Percepând lumea aşa cum Dumnezeu o percepe

(Ephesians 4:17-19)

James Montgomery Boice


Exista în antichitate, mai precis în Roma antică, o maximă care spunea: "Dacă te afli în Roma, comportă-te la fel ca romanii". Este un mic exemplu referitor la sfaturile pe care lumea ni le dă cu privire la conformitate. Vrea să spună că nu trebuie să te deosebeşti de ceilalţi, cel puţin dacă vrei să ajungi departe şi să ai succes. Însă nu este tocmai un sfat înţelept, vorbind în termenii lumii chiar, deoarece de obicei au succes oamenii care sunt diferiţi, cel puţin în lucrurile în care merită să aibă succes. Însă ceea ce mă deranjează nu este atât stupiditatea acestei maxime, cât răutatea ei. Deoarece, cu siguranţă, este radical opusă căii lui Isus Hristos, prin care El doreşte să ne facă nu conformişti, ci diferiţi. Adică, să ne facă asemenea Lui, deoarece El a fost cu desăvârşire diferit, în modul de care această lume are nevoie. Şi despre acest lucru vorbeşte Pavel în Efeseni, epistola pe care o studiem, atunci când ajunge la secţiunea în care începe să dezvolte adevărurile teologice în chip practic.

Punctul de la care pornim este în capitolul 4, versetul 17. Acolo Pavel spune următorul lucru: "Vă spun aceasta şi depun mărturie în Domnul: nu mai trăiţi ca păgânii ... ." Acest lucru marchează începutul unei noi secţiuni în epistolă. Este începutul celei de-a treia şi ultime secţiuni principale din Epistolă. Cele mai multe dintre epistolele lui Pavel sunt împărţite, aşa cum sunt convins că ştiţi deja, în două părţi principale. Efeseni se divide foarte frumos chiar la mijloc. Primele trei capitole se ocupă de doctrină iar, apoi, capitolele de la patru la şase se ocupă de aplicarea acestei doctrine în mod practic. Este interesant însă faptul că şi această a doua parte a cărţii, care se ocupă de practică, poate fi împărţită în două secţiuni. Prima este mai scurtă. Este secţiunea pe care am studiat-o, Efeseni 4:1-16, şi care tratează unitatea Bisericii. Apoi avem a doua secţiune, care începe cu versetul 17, şi continuă până la sfârşitul cărţii, secţiune de care ne apropiem acum şi care vorbeşte despre sfinţenia vieţii celor care sunt creştini. Ambele secţiuni sunt relaţionate la ceea ce Pavel a spus înainte. Atunci când Pavel a vorbit despre doctrină, concentrându-se asupra Bisericii, el a vorbit despre acea extraordinară lucrare a lui Dumnezeu, care s-a născut încă din eternitate în mintea lui Dumnezeu, înainte chiar ca lumea să existe, acea decizie a lui Dumnezeu de a-Şi chema un popor care să fie al Lui şi prin care să Se glorifice, lucrare pe care, spune Pavel, şi îngerii doresc s-o privească. Despre acest lucru vorbeşte Pavel şi unul din punctele acestei secţiuni doctrinale este acela că Dumnezeu a chemat un popor care să fie una. Şi, desigur, aplicaţia acestui punct, pe care o găsim în prima secţiune a celei de-a doua jumătăţi a cărţii, este aceea că, dacă Dumnezeu ne-a chemat să fim una, trebuie să ne dăm toată silinţa să fim una. Trebuie să acţionăm în favoarea unităţii deoarece, dacă nu facem lucrul acesta, simplul fapt că nu suntem de acord unii cu alţii, că ne luptăm unii cu alţii şi că ne purtăm ne-creştineşte, lucru care aduce dezbinare în trup, va compromite angajamentul nostru faţă de ceea ce Dumnezeu a făcut.

Apoi, tot în prima secţiune a cărţii, cea doctrinală, el a mai spus că Dumnezeu Şi-a chemat poporul pentru ca acesta să fie un popor sfânt. Iar pentru acest motiv, spune el în secţiunea practică, creştinii trebuie să ducă nişte vieţi sfinte. Acest lucru este de o importanţă majoră. Deoarece, atunci când vorbim despre moralitate, în calitate de creştini, nu vorbim despre ea şi nu ne îndemnăm unii pe alţii cu privire la ea doar pentru că moralitatea este un lucru bun, să spunem aşa. Sau doar pentru că este folositoare, lucru la care noi americanii ne gândim, pentru că suntem foarte pragmatici; ideea că o vei duce mai bine dacă duci o viaţă morală. Nu acesta este motivul principal pentru care vorbim despre standarde etice înalte. Motivul pentru care vorbim despre aceste lucruri este fundamentat în realitate, în adevăr, în istorie şi pe ceea ce Dumnezeu a făcut. Acţionăm în felul în care o facem şi trebuie să acţionăm în felul acesta pentru că Dumnezeu este cel care este. Şi pentru că Dumnezeu a făcut ceea ce a făcut pentru noi în Domnul Isus Hristos. Aceasta înseamnă, aşa cum spunea Martin Lloyd Jones la un moment dat, în comentariul său, că, într-o oarecare măsură, trăirea vieţii creştine trebuie să fie pentru noi un lucru inevitabil. Dacă suntem cu adevărat creştini, adică dacă ne-am predat lui Isus Hristos ca Mântuitorul şi Domnul nostru, atunci noi trebuie să trăim într-un mod care Îl onorează. Iar dacă, examinându-ne, găsim că nu trăim inevitabil această viaţă, dacă ne trezim spunând: "Ceea ce fac nu este foarte diferit de ceea ce fac ceilalţi", atunci trebuie să ne reexaminăm, în primul rând, relaţia cu Domnul Isus Hristos. Lucrul la care va trebui să ne gândim este, nu atât de mult la cum ne afectează pe noi aceste lucruri sau cum vom face faţă în mod personal problemelor noastre, ci mai degrabă cum afectează aceste lucruri pe Dumnezeu şi dacă comportamentul nostru consolidează planurile măreţe pe care Dumnezeu le are cu noi şi cu Biserica în această lume păcătoasă.

Astfel, în felul acesta începe apostolul Pavel. V-aţi gândi că, după o introducere de felul acesta, Pavel ar trece imediat la instrucţiuni foarte practice, pozitive, morale şi etice. V-aţi gândi că ar spune: "Nu păcătuiţi! Da-ţi la o parte tristeţea! Fiţi buni! Acţionaţi cum face Hristos! Iertaţi-i pe ceilalţi!" Este adevărat că acestea sunt lucrurile pe care le spune, până la urmă. Este însă izbitor că, începând să aşeze temelia cu genul său de instruire morală, el face acest lucru, în primul rând, într-o manieră negativă, punând în contrast ceea ce trebuie să fim şi ceea ce trebuie să facem cu ceea ce am fost şi am făcut şi cu ceea ce este lumea, despărţită de evanghelia lui Isus Hristos. Adică, în această secţiune el ne reaminteşte, aşa cum a făcut în prima secţiune a cărţii, în capitolul 2, despre starea din care am fost scoşi prin harul lui Dumnezeu pe care ni l-a arătat în Hristos. Pavel spune: "Nu trăiţi ca neamurile ... ." Adică, nu trăiţi cum trăiesc păgânii. Sunteţi în Roma, dar să nu trăiţi ca romanii. Sunteţi în Efes, dar să nu trăiţi ca efesenii. Sunteţi în Filadelfia, dar să nu trăiţi cum trăiesc cei de acolo. Pavel face o extraordinară analiză a lumii păgâne. Pentru că, vorbind despre această lume, el discută despre natura ei, pe care o descrie ca fiind fără valoare sau deşartă şi întunecată. Se referă la intelect. Apoi vorbeşte despre cum s-a ajuns la această stare. Apoi, în al treilea rând, vorbeşte despre consecinţele acestei stări. El discută despre aceste lucruri într-un spaţiu foarte restrâns, în doar trei versete. Le înfăţişează minţilor noastre pentru ca noi să le putem înţelege cu intelectul şi pentru a putea trăi diferit.
Este de asemenea izbitor faptul că atunci când analizează falimentul lumii seculare el face lucrul acesta, în primul rând, în termenii intelectului. Când vorbeşte despre vanitatea gândirii ei şi despre întunericul gândirii ei, el vorbeşte despre falimentul intelectului ei. Un faliment al raţionamentului ei. Un faliment al capacităţii ei de înţelegere a lui Dumnezeu şi a tuturor marilor adevăruri spirituale. Este important să realizăm că acesta este falimentul cel mai grozav.

Există mai multe erori diferite pe care le putem face la acest punct. Una dintre ele este greşeala caracteristică a epocii noastre. Este greşeala de a crede că, oarecum, atâta timp cât faci ceea ce trebuie, cel puţin ceea ce lumea crede că este ceea ce trebuie, nu contează prea mult ceea ce gândeşti. În zilele noastre tindem să glorificăm gândirea liberă. Ne pierdem vremea cu tot felul de idei deosebite. Nu contează. Poţi să gândeşti despre cutare lucru, poţi avansa o teorie. Poţi să gândeşti despre un alt lucru şi să avansezi o altă teorie. Nu contează ce gândeşti, atâta timp cât eşti genul de om care faci lucrurile care sunt acceptabile şi care te ajută să o duci bine în viaţă. Aceasta este o gravă greşeală, deoarece între modul în care gândim şi modul în care acţionăm există o legătură inevitabilă. Iar motivul pentru care lumea noastră, la fel ca lumea antică, este atât de confuză în moralitatea ei este acela că ea este în mod fundamental confuză în gândirea ei.

O altă greşeală, mai caracteristică lumii antice decât lumii noastre, era aceea de a gândi că atâta timp cât raţionamentul tău este corect, nu contează cum trăieşti. Grecii dezvoltaseră acest tip de gândire într-un întreg sistem filozofic şi aceasta pentru că ei au separat personalitatea umană, reprezentată prin minte sau prin procesul gândirii, de trup sau de activităţile trupului. Ei spuneau că ceea ce contează cu adevărat era mintea, pentru că ei credeau că mintea este componenta nobilă a ceea ce este omul. Mintea era sclipirea divină din personalitatea umană. Astfel, pentru greci, mântuirea era în cea mai mare măsură realizată prin cultivarea raţiunii - printr-o gândire corectă. Atâta timp cât raţionai corect nu conta atât de mult ce făceai. Problema, desigur, este aceea că acest tip de gândire a dus inevitabil la un eşec moral, precum şi intelectual, al societăţii greceşti. Grecii se mândreau cu gândirea lor. Ei erau filozofii lumii. Ei erau minţile lumii antice. Însă, în momentul în care începeau să reflecteze la natura reală a lucrurilor, inevitabil unii dintre ei erau politeişti (adică, credeau în mai mulţi zei). Credeau în toţi zeii panteonului grecesc şi roman. Alţii erau panteişti (adică, ei credeau că Dumnezeu se afla în toate lucrurile, în materie), concepţie pe care mulţi din ziua de astăzi o acceptă. Alţii erau atei, oameni care credeau că nu există Dumnezeu. Nici unul dintre ei, lipsit de ajutorul revelaţiei biblice, nu a ajuns la o înţelegere corectă a naturii lumii şi a realităţilor spirituale, care decurg de aici.
Edward Gibbon, scriind despre o perioadă ceva mai târzie a antichităţii, a spus că, drept o consecinţă a acestui tip de gândire şi a deziluziei care i-a urmat, în acea perioadă pe care el o descrie, pentru oamenii obişnuiţi toate religiile erau în mod egal adevărate. Iar pentru filozofi toate religiile erau în mod egal false. Iar pentru magistraţi toate religiile erau în mod egal de folos. Astfel, orice idee cu privire la un adevăr real a dispărut pur şi simplu.

Pavel se întoarce către creştinii din Efes şi le spune: "Nu fiţi ca aceştia! Nu fiţi ca aceştia în gândirea voastră! Înţelegeţi că Dumnezeu a făcut ceva extraordinar cu voi. Dumnezeu v-a scos de acolo şi v-a făcut cunoscută realitatea lucrurilor." Nu cunoaşteţi pe deplin. Nici unul dintre noi nu va cunoaşte pe deplin, atâta timp cât avem minţi finite. Însă puteţi cunoaşte adevărul. Iar punctul de la care începe cunoaşterea adevărului este cunoaşterea Dumnezeului care S-a descoperit pe Sine în Scriptură şi în viaţa şi personalitatea lui Isus Hristos. Astfel, acesta este primul său punct.

Apoi, în al doilea rând, Pavel dorea ca aceşti efeseni să înţeleagă cum a ajuns lumea la starea în care se afla. Lumea, cu siguranţă, nu a înţeles care era problema ei. A devenit astfel parte a problemei. Pavel doreşte ca efesenii să înţeleagă cum a ajuns lumea un loc întunecat, spiritual vorbind, lucru care era valabil pentru lumea lor, dar care a rămas valabil şi pentru lumea noastră, separată de evanghelie. Termenul pe care el îl foloseşte în versetul 18 este "împietrire" - "prin împietrirea inimilor lor". Acesta este unul din acele locuri din Scriptură în care traducerile mai noi ne sunt de un mare ajutor. Termenul grecesc, care a fost tradus cu "împietrire" este "porosis". Este un termen cu o istorie interesantă. Derivă dintr-un substantiv, "poros", care înseamnă "piatră, rocă" şi era folosit pentru a desemna un anumit tip de marmură. Ceea ce este semnificativ la acest termen este faptul că a fost împrumutat în limbajul medical. Era folosit pentru a desemna anumite probleme fizice. Cuvântul "porion", o uşoară derivare a termenului tradus cu "piatră", se referea la bătături, pe care le puteai avea fie la mână, fie la picior. Bătătura este un loc în care pielea este mai tare, lucru care explică, desigur, de ce un termen care se referă la o piatră sau la ceva tare era folosit în limbajul medical. Un verb care provine din acest substantiv, "poroo", însemna, prin urmare, a pietrifica sau a întări. Era un termen pe care l-ai fi folosit atunci când vorbeai despre încheieturile corpului devenite rigide; ceea ce numim noi astăzi artrită. Era un termen folosit pentru fixarea unui os, atunci când imobilizai o fractură şi un nou os sau un nou cartilaj începea să se dezvolte, sudând la loc cele două părţi rezultate din fractură. Era folosit şi pentru a desemna probleme ale ochilor, însemnând ceea ce am numi noi orbire. Motivul pentru care era folosit acest termen este acela că, după modul de gândire antic, ochii erau orbi deoarece deveniseră grei. Ei nu mai funcţionau la intensitatea la care ar fi trebuit. Acesta este termenul folosit aici.

Pentru că acest termen este tradus uneori cu orbire, cu referire la ochi, Versiunea Autorizată [o versiune (traducere) a Bibliei în limba engleză, n.tr.] a împrumutat acest cuvânt şi a tradus cu orbirea inimii. Nu este o traducere greşită, deoarece poţi să vorbeşti despre o inimă care este oarbă, care nu poate vedea lucrurile spirituale. Însă problema care apare atunci când vorbim despre orbire este că ne gândim fără să vrem la o suferinţă fizică independentă de voinţa noastră şi pentru care nu putem face nimic. Este însă mai mult decât atât. Este adevărat că lumea seculară, separată de iluminarea pe care Dumnezeu o oferă, este oarbă. Însă motivul pentru care lumea este oarbă nu este acela că o anumită maladie care nu putea fi evitată i-a afectat pe oameni în starea lor naturală. Lumea este oarbă pentru că doreşte să fie oarbă. De aceea traducerea termenului grecesc cu "tare" sau "împietrire" este mai bună decât traducerea lui în versiunile mai vechi. Problema nu este doar că oamenii sunt orbi din punct de vedere spiritual. Acest lucru este foarte evident. Problema este că lumea e aşa în mod premeditat. Oamenii şi-ai împietrit inimile împotriva Dumnezeului adevărului şi împotriva revelaţiei Sale.

Putem spune că ideea despre care discută Pavel aici, în Efeseni, este exact aceea pe care o prezintă în acel extraordinar capitol întâi din Epistola către Romani, versetele 18-23, unde analizează situaţia jalnică a umanităţii mult mai pe larg. Sunt patru puncte pe care Pavel le prezintă în Romani. Înainte de toate el vorbeşte despre o revelaţie naturală a lui Dumnezeu. Adică, despre o revelaţie a lui Dumnezeu în natură. Lucrurile obişnuite, vrea să spună Pavel, pe care Dumnezeu le-a descoperit oamenilor. Aceasta este o revelaţie limitată. Nimeni nu va găsi adevărul evangheliei doar prin studiul naturii. Nu învăţăm despre dragostea lui Dumnezeu numai studiind natura. Însă putem cunoaşte în mod real despre Dumnezeu din natură. Putem cunoaşte că există un Dumnezeu, că El este atotputernic şi că El ne-a creat. Pavel vorbeşte despre această revelaţie naturală cu scopul de a sublinia faptul că, pe baza ei, oamenii vor fi găsiţi vinovaţi dacă eşuează în a-L căuta şi sluji pe Dumnezeu. El dezvoltă acest lucru în Romani, capitolul întâi.

Al doilea punct este acela că, în ciuda acestei revelaţii a lui Dumnezeu în natură, oamenii au înăbuşit acest adevăr. Cea mai bună traducere a acestui cuvânt este a înăbuşi, a suprima, a scoate din ecuaţie. Deoarece, lucru de care şi Pavel era perfect conştient, problema este că oamenii, în starea lor naturală, deşi nu au o cunoaştere mântuitoare a lui Dumnezeu, totuşi, undeva în străfundurile fiinţei lor, sunt conştienţi că există un Dumnezeu şi că, dacă există un Dumnezeu, ei trebuie să-L slujească, însă nu vor să facă lucrul acesta. Ei nu doresc un Dumnezeu care este Domnul lor. Ei nu doresc un Dumnezeu care este Mântuitorul lor. Nu doresc un Dumnezeu sfânt, un Dumnezeu iubitor, un Dumnezeu suveran. Ei vor să-şi conducă singuri vieţile. Prin urmare, înăbuşă acest adevăr despre Dumnezeu, care este revelat în natură. De aceea unii dintre cei mai înţelepţi filozofi pot fi atât de proşti, spiritual vorbind.

Al treilea punct pe care Pavel îl prezintă în Romani este acela că, drept rezultat al comportamentului acestor oameni, mânia lui Dumnezeu este turnată peste ei. Nu este un lucru arbitrar. Nu este un lucru nedrept. Dumnezeu nu-i judecă doar pentru că ei nu văd, ci pentru că ei înăbuşă adevărul, făcând lucrul acesta din pricina răutăţii lor. Ei doresc să rămână în păcat. De aceea vine peste ei judecata.

Apoi, al patrulea punct prezentat în această secţiune este acela că Dumnezeu judecă, nu în termenii unei judecăţi finale, deşi va veni o judecată finală, cât în termenii unei evoluţii naturale a modului în care păcatul lucrează în vieţile lor. Pe de-o parte, acest mod are de-a face cu intelectul. Pavel spune că Dumnezeu i-a lăsat în voia unei gândiri deşarte iar ei au ajuns să aibă o imaginaţie bolnavă, distorsionând imaginea lui Dumnezeu şi de aici, inevitabil, distorsionând şi imaginea lor despre fiinţele umane. Pe de altă parte, are de-a face cu viaţa morală, Pavel descriind cum Dumnezeu i-a lăsat în voia unor gânduri impure şi a unor comportamente impure.

Ceea ce vreau să subliniez aici este că exact acest lucru îl spune Pavel şi aici, în Efeseni, căutând să ne îndrepte gândirea, atât nouă, cât şi efesenilor, către ceea ce este lumea seculară. El spune: "Nu preamăriţi lumea seculară! Este într-adevăr fascinantă. Pune în faţă tot ceea ce are mai bun. Pretinde a fi ceea ce nu este. Însă nu vă lăsaţi vrăjiţi de ea! Lumea se împotriveşte lui Dumnezeu. Duşmanul cel mai mare al lumii este Mântuitorul vostru. Şi pentru că ea se împotriveşte lui Dumnezeu, Îl respinge pe Dumnezeu şi este înstrăinată de Dumnezeu şi pentru că Dumnezeu este Dumnezeul oricărui har şi al oricărui lucru bun, lumea este pe o cale care se afundă tot mai mult în păcat, în chin şi, în cele din urmă, în judecată. În felul acesta se încheie şi pasajul. Pavel vorbeşte despre natura lumii ca sistem, aşa cum o vede Dumnezeu. El vorbeşte despre motivul pentru care lumea a ajuns aşa.

În cele din urmă, Pavel vorbeşte despre consecinţe: "Ei nu mai au ruşine; s-au dedat depravării, trăind cu lăcomie în toate necurăţiile." Concluzia lui Pavel la acest punct va fi asemănătoare cu modul în care a început pasajul, anume ideea că noi nu trebuie să trăim ca ei. Apoi el va merge mai departe şi va vorbi despre cum trebuie să trăim noi. Ne vom uita la toate aceste versete în detaliu. Însă daţi-mi voie acum să trag concluziile următoare:

Mai întâi, o concluzie bazată pe analiza pe care Pavel ne-o face cu privire la lumea seculară. Înainte de toate, trebuie să recunoaştem că lumea este într-adevăr aşa cum ne-o prezintă Pavel. Este greu pentru noi să realizăm acest lucru deoarece, aşa cum spuneam, lumea ne prezintă întotdeauna o imagine diferită. Te uiţi la lume aşa cum ţi-o prezintă mass-media - televiziunea, ziarele şi revistele lucioase - şi ai crede că lumea este un loc extraordinar. Toate lucrurile sunt bune iar dacă nu sunt bune, sunt pe cale de a deveni bune. Într-o bună zi totul va fi perfect. Calea pe care merge lumea este calea spre fericire. Ceea ce trebuie însă să înţelegi este că totul e o iluzie. Că toate aceste lucruri sunt ceva cu care lumea îşi acoperă înstrăinarea ei de Dumnezeu. Iar creştinii, dacă vor dori să trăiască nişte vieţi care să fie plăcute, vor trebui să înceapă de la adevărul acestei analize.
În al doilea rând, trebuie să realizăm că lumea este oarbă. Că separat de harul lui Dumnezeu lumea într-adevăr nu poate să vadă aceste lucruri. Noi spunem: "Lumea ne înşală." Acest lucru este adevărat însă lumea se înşală şi pe ea însăşi. Lumea nu ştie mai bine decât noi lucrul acesta deoarece lumea nu-L cunoaşte pe Dumnezeu şi, prin urmare, dacă se întâmplă o schimbare în vieţile unor oameni, acest lucru trebuie să se întâmple prin harul lui Dumnezeu, care înmoaie inimile împietrite, care întoarce voinţele rebele şi care deschide ochii orbi în faţa adevărului Evangheliei lui Dumnezeu. Mulţi dintre noi ştim lucrul acesta din experienţa noastră. Probabil că le mărturiseşti unor prieteni Evanghelia. Probabil că încerci să-i convingi să vină la biserică. Uneori, după o mare împotrivire şi ezitare, în cele din urmă vin iar în momentul în care pleacă din biserică îţi spun: "Ştii, n-am înţeles pur şi simplu nimic. Pentru mine nu înseamnă pur şi simplu nimic." Acesta este un lucru trist care ar trebui să ne întristeze, însă care n-ar trebui să ne surprindă, deoarece aşa este lumea care nu cunoaşte revelaţia pe care Dumnezeu o oferă în mod personal, prin intermediul Duhului Său Sfânt.
Acest lucru mă aduce la a treia concluzie şi aplicaţie, la ultimul punct. Dacă aşa este natura lucrurilor; dacă lumea este într-adevăr locul îngrozitor pe care Pavel îl portretizează a fi; dacă este oarbă şi incapabilă să vadă, atunci noi ar trebui să ne rugăm pentru lume, deoarece numai Dumnezeu, Dumnezeu singur, poate s-o salveze. Se poate să obiectezi la ceea ce am spus, zicând: "Pare prea mult pentru mine. Cum aş putea să mă rog pentru lume?" Bine, nu te ruga pentru lume, însă roagă-te pentru acea parte din lume pe care tu o cunoşti. Roagă-te pentru vecinul pe care îl cunoşti. Roagă-te pentru colegul de muncă pe care îl cunoşti. Pentru acela care pare să fie complet orb în faţa adevărului lui Dumnezeu, de fapt care este într-adevăr orb, din pricina împietririi inimii lui. Roagă-te pentru el! Şi, cine ştie, Dumnezeu, Cel care ne-a spus că vom avea dacă vom cere, va putea foarte bine, în cazul pentru care te rogi, să facă pentru acel prieten ceea ce deja a făcut pentru tine, salvându-l, spre gloria măreţului Său har.

Tradus de Tiberiu Pop


Cuprins | Studii Biblice