In 1972 in America a fost publicata o carte care era menita sa aiba un puternic efect asupra bisericilor americane si chiar a introduce un nou termen in discursul crestin contemporan. Cartea era intitulata "Viata trupului". A fost scrisa de Dr. Ray C. Stedman care era atunci (inca mai este) pastor al Bisericii Peninsula Bible din Palo Alto, California. In esenta, cartea era un studiu al capitolului patru din Efeseni; de fapt, un studiu al primelor 16 versete din acest capitol. Insa puterea si efectul pe care l-a avut cartea, au venit intr-un mod intamplator. In expunerea acestor versete, Dr. Stedman reflecta asupra modului in care darurile spirituale lucrau in mod practic in viata bisericii pe care o pastorea. Ideea de baza a "Vietii trupului" este aceea ca fiecare crestin a primit un dar spiritual. Este responsabilitatea sa sa descopere care este acest dar si sa-l foloseasca in slujirea bisericii. In aceeasi linie de idei, cartea afirma ca acolo unde nu se urmareste acest tipar biserica este saracita si apar diviziuni. Stedman sustinea in aceasta carte ca acesta a fost tiparul Bisericii primare. El a spus: "Oricand cineva, prin credinta in Isus Hristos, trecea din imparatia si de sub autoritatea lui Satan in imparatia dragostei lui Dumnezeu era imediat invatat ca Duhul Sfant nu numai ca i-a impartasit viata lui Isus Hristos, ci l-a si echipat cu un dar sau cu mai multe daruri spirituale pe care el avea responsabilitatea sa le descopere si sa le exercite." Acest model a fost asumat cu toata seriozitatea in Biserica Peninsula Bible. Slujitorii sau invatatorii platiti ai bisericii au inteles ca o datorie a lor instruirea sau echiparea membrilor bisericii astfel incat, fiind echipati corespunzator, sa poata indeplini intr-o diversitate de moduri lucrarea crestina.
Desigur ca acest extraordinar pasaj din Efeseni patru exact despre acest lucru vorbeste. Deoarece atunci cand Pavel scrie ca Dumnezeu i-a dat Bisericii aceste daruri didactice (de invatatura), pe care el le enumera ca fiind cele exercitate de apostoli, profeti, evanghelisti, pastori si invatatori, el arata faptul ca acestea au fost date spre echiparea poporului lui Dumnezeu pentru lucrarea de slujire cu scopul ca trupul lui Hristos sa poata fi zidit pana cand vom ajunge cu totii la unitate in credinta si in cunoasterea Fiului lui Dumnezeu. Cred ca nu gresesc daca afirm ca are loc o redescoperire a acestui adevar in Biserica din vremea noastra si ca multe biserici au descoperit o eficienta reala, supunandu-se doar acestui foarte simplu principiu.
Exista aici o problema tehnica foarte interesanta la care merita sa luam aminte. Si aceasta deoarece problema care a existat in Biserica si care inca mai persista intr-o mare masura este datorata probabil unei erori de traducere. O foarte mica eroare insa una care a avut rezultate devastatoare. Sau am putea spune ca modul in care au fost intelese lucrurile in Biserica a dus la aceasta eroare de traducere. Spuneam ca este un lucru minor si asa si este. Este poate cel mai neinsemnat lucru la care va puteti gandi referitor la traducerea Bibliei; este vorba despre o simpla virgula. Sa va explic ce s-a intamplat. Vechea traducere King James sau Versiunea Autorizata traduc Efeseni 4:11 in felul urmator: "Iar El i-a dat pe unii apostoli; pe unii profeti; pe unii evanghelisti; si pe unii pastori si invatatori pentru desavarsirea sfintilor, (aceasta este virgula despre care vorbim) pentru lucrarea de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos:". In aceasta versiune a textului se spune ca Dumnezeu a dat aceste daruri didactice Bisericii cu scopul ca cei care au aceste daruri sa realizeze aceste trei lucruri. Primul, ca ei sa ii poata desavarsi pe sfinti. Al doilea, ca ei sa poata realiza lucrarea de slujire, iar al treilea, ca ei sa poata zidi trupul lui Hristos. Adica, expertii bisericii trebuie sa faca toate aceste lucruri. Ei sunt cei ce au darurile iar acestea trei sunt lucrurile care trebuie facute. Ele sunt afirmate explicit: primul, al doilea si al treilea. Membrii bisericii, intr-o astfel de situatie, nu au altceva de facut decat lucrul la care m-am referit ultima oara, anume sa se lase condusi si sa-si urmeze pastorii ca o turma docila.
Ceea ce vreau sa spun este ca o astfel de traducere a versetului este gresita si ca aceasta greseala este practic corectata in toate traducerile moderne ale Noului Testament. Cunoasteti, desigur, ca in manuscrisele grecesti timpurii, numite "Uncials", in care toate literele cuvintelor sunt majuscule, nu exista deloc semne de punctuatie. Prin urmare, punctuatia este rezultatul deliberat al traducatorului. Unul dintre comentatorii care a observat printre primii lucrul acesta a afirmat corect, dat fiind ca majoritatea comentatorilor sunt de aceeasi parere, ca virgula nu trebuie pusa acolo unde ea a fost pusa. In momentul in care dai la o parte virgula, un lucru atat de nesemnificativ, schimbi intregul sens a ceea ce s-a afirmat pana acum. Deoarece, in loc sa spui, asa cum facea versiunea veche King James, ca darurile didactice au fost date cu scopul ca cei care le-au primit sa poata realiza cele trei lucruri amintite, acum citim cam in modul in care traduce Versiunea Noua Internationala (New International Version, o versiune a Bibliei in limba engleza, n.tr.): "Dumnezeu a dat aceste daruri pentru a-Si echipa poporul in vederea lucrarii de slujire pentru ca, in final, Biserica lui Isus Hristos sa poata fi zidita."
Succesiunea este urmatoarea: 1) cei care au primit aceste daruri didactice trebuie sa le foloseasca pentru a-i echipa sau pregati pe sfinti astfel incat, ca un prim obiectiv, 2) credinciosii sa poata realiza lucrarea de slujire astfel incat, ca un ultim obiectiv, 3) Biserica sa poata fi zidita, sa poata ajunge la unitate in credinta si sa se poata maturiza, ajungand la deplina masura a plinatatii lui Hristos. Aceasta traducere vorbeste despre un scop imediat al darurilor didactice, anume acela de a-i echipa pe sfinti, si despre un scop ultim, care este zidirea trupului. In acelasi timp, vorbeste si despre un pas intermediar care este rolul tuturor celor care fac parte din poporul lui Dumnezeu. Acest principiu a ajuns sa fie numit principiul "slujirii fiecarui membru". Exact despre acest lucru vorbeste acest minunat pasaj din Efeseni.
Scopul meu in acest studiu este acela de a sustine ca fiecare crestin ar trebui sa-si descopere darul si sa-l foloseasca. Cred ca ne este de ajutor, inainte de a aprofunda acest fapt, sa urmarim cateva dintre caile prin care a luat fiinta o teologie gresita a slujirii. John Stott, intr-una din cartile lui, intitulata "Un singur popor", a analizat aceste forme sau modele diferite ale slujirii, cu referire la relatia dintre cler si laici, oprindu-se la ceea ce el vede a fi trei greseli, trei modele gresite ale slujirii. Primul despre care vorbeste este clericalismul. Acesta este punctul de vedere care a produs, probabil, eroarea de traducere despre care vorbeam mai devreme sau care a fost chiar el produsul acestei erori. Acest punct de vedere sustine ca slujirea este realizata in exclusivitate de catre cler. Dumnezeu pe ei i-a chemat in aceasta slujire. Ei sunt cei care trebuie sa slujeasca Biserica si numai ei. Tot ceea ce trebuie facut este sa fie facut de catre predicatori.
Stott isi pune intrebarea cum s-a ajuns la aceasta denaturare a lucrurilor. Tot el observa un numar de motive si eu cred ca este corect in observatia sa. El sustine ca destul de timpuriu in istoria Bisericii aceasta a incercat sa dezvolte o teologie a slujirii fundamentata in sistemul sacrificial vechi-testamentar. In Vechiul Testament existau preoti iar datoria acestora era aceea de a aduce sacrificiile in numele oamenilor. Biserica timpurie a imprumutat aceasta idee in propriul sau mod de organizare. Astfel, chiar in primele secole ale istoriei Bisericii, slujitorii acesteia au devenit preoti. Rolul lor a fost vazut in primul rand ca unul sacerdotal, anume acela de a infatisa darurile sau sacrificiile maselor.
Problema cu acest punct de vedere este, desigur, aceea ca nu are nici o sustinere nou-testamentara. Orice cercetator mai atent al Noului Testament va recunoaste ca conceptul de "slujire" nu este niciodata limitat la o anume categorie de oameni. Ba, dimpotriva, acest cuvant, "slujire" se refera la toti cei care fac parte din poporul lui Dumnezeu. Toti crestinii sunt slujitori. In acelasi timp, orice studiu atent al Noului Testament va arata ca termenul de "preot" nu este niciodata aplicat clerului, celor pe care i-am putea numi clerici sau predicatori si evanghelisti profesionisti. Nu exista asa ceva in Noul Testament. Nu este un concept nou-testamentar. Este adevarat ca in Noul Testament exista o distinctie intre cler si laic, insa nu in termenii in care este vazuta in mod general astazi. In Noul Testament exista o chemare la slujire pentru toti iar distinctia care se face este doar intre daruri.
Despre aceasta vorbeste Pavel aici. Sunt unii care au darul de apostol sau profet sau evanghelist, pastor, invatator la fel cum altii au alte daruri care sunt mentionate in alte pasaje din Noul Testament. Insa distinctia, fiind una care se face intre daruri, nu este una intre cei care slujesc si cei care nu slujesc si, prin urmare, aceasta perspectiva care s-a dezvoltat de timpuriu in Biserica a fost o abatere nefericita de la calea adevarata.
Cred ca putem sa patrundem putin mai adanc in problema deoarece atunci cand doar discuti despre un lucru care a aparut candva in istorie nu ai rezolvat problema. Poti spune: "Da, este o eroare care s-a dezvoltat de timpuriu in Biserica din cauza acestei intelegeri a lucrurilor, cum ca preotii sunt slujitorii, insa intrebarea care ramane este cum s-a putut intampla un asemenea lucru si cum de s-a intamplat atat de timpuriu in istoria Bisericii?" Atunci cand incepi sa pui astfel de intrebari patrunzi probabil mai adanc in miezul problemei deoarece problema este cauzata atat de slujitorii profesionisti si platiti, cat si de catre laici. Din partea clerului exista o tendinta de a domina lucrurile, in special atunci cand laicii nu-si indeplinesc indatoririle. In loc sa lucreze din perspectiva Domnului, care este aceea de a-i instrui, a-i mustra, a-i incuraja si a le fi pilde, clerul, pe parcursul tuturor epocilor, a avut tendinta de a controla. Ei vor sa dicteze cursul lucrurilor. Ei vor sa faca totul asa cum doresc ei. Si astfel ai un puternic sistem clerical care se dezvolta prin tot felul de reguli dictate bisericilor.
Trebuie sa spunem ca laicii, pe de alta parte au contribuit de multe ori in trecut la aceasta stare de fapt. Si aceasta deoarece a existat si inca mai exista tendinta ca multi membri ai Bisericii sa stea in banca lor si, asa cum ar spune si ei, sa-l lase pe pastor sa-si faca treaba. John Stott, in cartea sa, citeaza o remarca vizavi de aceasta stare de fapt, rostita de Sir John Lawrence, care spunea cu o anumita ocazie: "Ce vrea de fapt laicul?" Tot el raspunde in felul urmator: "El vrea o cladire care sa semene cu o biserica, clerici imbracati asa cum ii place, servicii de tipul celor cu care este obisnuit si sa fie lasat in pace." Si probabil ca lucrul acesta este adevarat. Insa trebuie sa observati ca, indiferent daca greseala este istorica sau inerenta in natura, indiferent daca este cauzata de clerici sau de laici, oriunde predomina aceasta perspectiva clericala. Biserica, drept rezultat, este afectata negativ iar lucrarea de slujire nu este realizata in deplina ei masura. Asadar, aceasta este prima greseala.
Al doilea model gresit de slujire este anticlericalismul. Acesta este de la sine inteles. Daca clerul decide pentru sine in orice epoca istorica doreste ca nu simpatizeaza cu laicii si ca laicii nu sunt esentiali, nu este surprinzator ca laicii, in anumite locuri, au decis sa renunte la cler, nu fara a renunta la anumite forme particulare ale slujirii lor.
Ne putem gandi la anumite situatii in istoria Bisericii in care anticlericalismul nu a fost cu desavarsire rau. Au existat in istoria Bisericii miscari anticlericale in natura lor care nu au fost in intregime rele deoarece aceasta a fost singura cale prin care oamenii spirituali au putut sa-si traiasca viata spirituala intr-o perioada de decadenta a Bisericii. Uneori acest gen de situatie si-a gasit expresia intr-o rebeliune pe fata insa mult mai adesea si-a gasit expresia intr-un tip de retragere in care oamenii care doreau cu adevarat sa creasca spiritual si sa-si exercite darurile s-au mutat pur si simplu intr-o zona in care li s-a permis sa-si traiasca viata spirituala. Un astfel de exemplu este o mare parte din miscarea pietista din timpul Reformei si de dupa Reforma. Pe masura ce oamenii nu au avut oportunitatea sa-L slujeasca pe Dumnezeu in cadrul viziunii pe care o anume biserica organizata o avea au inceput sa formeze grupuri de studiu biblic in casele lor iar in timpul Reformei au inceput sa faca traduceri ale Bibliei si sa ajunga la inimile celor din jurul lor prin propriul lor model de slujire si ajutorare. Iar Dumnezeu i-a binecuvantat. Atunci cand ne gandim la aceasta particulara miscare din Biserica ne putem gandi la ea in termeni plini de simpatie.
Cu toate acestea, desigur ca nu acest model este cel mai bun. Dificultatea consta in faptul ca in incercarea laicilor de a-si descoperi darurile in aceasta maniera, ei au neglijat celelalte daruri care le-au fost date celor pe care-i numim clerici. Ceea ce avem cu adevarat nevoie este un context in care toti sa-si poata folosi darul pentru folosul bisericii.
Al treilea model gresit de slujire despre care vorbeste Stott in cartea "Un singur popor" este dualismul. Acest model pare a fi modelul firesc de urmat. Inseamna simplu ca slujitorii bisericii au rolul lor pe care trebuie sa-l duca la indeplinire in biserica iar membrii obisnuiti ai bisericii au si ei propriul lor rol pe care trebuie sa-l duca la indeplinire in biserica. Nici unul nu trebuie sa se amestece in treaba celuilalt. Uneori poti sa urmezi acest tipar, desigur. Poti astfel sa faci ca lucrurile sa decurga linistit. Cel putin poti evita conflictul. Insa cu siguranta nu va ajutati deloc unul pe celalalt. Nu acesta este tipul de schimb de care are nevoie Biserica.
Adevaratul model, modelul despre care se vorbeste in Efeseni 4, nu este nici clericalismul, nici anticlericalismul si nici dualismul ci, in cuvinte foarte simple, slujirea. Slujirea celor care au daruri didactice fata de laici si slujirea laicilor fata de trupul lui Hristos, pe de-o parte, si fata de lume, pe de alta parte, in lucrarile de evanghelizare si de slujire. Conform acestor versete, atunci cand Biserica lui Isus Hristos urmareste acest model, trupul este zidit, unitatea in credinta realizata, iar Biserica se maturizeaza dobandind deplina masura a plinatatii lui Isus Hristos.
Ajungem la ideea centrala. Iar ideea centrala este in mod simplu aceasta: stii care este darul pe care Dumnezeu ti l-a dat? Sau darurile? Le folosesti in slujirea Lui in locul in care El te-a asezat? Inainte de toate, daca privesti serios lucrurile, poti sa studiezi ce are Biblia de spus cu privire la darurile spirituale. Cea mai mare parte a indrumarii noastre ne vine prin Scripturi. As spune chiar ca, practic, intreaga noastra indrumare ne vine prin Scripturi iar acest subiect este tratat in Biblie asa cum sunt tratate si alte subiecte. Biblia priveste intr-un mod foarte serios problema darurilor spirituale. Avem acest pasaj in Efeseni insa mai avem alte patru pasaje in Noul Testament in care sunt enumerate diferitele daruri. Iar dincolo de aceste pasaje sunt pasaje care ii incurajeaza pe crestini sa se angajeze in lucrari de slujire. Prin urmare, de aici trebuie sa incepi. Daca esti in Biserica de ceva timp si insa nu ai avut nici un rol acolo, daca nu ai slujit, daca doar stai acolo intr-un mod pasiv, lucrul pe care il ai de facut este sa incepi cu studiul Bibliei si sa vezi ce anume are Biblia de spus despre daruri.
In al doilea rand, ai nevoie sa te rogi, sa te rogi cu privire la acest lucru. Nu este o problema care poate fi tratata superficial. Este o problema importanta. Noi avem tendinta, ca americani, sa ne identificam in mare parte cu realizarile noastre. Daca te intalnesti cu cineva pe strada, de exemplu, si il intrebi: "Cine esti?", el iti va spune ce a facut astazi. Iti va spune: "Lucrez pentru o companie telefonica." Sau: "Lucrez pentru aceasta linie aeriana." Sau: "Sunt implicat in cutare afacere." Acesta nu este chiar raspunsul la intrebare. Acestea sunt lucrurile pe care acesti oameni le fac, nu ceea ce sunt ei. Atunci cand ii intrebi: "Cine esti?" iti vor raspunde in felul acesta. Acest gen de raspuns arata marea importanta pe care o oferim ocupatiei noastre. Insa daca acest lucru este adevarat in ceea ce priveste preocuparile seculare ar trebui sa fie si mai adevarat in ceea ce priveste lucrurile spirituale. Intrebarea, dintr-o perspectiva spirituala, ar trebui sa fie: "Ce faci pentru Domnul?" "Care este slujirea ta specifica?" "Ce a incredintat Isus, El Insusi, in mainile tale?" Aceasta este o problema de o mare importanta. Implica identitatea ta si, cu siguranta, rolul tau in biserica. Este o problema pentru care ar trebui sa te rogi.
Al treilea lucru pe care il poti face este sa-ti faci o evaluare cinstita a capacitatilor si abilitatilor tale. Nu este in mod necesar acelasi lucru cu descoperirea darurilor tale spirituale, insa este cu siguranta un ajutor pe cale. Una dintre intrebarile pe care ti le poti pune este aceasta: "Ce mi-ar place sa fac?" Adica: "Pentru care lucru simt liniste atunci cand il fac?" Si: "In care domeniu se vede vreo binecuvantare a eforturilor mele?" Exista o conceptie in unele cercuri crestine ca daca Il slujesti pe Domnul trebuie neaparat sa fii nenorocit deoarece daca inainte de a fi crestin ai dus-o bine, acum tu trebuie sa suferi. Astfel, spun aceste voci, daca in mintea ta, pe o scara de la 1 la 10 a lucrurilor pe care in mod hotarat nu vrei sa le faci, pe treapta cea mai de sus se afla lucrarea de misiune, atunci cu siguranta aceasta este lucrarea la care te cheama Dumnezeu pentru ca sa suferi in campul misionar.
Chiar daca avem si noi un mod de gandire asemanator, in mod general aceasta perspectiva nu este buna. Nu putem spune ca Dumnezeu nu ne cheama in domenii de slujire care sunt grele. Adesea face lucrul acesta. Insa spunem ca ceea ce Dumnezeu ne da de facut este in general lucrul pentru care El ne-a echipat. Astfel, atunci cand te intrebi: "Care sunt capacitatile mele? Care sunt abilitatile mele?" este cel mai probabil, daca nu 100 de procente sigur, ca raspunsul la aceasta intrebare este un indicator spre calea pe care trebuie s-o apucam.
In timp ce gandesti in felul acesta poti sa te intrebi: "La ce sunt bun?" Sau, s-o punem in alte cuvinte, "Care este lucrul facut de mine pe care Dumnezeu il binecuvanteaza?" De exemplu, incerc sa fac o anumita lucrare insa am impresia ca m-as lupta cu morile de vant. La acest punct ar trebui sa te intrebi: "Oare nu ma misc in directia gresita? Oare nu incearca Dumnezeu sa-mi spuna ca este un alt lucru pe care ar trebui sa-l fac?" Pe de alta parte, se poate intampla sa slujesc intr-un domeniu in care sa vad binecuvantarea lui Dumnezeu peste slujirea mea. Lucrurile merg bine. Acest tip de abordare a problemei poate sa-ti ofere o directie corecta.
Apoi, in al patrulea rand, dupa ce studiem ceea ce are de spus Biblia despre darurile spirituale, dupa ce ne-am rugat pentru ele si dupa ce ne-am facut o evaluare cinstita a capacitatilor si abilitatilor noastre, ar trebui sa aflam si ceea ce au de spus alti crestini despre aceasta problema. Este un lucru despre care discutam explicit atunci cand oamenii cauta sa faca o cariera in biserica. Vorbim despre o chemare. Spunem: "De unde stii ca ai o chemare pentru o slujba profesionala in biserica?" In general vorbim despre chemare in trei moduri. Spunem ca este un simt personal al chemarii si ca nimeni nu poate auzi vocea lui Dumnezeu in locul tau. Trebuie sa fie ceva personal. In al doilea rand, chemarea trebuie sa corespunda intr-o oarecare masura cu darurile tale. Daca esti total nepotrivit pentru acea lucrare, fie din perspectiva pregatirii tale, fie din perspectiva personalitatii tale, este evident ca nu esti chemat pentru acea lucrare. Trebuie sa existe o corespondenta aici. Iar in al treilea rand, iar acesta este un aspect pe care multi il nesocotesc dar despre care eu vorbesc aici, ca trebuie sa existe o aprobare a bisericii in ceea ce priveste chemarea ta. Adica, pe masura ce o persoana vorbeste despre chemarea ei la o slujire profesionala in biserica si se intalneste cu comitetul sau comitetele bisericii, ea trebuie sa descopere in ceea ce priveste chemarea sa o anumita aprobare din partea celorlalti care fac parte din familia lui Dumnezeu ca aceea este cu adevarat chemarea pe care i-o face Dumnezeu. Daca esti ingrijorat cu privire la aceste lucruri si te preocupa in mod serios modul in care trebuie sa-ti folosesti darurile in trupul Bisericii, te incurajez sa faci lucrul acesta, sa cauti parerile intelepte ale altor crestini referitor la aceasta problema.
Mai este un singur lucru pe care doresc sa-l adaug. Dumnezeu ofera o varietate de daruri si darul pe care ti l-a dat tie se poate sa nu fie darul pe care El il va da altuia. Iar ceea ce a dat altora se poate sa nu fie darul pe care ni-l va da noua. Iar lucrul de care trebuie sa tinem cont este acela ca atunci cand Dumnezeu ofera daruri poporului Sau este necesar, pentru bunul mers al Bisericii, sa nu ne uitam de sus la darurile pe care El le da celorlalti. Cine esti tu sa spui, asa cum scrie Pavel in acest extraordinar pasaj din Efeseni, ca deoarece tu esti mana nu mai ai nevoie de picior. Sau pentru ca tu esti piciorul nu mai ai nevoie de mana. Isus Hristos ofera, in ceea ce priveste lucrarea de slujire, ceea ce este necesar pentru bunul mers al Bisericii. Si este responsabilitatea noastra, nu numai sa ne descoperim si sa ne exercitam propriile noastre daruri, ci si sa recunoastem si sa incurajam darurile pe care Dumnezeu le-a dat celorlalti.
Tradus de Tiberiu Pop