Cu destul de multi ani in urma, pe cand atat eu cat si sotia mea studiam la seminar, la cursul de Educatie Crestina ni s-a dat ca tema alcatuirea unui plan de studiu pentru Scoala Duminicala. Acest lucru s-a petrecut cu atat de multi ani in urma incat nu-mi mai aduc aminte toate detaliile pe care le-am dezvoltat la acest plan de studiu. Imi aduc insa foarte bine aminte tema principala pe care am dezvoltat-o. Ideea era aceea ca investitia (ceea ce intra), asa cum am numit-o noi, si care se referea la continutul invatarii, trebuie sa fie egala cu rezultatul (ceea ce iese). Cu alte cuvinte, continutul invatarii sa rezulte intr-o expresie practica, in fapte particulare de slujire din partea elevilor. Nu stiu cum s-ar fi aplicat planul de studiu alcatuit de noi. Era doar un exercitiu. Insa stiu ca principiul care a stat la baza lui se aplica si astazi. Este exact acelasi principiu pe care apostolul Pavel il foloseste adesea in alcatuirea epistolelor pe care le avem de la el in Noul Testament.
In epistolele sale exista adesea, si trebuie sa stiti lucrul acesta daca le-ati studiat vreodata cu atentie, o sectiune mare de inceput care trateaza doctrina crestina. Aceasta ar fi investitia (ceea ce intra). Apoi, adesea de aceeasi lungime, exista o sectiune practica, in care adevarurile comunicate in prima parte sunt aplicate unor tipuri specifice de comportament si slujire care sunt de asteptat din partea credinciosilor, daca acestia au crezut cu adevarat invataturile comunicate inainte. Am amintit acum aceste lucruri, deoarece acest tipar il avem si in Epistola catre Efeseni. Am studiat pana acum cu atentie aceasta epistola, acoperind primele trei capitole. Aceasta parte este sectiunea doctrinara a cartii. Pavel a insistat asupra doctrinei intr-un mod atat de emotionant si de entuziast incat chiar si el, ajungand la capatul expunerii sale, cu greu s-a mai putut stapani. In ultimele versete ale capitolului trei pare a-si gasi cu greu cuvintele, incheind in cele din urma cu acea mareata doxologie pe care o gasim in versetul 21: "A Lui (adica, a lui Dumnezeu) sa fie gloria in Biserica si in Isus Hristos, din neam in neam, in vecii vecilor! Amin." Auzind aceste cuvinte, daca intelegem acele marete doctrine despre care Pavel vorbeste, spunem in inimile noastre: "Amin, Amin". Si, totusi, Pavel nu se opreste aici. Pentru ca, nici nu a terminat bine de expus acele marete doctrine, ca a si inceput sa vorbeasca cu ardoare despre aplicarea lor. El spune, incepand capitolul al patrulea:
"Asadar, eu, cel intemnitat pentru Domnul, va indemn sa traiti intr-un chip vrednic de chemarea pe care ati primit-o."
Ceea ce spuneam in introducere este continut in sensul deplin al termenului "vrednic". "Vrednic" inseamna, desigur, a avea vrednicie sau a avea valoare. Inseamna insa mai mult decat atat. Inseamna nu doar a fi vrednic, ci a avea o vrednicie egala cu pozitia pe care o detii. Vorbim, de exemplu, despre un adversar pe masura (vrednic). Intelegem prin aceasta un adversar ale carui talente si abilitati sunt egale cu ale noastre. Sau vorbim despre un angajat care este vrednic de slujba pe care o are. Intelegem prin aceasta un angajat a carui slujba este egala cu rasplata, adica cu salariul pe care are sa-l primeasca.
Martin Lloyd Jones, in comentariul sau, foloseste ilustratia cantarului. El se refera la un cantar care este echilibrat corect. In cazul nostru avem, in echilibru, intr-o parte doctrina iar in cealalta parte expresia practica a doctrinei. Aceasta este o viata vrednica. Viata vrednica este aceea care se potriveste, in termeni practici, cu adevarul doctrinar. O viata in care Efeseni 4-6 se potriveste perfect cu ceea ce avem in Efeseni 1-3. Martin Lloyd Jones descrie lucrul acesta in felul urmator. El spune: "Apostolul ii implora si ii indeamna ca intotdeauna sa puna un accent egal in vietile lor, atat pe doctrina, cat si pe practica. Ei nu trebuie sa puna accentul numai pe doctrina si deloc pe practica. Nici numai pe practica si foarte putin sau deloc pe doctrina. Procedand in felul acesta, in vietile lor apare dezechilibrul. Efesenii trebuie, cu multa truda, sa obtina un echilibru perfect intre doctrina si practica."
Insa nu este foarte usor sa obtii acest echilibru, nu-i asa? Unii crestini, prin natura lor, sunt intelectuali. Ei iubesc doctrina. Ei sunt tipul de crestini care citesc carti. Ei iubesc grupurile de studiu. Iar cand predicatorul incepe sa predice dintr-unul dintre marile pasaje doctrinare, ei sunt numai ochi si urechi. Ei bine, acest lucru este unul foarte bun; este un lucru minunat. Partea doctrinara este ceva in care iti gasesti placere. Un crestin care nu apreciaza marile doctrine ale credintei este un crestin lipsit. Totusi, exista un pericol in aceasta perspectiva si, uneori, acesti oameni nu reusesc sa se pazeasca de acest pericol, ceea ce ii face sa fie niste crestini foarte slabi. Acest lucru se intampla pentru ca, pur si simplu, acesti oameni devin adesea atat de incantati de doctrina incat de multe ori gasesc expresia practica a ei ca ceva irelevant si poate chiar plictisitor. Ei se delecteaza in Efeseni 1-3 insa cand ajung la capitolul 4 spun: "Ei bine, acest lucru este evident, stiu toate aceste lucruri." Si dau paginile foarte repede pentru a putea ajunge la sectiunile doctrinare din Epistola catre Filipeni, cartea care urmeaza dupa Efeseni. Acesta este unul dintre tipurile de crestin.
Apoi mai sunt altii care iubesc partea practica. Orientarea lor este spre experienta. Ei razbat cu greu prin Efeseni 1-3 insa sunt foarte fericiti atunci cand predicatorul ajunge la capitolul 4 si incepe sa vorbeasca despre darurile spirituale. Acesta este lucrul pe care ei vor sa-l stie: "Care este darul meu spiritual si cum trebuie sa mi-l exercit?" Apoi ajung la ultimele capitole unde gasesc toate acele instructiuni referitoare la familii, la soti si sotii, la copii si parinti si spun: "O, acestea sunt lucrurile cu adevarat importante." Cu toate acestea, si pe ei ii paste un pericol mare, anume acela ca, nefiind fundamentati in doctrina, sunt plimbati incoace si incolo de vantul experientei in asa fel incat se indreapta la fel de usor in directia gresita, ca si in directia corecta.
Ideea, desigur, este aceea ca avem nevoie de amandoua, lucru care defineste o viata vrednica, asa cum Biblia o prezinta. Avem nevoie de doctrina deoarece fara doctrina nu avem temelie. Pe de alta parte, avem nevoie de practica deoarece, lipsita de practica, doctrina devine doar o simpla idee si, mai mult, in felul acesta nu avem in vietile noastre evidenta ca doctrina, intr-un mod pur spiritual, este eficienta.
Pavel nu ne permite sa uitam lucrul acesta si atunci cand ajungem, asa cum facem acum, la primul verset al acestui capitol patru, trebuie sa pastram in mintea noastra, in mod constant, echilibrul. Atunci cand spune: "Va indemn sa traiti o viata vrednica", Pavel spune in mod simplu ca investitia (ceea ce intra) trebuie sa fie egala cu rezultatul (ceea ce iese), daca dorim sa fim tipul de crestin pe care il doreste cu adevarat Dumnezeu.
Ideea lui este aceea ca noi trebuie sa traim o viata vrednica de chemarea pe care am primit-o. "Chemarea" este ceva care este hotarat pentru noi sau, spiritual vorbind, este lucrarea lui Dumnezeu prin care ne aduce la El. Prin urmare, intreg accentul cade pe Dumnezeu. Acest adevar se potriveste in contextul epistolei deoarece, daca ai inteles ceva din primele trei capitole, ai inteles, sunt convins, ca Dumnezeu este autorul mantuirii; Dumnezeu este Acela care ne cheama; Dumnezeu este Acela care ne rascumpara; Dumnezeu este Acela care intemeiaza Biserica. Acest cuvant, "biserica", in greaca ekkesia, el insusi inseamna "cei care sunt chemati afara". Adica, chemati afara de catre Dumnezeu, nu de catre ei insisi. Noi nu chemam oameni in Biserica. Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu. De aceea, in primele capitole din Faptele Apostolilor se spune ca: "Si Domnul adauga in fiecare zi la numarul lor pe cei ce erau mantuiti." Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu. Astfel, atunci cand vorbim despre aceasta chemare, pentru care trebuie sa traim o viata vrednica, suntem adusi inapoi la ceea ce a facut Dumnezeu pentru noi.
Sunt doua aspecte ale chemarii pe care trebuie sa le avem in mod special in minte. Petru, in prima sa epistola, spune ca: "Dumnezeu ne-a chemat afara din intuneric la lumina Sa minunata." Acest aspect are de-a face cu intelegerea. Chemarea lui Dumnezeu este aceea care ne scoate din intuneric la lumina lui Dumnezeu. Ideea este ca avem ochii deschisi si acum vedem aceasta lumina; vedem cat de nebuni am fost crezand ca am putea sa ne satisfacem vietile, care sunt eterne, cu lucruri temporare si trecatoare. Si mai vedem ca Dumnezeu a realizat o mareata lucrare pentru noi in Isus Hristos, recunoscand astfel ca El este Mantuitorul, ca El este sursa vietii iar viata din abundenta, viata fericita, se gaseste in slujirea Lui de catre noi. Aceasta inseamna sa intelegi.
Apoi mai este si al doilea aspect. Nu numai ca am fost scosi din intuneric la lumina minunata a lui Dumnezeu, dar am fost si scosi din moarte la viata. Despre acest lucru vorbeste Pavel in Efeseni 2, unde spune ca inainte de a fi convertiti eram morti in greseli si pacate iar venirea la Hristos, prin chemarea lui Dumnezeu, a fost echivalenta cu o inviere. Acest aspect vorbeste despre putere.
Observati cat sunt de importante amandoua aceste aspecte? Inainte nici macar nu am inteles ce era viata crestina. Trebuie sa intelegem insa lucrul acesta. Nu poti urmari ceva fara a sti ce este acel ceva pe care-l urmaresti. Insa intelegerea nu este suficienta. Am putea sa intelegem ca aceasta este calea pe care trebuie s-o urmam si totusi sa nu fim capabili sa umblam pe ea. Prin urmare, chemarea lui Dumnezeu ofera, nu numai intelegere; ea ofera si putere pentru a urma calea crestina. Incepand capitolul patru in felul in care il incepe, spunand: "Va indemn sa traiti o viata vrednica de chemarea pe care ati primit-o", Pavel ne reaminteste ce a facut Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dat intelegere si putere. El ne-a scos din intuneric la lumina si din moarte la viata. El ne-a asezat pe o noua cale, spunand: "Acum, aceasta este calea pe care trebuie sa umblati si aceasta este puterea prin care trebuie sa traiti."
Tot ceea ce contin capitolele urmatoare va fi o expunere a acestor lucruri, asa cum am sugerat deja. Aceasta expunere va avea doua parti principale. Pavel este gata sa vorbeasca despre unitatea trupului lui Hristos. De la inceputul capitolului si pana la versetul 16 el se va ocupa de unitate. Este insa vorba despre un anume tip de unitate. Este o unitate care este alcatuita din diversitate. Acesta este unul dintre aspectele acestei unitati. Apoi el va vorbi despre ceea ce am numi o viata sfanta sau evlavioasa. El va discuta despre aceasta in termeni foarte practici. Incepand cu versetul 17 din capitolul 4 si pana la sfarsit, vorbeste despre toate tipurile de relatii interpersonale iar in final despre razboiul crestinului impotriva raului care ne inconjoara. Acestea sunt cele doua mari teme ale sale. In aceste versete, in versetele de la 1-3, Pavel le rezuma. El pune laolalta, intr-o afirmatie scurta, ceea ce este pe cale sa dezvolte mai pe indelete. Iata afirmatia, incepand cu versetul doi:
"cu toata smerenia si blandetea, cu indelunga rabdare, ingaduiti-va unii pe altii in dragoste si cautati sa pastrati unirea Duhului, prin legatura pacii."
Sunt cinci caracteristici pe care el le mentioneaza in acest scurt pasaj. Prima dintre ele este smerenia. Smerenia este opusul mandriei si a afirmarii de sine si este foarte evident ca smerenia trebuie sa fie o caracteristica a vietii crestine. Daca, asa cum spunea Pavel mai devreme in epistola, am fost mantuiti nu prin fapte, ci prin har astfel incat nimeni sa nu se poata lauda, atunci evident ca mandria trebuie sa dispara. Temelia insasi a vietii crestine trebuie sa fie o viata in care primesti cu smerenie ceea ce Dumnezeu Insusi a facut. Si mai mult, este la fel de evident ca smerenia trebuie sa se vada si in relatia noastra cu ceilalti oameni. Pavel spune in al doilea capitol din Filipeni ca nu trebuie sa fim increzuti sau sa ne laudam cu noi insine, ci mai degraba cu o inima smerita fiecare trebuie sa gandeasca despre celalalt mai bine decat despre sine. Problema este ca, in ciuda acestor lucruri, fiecare avem inca mandria noastra. Astfel, atunci cand suntem tratati necorespunzator sau suntem pusi pe locul al doilea, cautam sa ne aparam, dorim sa aratam ca avem dreptate si ca celalalt se inseala, insistand astfel mai mult pe dreptate decat pe trairea vietii crestine.
Evanghelistul chinez Watchman Nee, in scurtul sau comentariu asupra Epistolei catre Efeseni, relateaza povestea unui cultivator de orez chinez, care a invatat o mare lectie in ogorul sau. Isi avea ogorul undeva la mijlocul unui deal iar putin mai jos, la poalele dealului, se afla un curs de apa. Pentru a-si cultiva orezul, fermierul folosea o pompa manuala prin care pompa apa din acest rau si-si iriga ogorul. A facut lucrul acesta ani de zile, tinea oarecum de modul lui de viata. Insa intr-o vara, pe cand era in toiul lucrarilor de irigare, plecand seara acasa si intorcandu-se dimineata, a descoperit ca vecinul sau, proprietarul celor doua ogoare de la poalele dealului, a venit in timpul noptii si a facut o spartura in zid permitand apei sa se scurga din ogorul sau in cele doua ogoare ale vecinului. Astfel, ogorul sau era uscat pe cand ogoarele vecinului erau pline de apa. Nu a stiut ce sa faca, astfel ca a acceptat situatia iar in ziua urmatoare a iesit si si-a irigat ogorul din nou. S-a intamplat insa acelasi lucru. Vecinul a deschis stavilarul si a furat apa. S-a intamplat asa de doua sau de trei ori. In cele din urma, cultivatorul de orez, care era crestin, s-a dus la ceilalti crestini si i-a intrebat: "Ce pot sa fac? Am incercat sa fiu rabdator. Am incercat sa procedez corect. Insa acum nu este corect sa insist sa nu mi se mai fure apa si sa-l confrunt astfel pe acest vecin al meu care-mi fura apa?" Ei s-au rugat pentru acea situatie iar unul dintre crestinii din grup a spus: "Stiti bine ca daca nu facem decat ceea ce este drept suntem niste crestini foarte saraci. Noi trebuie sa facem mai mult decat ceea ce este drept." Cultivatorul de orez a fost impresionat de aceste vorbe. A meditat asupra lor iar a doua zi a mers la ogoare si toata dimineata a pompat apa in cele doua ogoare ale vecinului sau. Apoi, la amiaza, cand ogoarele vecinului au fost pline de apa, a pompat apa si in ogorul sau. Si incepand din acea zi nu au mai fost facute sparturi in stavilar. Vecinul a fost uluit de aceasta fapta si chiar a inceput sa-si puna intrebari iar in cele din urma, obtinand raspunsuri la intrebarile sale, a devenit crestin.
Despre aceasta vorbeste Pavel. Aceasta inseamna umilinta. Acesta este tipul de atitudine care nu insista asupra drepturilor sale. Nu pune inainte propria-i mandrie, ci spune, mai degraba: "Ce as putea face pentru a le arata mai bine celor care traiesc in jurul meu viata lui Isus Hristos?"
In al doilea rand, Pavel vorbeste despre blandete, termen pe care New International Version (o versiune in limba engleza a Bibliei, n.tr.) il prefera in locul celui de "blajin". Sunt bucuros ca termenul este tradus in felul acesta deoarece, desi "blajin" este un termen biblic cu conotatii pozitive, de multe ori el are si conotatii negative pentru noi. Pentru cei mai multi dintre noi, termenul de "blajin" este sinonim cu "slab". Isus Hristos a fost blajin. El a spus: "Luati jugul Meu asupra voastra si invatati de la Mine caci Eu sunt blajin (bland) si smerit cu inima. Si veti gasi odihna pentru sufletele voastre." El a mai spus: "Ferice de cei blajini (blanzi), caci ei vor mosteni pamantul." Aceasta este atitudinea pe care apostolul Pavel o recomanda efesenilor si noua insine.
In al treilea rand el vorbeste despre rabdare. El spune ca ar trebui sa fim rabdatori. Rabdatori, mai presus de orice, unii cu altii si cu cei din lumea aceasta. Problema cu rabdarea este ca aceasta se obtine prin suferinte si nici unul dintre noi nu dorim sa platim pretul acesta. Cu cativa ani in urma, un individ oarecum pios, probabil cu o piosenie falsa, a venit la un predicator si i-a spus, asa cum fac oamenii uneori: "O, domnule predicator, am atat de putina rabdare." A spus-o foarte smerit: "Am atat de putina rabdare. M-as bucura daca v-ati ruga pentru mine ca sa pot avea rabdare." Iar predicatorul i-a zis: "M-as bucura sa fac lucrul acesta. Am sa ma rog pentru tine." Apoi si-a plecat capul si a inceput sa se roage: "O, Dumnezeule, Tatal nostru, te rog trimite mari suferinte in viata acestui frate." S-a ridicat o mana. "Stati putin", a spus individul pios, "cred ca nu m-ati inteles. Am spus ca am nevoie de rabdare, nu de suferinta." Predicatorul i-a raspuns: "O, te-am inteles foarte bine. Am inteles ca doresti rabdare. Insa nu ai citit niciodata Romani 5:3? Romani 5:3 spune 'Ne bucuram in necazurile noastre, stiind ca necazul aduce rabdare.' Prin ceea ce suferim invatam rabdarea. Prin urmare, ma rog ca Dumnezeu sa-ti trimita mari suferinte in viata ta." Cei mai multi dintre noi nu dorim sa platim acest pret. Si cu toate acestea, iata-l pe Pavel spunand ca noi trebuie sa fim rabdatori si ca aceasta este o importanta caracteristica a vietii noastre crestine.
Al patrulea lucru despre care vorbeste Pavel este ingaduinta unul fata de altul in dragoste. Aceste virtuti despre care vorbim sunt toate strans relationate. Traducerea lor ne arata mai clar lucrul acesta. Smeriti si blanzi, acesti doi termeni merg impreuna. In ceea ce priveste rabdarea, ai putea spune ca rabdarea si ingaduinta unul fata de altul in dragoste sunt si ele sinonime. Rabdarea este aproape acelasi lucru cu ingaduinta unul fata de altul in dragoste, insa exista o usoara diferenta intre cele doua caracteristici. Atunci cand vorbeste despre rabdare, Pavel se refera la rabdare in toate lucrurile. Adica, rabdare cu toti oamenii si in orice circumstanta. Atunci cand apar situatii grele in viata noastra trebuie sa fim rabdatori, stiind ca Dumnezeu are un scop cu acea situatie din viata noastra si ca-si va implini scopul la timpul hotarat de El. Atunci cand vorbeste despre "ingaduinta unul fata de altul in dragoste", el vorbeste despre rabdare, insa vorbeste despre rabdare in termenii relatiei cu alti crestini. Ma bucur ca face lucrul acesta, deoarece uneori aceasta rabdare este cel mai greu de obtinut. Atunci cand cultivatorului de orez chinez i se fura apa de catre vecinul sau, el ar fi putut sa spuna: "Vedeti, vecinul meu nu este crestin. Este neplacut ceea ce-mi face insa de dragul marturiei mele inaintea lui, voi face ceea ce este bine." Ce faci atunci cand un crestin se poarta cu tine in felul acesta? Spui: "Doamne, judeca-l!"? Sau spui: "Probabil ca nici macar nu este crestin."? Iata-l pe Pavel spunand ca daca vrem sa dovedim o viata crestina, trebuie sa fim rabdatori cu acel frate pentru ca, in mod cert, o asemenea rabdare a avut si Dumnezeu cu noi. Trebuie sa suferim mult. Daca Dumnezeu nu ar fi suferit mult pentru noi, nu ar mai fi existat crestinism. Insa pentru ca Dumnezeu a suferit mult pentru noi, trebuie sa-L imitam prin modul in care traim si suferim mult pentru altii.
Am ajuns si la ultima caracteristica. In versetul 3: "Cautati sa pastrati unirea Duhului, prin legatura pacii." Intr-un sens toate caracteristicile amintite pana acum conduc la acest verset. Si, desigur, despre aceasta ultima caracteristica va vorbi Pavel mai pe indelete. El va incepe sa vorbeasca despre aceasta unitate pe care o avem, incepand cu versetul al patrulea. Sunt doua lucruri importante care trebuie spuse despre unitate. Primul lucru este acela ca ea este o unitate pe care Duhul Sfant a daruit-o deja Bisericii lui Isus Hristos. Noi nu trebuie sa ne rugam ca Dumnezeu sa aseze unitatea. Dumnezeu ne-a daruit deja unitatea. Despre aceasta vorbeste Pavel in versetul patru: "Este un singur trup si este un singur Duh. Este o singura nadejde. Este un singur Domn. Este o singura credinta. Este un singur botez. Este un singur Dumnezeu si Tata al tuturor, Care este mai presus de toti, Care lucreaza prin toti si Care este in voi toti." Aceasta este temelia unitatii noastre si este ceva ce avem deja. Este un lucru minunat. Si totusi, observati, Pavel spune: "Straduiti-va sa pastrati aceasta unitate!". Spunand aceasta, el afirma clar al doilea lucru important care trebuie spus cu privire la unitatea Bisericii. Anume, ca este foarte usor sa deteriorezi si sa distrugi aceasta unitate. Din orice motiv. Uneori se intampla sa existe o loialitate fata de denominatie, care este lipsita de echilibru. Alteori, exista o intelegere gresita a unui adevar crestin. Alteori exista doar o dorinta de a ocupa o pozitie si a fi proeminent. Indiferent din ce motiv, tensiunile apar in Trupul lui Hristos si, asa cum stim din istorie, produc multe, multe diviziuni. Multe dintre ele chiar fara noima. Si iata-l pe Pavel. El spune: "Stiu ca sunt probleme in ceea ce priveste unitatea si de aceea va spun sa va straduiti sa pastrati unitatea Duhului Sfant prin legatura pacii." Poate ca spui: "Cum putem face lucrul acesta? Oare sunt capabil de asa ceva? Se va realiza?" Ei bine, putem. Si se va realiza, daca aceste caracteristici asupra carora insista Pavel au, cu adevarat, in inima noastra locul pe care Dumnezeu il doreste. Se va realiza, daca suntem smeriti, complet smeriti. Si daca vom fi blanzi, rabdatori si daca ne vom ingadui unii pe altii in dragoste. In felul acesta planul lui Dumnezeu se va implini in mijlocul nostru. Iar acel mare corpus de doctrine pe care-l pastram in suflet va fi descoperit inaintea tuturor celor care ne vad.
Tradus de Tiberiu Pop