul lui Dumnezeu. Si pentru acest motiv sunt necunoscuti lumii, insa sunt cunoscuti bine de Dumnezeu. Istoria seculara se concentreaza asupra razboaielor, bataliilor si tratatelor de pace, urmate insa de alte razboaie, batalii si tratate de pace. Biblia se concentreaza, in schimb, asupra razboiului dintre bine si rau, asupra victoriei decisive, castigate de Isus Hristos impotriva puterilor intunericului, asupra tratatului de pace ratificat prin sangele Sau si asupra proclamatiei suverane de amnistie pentru toti rebelii care se vor cai si vor crede." "Mai departe", spune el, "istoria seculara se concentreaza asupra hartii lumii in continua schimbare, pe masura ce o natiune o infrange pe alta si ii anexeaza teritoriul, precum si asupra ridicarii si prabusirii imperiilor. Biblia se concentreaza, in schimb, asupra comunitatii multinationale numita Biserica, care nu are frontiere teritoriale, care nu pretinde nimic mai putin decat intreaga lume pentru Hristos si al carei imperiu nu va avea sfarsit."
Aceasta este realitatea pe care Pavel o mentine sub privirea noastra pe masura ce face cunoscut, in acest pasaj, administrarea misterului care a fost tinut ascuns de veacuri in Dumnezeu insa care este acum descoperit spre folosul nostru. In conformitate cu acest pasaj, nu numai inaintea ochilor nostri infatiseaza apostolul Pavel aceasta mare taina a Bisericii, centrul planului lui Dumnezeu in istorie. Pavel ne spune ca acest lucru este, de asemenea, aratat inaintea ostilor ceresti, pe care el le numeste domnii si stapaniri din locurile ceresti. Acest lucru ridica o intrebare interesanta. Putem crede, si pe buna dreptate, desigur, ca stapanirile din locurile ceresti inteleg lucrurile mai bine decat noi. Astfel, daca ele privesc, asa cum spune Pavel, pentru a intelege care este scopul etern si maret al lui Dumnezeu, putem intreba pe buna dreptate: "La ce se uita ele? Care este intelepciunea nespus de felurita pe care stapanirile ceresti o vad in Biserica lui Isus Hristos? Care este scopul lui Dumnezeu care este descoperit in noi?" Cred ca pasajul sugereaza o seama de lucruri care sunt foarte semnificative. Dati-mi voie sa ma ocup de ele.
In primul rand, Biserica arata scopul lui Dumnezeu de a aduce impreuna, in Isus Hristos, oameni altfel divizati. In primele versete Pavel se gandeste la situatia istorica din timpul sau. El se gandeste la evreu si la cel dintre neamuri, o frictiune care exista, si cum aceasta frictiune a fost rezolvata, cum acel zid de despartire din Templul evreiesc a fost prabusit si cum perdeaua dinauntrul Templului a fost rupta de sus pana jos. In momentul in care ajunge, in aceasta sectiune, sa vorbeasca despre maretul scop al lui Dumnezeu in Biserica, mintea lui se concentreaza nu doar asupra istoriei imediate in care traieste, ci, mai degraba, asupra trecutului indepartat si asupra viitorului indepartat. Cred ca el arata acest lucru atunci cand introduce, in versetul 9, faptul ca Dumnezeu a creat toate lucrurile. Cand citim ca Dumnezeu a creat toate lucrurile, la ce ne gandim? Ei bine, ne gandim la primele capitole din Geneza, cand Dumnezeu a creat toate lucrurile intr-o pura perfectiune, cand pacatul nu era in lume. Ne reamintim ca imediat dupa aceea pacatul a intrat in lume si impreuna cu pacatul a intrat si instrainarea si divizarea, vrajmasia si ranchiuna; toate acele lucruri care au caracterizat istoria, care au facut din istoria rasei umane ceva ingrozitor.
Ne aducem aminte ca dupa ce a intrat pacatul, instrainarea ce a urmat nu a fost doar intre primii parinti si Dumnezeu, desi aceasta a fost cea mai importanta si extrema, ci a fost si o instrainare ce a avut loc intre barbat si femeie si intre toti ceilalti oameni ce au venit dupa ei. Cand Adam si Eva au pacatuit pentru prima oara s-au ascuns. Iar cand Dumnezeu a venit in gradina si i-a chemat ei au incercat sa evite intalnirea. Dumnezeu a insistat in chemarea Sa si i-a spus: "Adame, ce ai facut? Ai mancat cumva din pomul din care iti poruncisem sa nu mananci, spunand ca in ziua in care vei manca din el vei muri?" Adam a inceput sa caute scuze, spunand: "Femeia pe care Tu mi-ai dat-o, aceea pe care Tu ai asezat-o langa mine, ea mi-a dat si am mancat." Aparent era destul de adevarat. Femeia i-a dat fructul. Dumnezeu a facut femeia. Insa ceea ce facea de fapt Adam era sa arunce vina asupra altora. El a dat vina pe Dumnezeu deoarece Acesta i-a dat femeia. A dat vina, de asemenea, pe femeie. Iar prin ceea ce a facut, prin acele cuvinte, el a demonstrat plastic ruptura care a avut loc intre cele doua parti: intre Dumnezeu si om, intre barbat si femeie si intre toti ceilalti ce vor veni dupa ei.
Aceasta este istoria rasei umane. Pacat, vina aruncata asupra altora, aparitia vrajmasiei si a instrainarii care i-a urmat. Cred ca Pavel privea spre marea putere reconciliatoare a Evangheliei lui Isus Hristos avand aceste lucruri in minte - anume ca aceia care, din mai multe motive, sunt divizati in ura si suspiciunea lor unul fata de celalalt vin impreuna, ca pacatosi rascumparati si iertati, la crucea lui Isus Hristos. Rascumparati prin lucrarea lui Hristos. Iertati de catre Dumnezeu Tatal. Si toate acestea intr-o asemenea maniera incat in Biserica lui Hristos nu exista nici un motiv intemeiat pentru a fi instrainati unul fata de celalalt. Si aceasta deoarece mantuirea este prin har.
Daca mantuirea ar fi fost prin fapte, lucru pe care l-am fi dorit si la care, probabil, chiar si ingerii care ne privesc ar fi putut sa se astepte (acestia ar fi spus: "Ei bine, au cazut prin fapte rele, acum ei trebuie sa fie rascumparati prin fapte bune"), daca mantuirea ar fi fost prin fapte, observati, atunci instrainarea nu ar fi fost inlaturata deoarece eu m-as fi uitat la faptele mele si tu te-ai fi uitat la ale tale si ne-am fi intrebat: "Ale cui fapte sunt mai bune?" Sau am fi intrebat: "Care dintre noi are cea mai buna traditie?" Sau: "Care dintre noi este cel mai credincios in a implini poruncile lui Dumnezeu?" Si toata rivalitatea, toata ostilitatea ar ramane.
In schimb, observati, Dumnezeu Si-a demonstrat intelepciunea nespus de felurita mantuind fiintele umane prin har, care este primit prin intermediul credintei. Iar acum, acesti pacatosi iertati stau impreuna in Biserica lui Hristos si nu spus: "Sunt bun, sunt mai bun, sunt cel mai bun." Ei spun: "Sunt aici numai prin harul lui Dumnezeu iar tu esti aici, de asemenea, prin harul lui Dumnezeu si este datoria noastra, este privilegiul nostru, ca popor rascumparat, sa-L laudam." Si, astfel, instrainarea este invinsa iar zidurile ostilitatii sunt prabusite. Iar ingerii care ne privesc sunt indreptatiti sa spuna: "O, minunata intelepciune, nespus de felurita, a Dumnezeului Atotputernic!"
Al doilea lucru pe care il sugereaza pasajul este prezentarea vietii si a naturii lui Hristos inaintea lumii de catre poporul crestin. Discutam ceva mai devreme, pana la acest punct, despre Biserica ca punctul focal al istoriei. Si este potrivit sa spunem lucrul acesta deoarece il spune si Pavel. Insa ar fi la fel de potrivit sa vorbim despre Isus Hristos ca punctul focal al istoriei deoarece si acest lucru il spune Pavel. Discutam despre acest mister care a fost descoperit si care, in versetele 9 si 10, este Biserica, misterul care de veacuri a fost tinut ascuns in Dumnezeu, misterul care este acesta ca azi, prin Biserica, intelepciunea nespus de felurita a lui Dumnezeu sa fie aratata inaintea ingerilor. Acolo se afla misterul. Insa daca mergem in urma cu cateva versete gasim expresia "misterul lui Hristos". In celelalte locuri in care apare cuvantul "mister", acesta se refera la Evanghelia care este centrata in lucrarea lui Hristos si care are drept scop aducerea in fiinta a Bisericii, trupul Lui, compus din poporul Sau rascumparat. Observati, ideea de trup este aceea care uneste cele doua adevaruri, deoarece a spune ca Biserica este punctul central al istoriei este acelasi lucru cu a spune ca Isus este punctul central al istoriei, daca Biserica este trupul lui Isus Hristos in lume.
Prin urmare, cand discutam despre sensul istoriei, noi discutam despre viata si semnificatia Lui, care este Mantuitorul nostru. In mintea crestinului sensul istoriei este gasit in Isus Hristos. Prin urmare, pentru a intelege vremurile dinaintea venirii Sale, trebuie sa privesti la venirea Sa. Iar pentru a intelege vremurile de dupa venirea Sa, noi, care traim acum, trebuie sa privim inapoi. Istoricul secular ar putea sa se uite la venirea lui Hristos si sa o gaseasca semnificativa din motive seculare. Ar putea sa spuna, si ar avea dreptate: "Priviti la marele impact pe care l-a avut acest individ asupra istoriei. Nu poti intelege istoria lumii apusene fara a incerca sa intelegi cine este Isus Hristos si ce a facut El." Si acest lucru, bineinteles, este adevarat. Insa pentru crestini venirea lui Isus Hristos inseamna mai mult decat atat. Pentru crestini inseamna nu numai ca Isus Hristos a influentat istoria, ci ca Isus Hristos a dat sens istoriei si este judecatorul istoriei.
Daca ai sti ce este istoria ar trebui sa te uiti la El si ar trebui sa te uiti la El asa cum este El vazut in trupul Sau, Biserica lui Isus Hristos care traieste in aceasta lume prezenta. Observati ce important este acest din urma punct? Isus Hristos nu este doar o oarecare idee istorica abstracta. El nu este doar ceva ce a avut loc in trecut. Isus Hristos nu este doar Cel crucificat. Isus Hristos este Cel inviat, Domnul care traieste, Cel care este vazut in poporul Sau. Si acest lucru inseamna ca daca este ca lumea sa-L vada pe Isus ca punctul central al istoriei, ea trebuie sa-L vada pe Isus traind in cei care, sa spunem asa, ofera vietii Sale maini, picioare, nervi si muschi. Cred ca ati inceput sa vedeti, dupa ce am inceput sa vorbim in acesti termeni, de ce Biserica este atat de importanta si de ce chiar ingerii privesc pentru a vedea ce demonstreaza Dumnezeu in poporul Sau, in aceasta lume.
Apoi, in al treilea rand, Dumnezeu arata, pe masura ce Isi descopera in noi intelepciunea nespus de felurita, ca suferinta din pricina adevarului si a neprihanirii este calea spre glorie si secretul adevaratei fericiri. Acest lucru este adevarat deoarece calea lui Isus este calea suferintei. Isus Insusi a spus: "daca ati fi ai lumii, lumea v-ar iubi, insa pentru ca nu sunteti ai lumii, lumea nu va iubeste, lumea va uraste si va persecuta deoarece M-a urat si M-a persecutat pe Mine." Insa nu numai pentru acest motiv, ci si pentru motivul pe care-l expune Pavel la sfarsitul pasajului, in versetul 13: "De aceea, va rog sa nu va descurajati din pricina necazurilor mele pentru voi, caci acestea sunt slava voastra."
Aceasta nu este o simpla propozitie, neesentiala, pe care Pavel o adauga. Pavel vorbeste despre ce anume face Dumnezeu in istorie. Vorbind despre propria sa suferinta, Pavel spune ca: "Aceasta este ceea ce Dumnezeu face in mine deoarece sunt o parte din Biserica. Dumnezeu permite sa sufar, asa cum si Isus Hristos a suferit, pentru ca in suferintele mele sa poata fi vazuta intelepciunea nespus de felurita a lui Dumnezeu." Oare esenta vietii crestine este o viata fundamentata pe promisiunea ca Isus va rezolva orice problema din viata noastra? Ca ne va binecuvanta cu abundenta materiala? Ca ne va da sanatate? Ca ne va face fericiti? Ca ne va pazi de pericole? Ei bine, greu de sustinut lucrul acesta. Dati-mi voie sa va spun pe scurt ce cred eu ca face Dumnezeu in Biserica Sa, in istoria rasei umane.
Cand Satan s-a razvratit, la inceput, impotriva lui Dumnezeu si si-a urmat propria cale, Dumnezeu ar fi putut sa-i raspunda in manie si sa-l indeparteze pe Satan si poate chiar sa-l anihileze din acest univers. Acelasi lucru l-ar fi putut face cu toti ingerii cazuti. Acest lucru ar fi fost drept. Iar Dumnezeu este dreptul judecator al acestui univers. Acest lucru ar fi fost chiar bine gandit. Putem sa spunem chiar, daca ducem argumentul mai departe, ca acest lucru ar fi aratat mila lui Dumnezeu. Deoarece, daca Dumnezeu hotarase sa-i creeze pe Adam si pe Eva, lucru pe care-l credem, hotarat fiind pentru aceasta inainte de crearea lumii si chiar inainte de crearea lui Satan, daca, in lumina acestui fapt, Dumnezeu, prin anihilarea lui Satan si a ostirilor sale ar fi eliminat principiul raului din lumea aceasta, am putea spune ca Dumnezeu ar fi fost plin de mila in judecata Sa deoarece i-ar fi crutat pe Adam si pe Eva de tragedia caderii. Satan nu ar fi fost acolo ca sa-i ispiteasca pe primii nostri parinti. Rasa umana n-ar fi cazut iar pacatul si moartea n-ar fi trecut asupra tuturor celor ce au venit pe urma.
Insa Dumnezeu nu a procedat in felul acesta. Acest lucru ar fi demonstrat, asa cum am spus, dreptatea lui Dumnezeu si o buna judecata si, probabil, chiar mila lui Dumnezeu insa nu ar fi demonstrat marea Sa intelepciune. Astfel, in loc sa-l anihileze pe Satan, Dumnezeu a spus ceva de felul acesta: "M-am hotarat deja sa creez rasa umana si stiu, deoarece Eu stiu toate lucrurile, ca Satan, acest inger rautacios cazut, se va amesteca in aceasta creatie si va aduce distrugerea omului. Satan il va ispiti sa se razvrateasca fara nici un temei impotriva Mea, impotriva dreptatii Mele, a adevarului Meu si a caii Mele. Satan va aduce nenorocire asupra rasei umane si dupa ce va face acest lucru, va sta deoparte si va rade, crezand ca a invins. Lucrul pe care il va face va fi acela de a corupe aceasta mareata creatie pe care sunt pe cale sa o infaptuiesc. Insa voi face ceva. In loc sa permit ca lucrurile sa decurga in felul acesta, voi interveni Eu Insumi. Voi cobori in mijlocul acelei multimi de oameni cazuti si suferinzi si numai prin har, nu prin ceva ce ar avea ei, ci numai prin har, voi incepe sa-i mantuiesc pe unii. Voi face aceasta prin lucrarea Fiului Meu, Isus. El va muri pentru ei si le va arata modelul de viata pe care doresc s-o traiasca. Iar prin harul Meu ii voi innoi si vor veni la Isus prin credinta, se vor increde in El si vor incepe sa traiasca asa cum a trait El. Da, voi face lucrul acesta.
Satan va fi mandru de biruinta sa si Ma va dispretui pentru ca am grija de poporul Meu. Va spune, da, va spune despre Iov ca "Motivul pentru care Iov se increde in Tine este acela ca Tu ai grija de el, ii aduci prosperitate, ii dai lucruri materiale." Iar ceea ce voi face este ca, pretutindeni si intr-o mare varietate de moduri, sa permit ca cei care sunt ai Mei si care se incred in Mine, cei care au fost adusi la viata prin Isus Hristos, sa sufere asa cum si El a suferit. Voi permite ca sa fie deposedati de bunuri. Voi permite ca boala sa vina peste ei. Voi permite ca in viata lor sa vina suferinta si dezamagiri. Iar Satan va spune: "Acum ei Il vor blestema pe Dumnezeu." Iar Eu voi demonstra ca ei nu-L vor blestema pe Dumnezeu, ci ca, in suferintele lor chiar, ei Ma vor lauda si onora si voi demonstra ca, si atunci cand lucruri rele se intampla in viata, si atunci calea spre fericire ramane calea adevarului si a neprihanirii pe care am aratat-o in Isus Hristos."
Si astfel, Dumnezeu a permis sa se desfasoare ceea ce am putea numi, extraordinara drama cosmica a istoriei umane. Ingerii sunt spectatorii. Fiintele umane sunt actorii. Si, pe masura trecerii timpului, Dumnezeu aduce pe scena lumii toate personajele Sale. Primii sunt Adam si Eva, apoi Noe, Avraam, Moise, David, Isaia, Ioan Botezatorul, Isus, Pavel si Petru, si toti ceilalti, pana in timpurile noastre. Si in viata fiecaruia Dumnezeu a aratat o parte din maretul Sau scenariu. Adam si-a jucat propriul rol. A pacatuit dar s-a cait de pacatul sau. El a spus: "Pacatul despre care credeam ca ma va face intelept a adus peste mine nenorocirea. Calea intelepciunii este insa calea lui Dumnezeu." Astfel s-a cait de ceea ce a facut si s-a increzut in Mantuitorul care avea sa vina. Asa a facut si Eva, si Avraam, si asa au facut toti ceilalti. Prin harul lui Dumnezeu au demonstrat ca a sta ferm in adevar si a suferi pentru neprihanire este calea spre glorie si secretul adevaratei fericiri.
Iar acum, pe aceasta scena, stam tu si eu. Avem fiecare rolul nostru pe care-l avem de jucat si cuvintele pe care le avem de rostit iar ingerii, sfintii ingeri ai lui Dumnezeu, sunt spectatori. Ceea ce vor sa vada in tine este aratarea intelepciunii nespus de felurite a lui Dumnezeu. Vad ei lucrul acesta in tine? Ei trebuie sa vada lucrul acesta in tine, deoarece tu esti singurul loc in care poate fi gasita aceasta intelepciune a lui Dumnezeu. Tine de tine sa arati adevarul si neprihanirea lui Dumnezeu in modul in care lucrezi, in modul in care te joci, in modul in care gandesti, in cuvintele pe care le rostesti, pentru gloria Dumnezeului nostru in veci de veci.
Tradus de Tiberiu Pop