Soţi iubitori, soţii fericite
(Efeseni 5:21-33)
James Montgomery Boice
Am intitulat acest al doilea studiu din învăţătura lui Pavel despre căsătorie, din Efeseni capitolul cinci, "Soţi iubitori, soţii fericite." De la început îmi dau însă seama că în climatul gândirii actuale privind căsătoria un titlu ca acesta este puţin cam stânjenitor. Şi aceasta deoarece oamenii au idei negative cu privire la căsătorie şi orice pare a elogia această instituţie este privit uneori cu o foarte mare ostilitate. Cred că nu este greu să găsim astfel de exemple. Am auzit tineri spunând: "Nu mă voi căsători niciodată. N-am cunoscut încă nici o căsătorie în care cei implicaţi să fie fericiţi."
Care este problema? Una dintre probleme, desigur, este aceea că suntem păcătoşi, intrând cu acest statut în căsnicie. Iar căsătoria, prin însăşi natura ei, este o relaţie care ne face vulnerabili. Căsătoria implică împărtăşire. Nu poţi fi căsătorit fără ca, într-o anumită măsură, să dai la o parte barierele şi să împărtăşeşti cu cealaltă persoană. Desigur însă că făcând lucrul acesta, având în vedere că şi cealaltă persoană este păcătoasă la fel ca tine, vei fi inevitabil rănit. O parte din problemă zace aici. Cu toate acestea, după judecata mea, partea cea mai importantă a problemei nu este aceasta, ci faptul că oamenii astăzi, chiar dintre creştini, pur şi simplu nu urmează călăuzirea lui Dumnezeu vizavi de căsătorie, călăuzire pe care El o oferă în capitolul cinci din Efeseni, precum şi în alte pasaje din Cuvântul lui Dumnezeu.
Daţi-mi voie să spun, înainte de a intra mai adânc în învăţătura lui Pavel din Efeseni 5, că punctul de pornire în orice discuţie despre căsătorie este recunoaşterea faptului că aceasta este o idee bună. Este o idee bună deoarece este ideea lui Dumnezeu iar Dumnezeu nu a avut niciodată idei proaste. Noi suntem cei ce am făcut ca această idee să pară una greşită. Nu este vina lui Dumnezeu că noi venim în căsnicie cu toate problemele noastre. Aici intervine învăţătura lui Pavel. Deoarece Pavel era un păstor, acesta s-a ocupat de cei care în zilele lui aveau probleme, aşa cum sunt mulţi care au probleme în zilele noastre. Iar atunci când le dă sfaturi nu o face ca şi cum le-ar explica nişte standarde arbitrare, rigide şi greu de îndeplinit care se cer în căsătorie, ci pentru că le pasă de aceşti oameni. Pavel le spune celor din vremea lui: "Dacă doriţi să aveţi genul de căsnicie pe care l-a intenţionat Dumnezeu, anume o căsnicie frumoasă, dacă doriţi să vă apropiaţi de acest gen de căsnicie (deşi în mod sigur vă veţi apropia ca păcătoşi şi, prin urmare, fără a atinge idealul), în modul acesta trebuie să vă apropiaţi."
Sfaturile lui sunt mai întâi pentru soţii iar apoi pentru soţi. Adresându-se soţiilor el spune: "Soţiilor, fiţi supuse soţilor voştri ca Domnului." Aceasta este responsabilitatea soţiei în căsnicie. "Căci soţul este capul soţiei, după cum şi Hristos este Capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului. Şi după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot aşa şi soţiile să fie supuse soţilor lor în toate lucrurile."
Vreau să vă mărturisesc că, tratând această problemă a supunerii în anii care au trecut (în special în scurtele mesaje predicate cuplurilor la serviciile de cununie), am avut tendinţa, cred fără să-mi dau seama, să mă îndepărtez uşor de ideea pe care o comunică pasajul. Am făcut lucrul acesta în felul următor. Am demonstrat - şi aceasta probabil datorită sensibilităţii subiectului privind statutul femeii, sensibilitate care cred că în unele cazuri este justificabilă - am avut tendinţa de a demonstra că aceste învăţături adresate soţiilor, care vizează supunerea lor faţă de soţi, sunt precedate de un verset, Efeseni 5:21, care vorbeşte despre supunerea mutuală a fiecărui creştin faţă de celălalt în părtăşia Bisericii. Supunere unul faţă de altul în supunere faţă de Hristos. Am demonstrat, şi întru-totul corect, că există o supunere mutuală; nu este vorba despre stăpânirea unui creştin asupra altuia, ci despre o supunere mutuală în sânul Bisericii, ceea ce ţine de a fi umplut cu Duhul Sfânt. Până aici toate bune.
Însă ne punem întrebarea - dacă aşa stau lucrurile, dacă a fi supus nu este decât cu referire la ideea că fiecare creştin este dator să i se supună celuilalt - de ce subliniază Pavel problema supunerii, atunci când vorbeşte despre soţii în relaţie cu soţii lor? Am avut tendinţa de a răspunde la această întrebare în felul următor (şi aici cred eu că am început să mă îndepărtez de ţintă): "Ei bine, cred că din pricina faptului că soţiile au probleme la acest capitol." La fel, atunci când Pavel îi îndeamnă pe soţi, în versetul 25: "Iubiţi-vă soţiile", el nu spune că soţii trebuie să iubească iar soţiile nu trebuie să iubească, ci el accentuează dragostea atunci când li se adresează soţilor deoarece soţii au nevoie în mod special să înveţe lucrul acesta. Daţi-mi voie să spun că şi lucrul acesta este întru-totul corect. Soţiile au probleme în a le fi supuse soţilor iar bărbaţii au probleme în a-şi iubi soţiile. (După modul în care unii dintre soţi se comportă, oricine poate înţelege asta.) Ei nu iubesc în mod înţelept. Ei nu-şi dau seama ce fac.
Date fiind cele spuse, trebuie să înţelegem că a aborda problema în felul acesta înseamnă a ne îndepărta de ceea ce spune Pavel. Deoarece Pavel aici pune accentul pe supunere. De aceea, New International Version (Noua Versiune Internaţională, o versiune a Bibliei în limba engleză, n.t.) izolează acest verset, deşi verbul "supuneţi-vă", din versetul 21 este un participiu (în limba greacă, n.t.), fiind astfel în mod corect legat de verbele de dinainte. Versetul 21 este legat de cel precedent însă şi de cele care urmează, oarecum ca o propoziţie principală sau ca o premisă pentru exemplele ce vor fi prezentate. Pavel este preocupat în primul rând de problema supunerii, ceea ce înseamnă că, începând cu versetele care preced versetul 22 şi până la discuţia referitoare la războiul creştinului, care începe în Efeseni 6:10, el oferă o ilustraţie a adevărului pe care-l prezintă. Avem trei exemple de supunere: primul este cel al soţiilor faţă de soţi; al doilea este cel al copiilor faţă de părinţi, iar al treilea este cel al sclavilor faţă de stăpânii lor. Vă rog să nu înţelegeţi greşit: nu vrea să spună că soţiile şi copiii sunt sclavi. Cu atât mai puţin vrea să spună că soţiile trebuie să fie ca nişte copii în cadrul căsniciei. Nimic nu poate fi mai departe de adevăr decât aceste lucruri. Fiecare dintre aceste relaţii este unică. Însă ceea ce este comun fiecăreia este că implică un anumit gen de supunere. Sclavii trebuie să li se supună stăpânilor, copiii părinţilor, iar acasă, soţiile soţilor. Acest lucru înseamnă că soţii trebuie să fie capii soţiilor lor în relaţiile casnice. Căsnicia nu va fi fericită acolo unde avem două voinţe puternice, cuprinse de împotrivire, fiecare luptând pentru supremaţie. Însă va fi fericită acolo unde soţiile ascultă porunca Domnului şi se supun conducerii soţilor lor şi unde soţii, din partea lor, îşi iubesc soţiile şi îşi exercită asupra lor genul de conducere pe care Domnul Isus Hristos şi l-a exercitat şi îl exercită asupra Bisericii.
Pavel le spune soţilor: "Soţilor, iubiţi-vă soţiile cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească.". Cred că unul din modurile prin care trebuie să ne apropiem de acest verset este să spunem că dacă standardul la care sunt chemate soţiile este unul înalt, acela de a-şi iubi soţii şi de a le fi supuse aşa cum Îl iubesc pe Isus Hristos şi Îi sunt supuse Lui, atunci standardul la care sunt chemaţi soţii este şi mai înalt, deoarece soţul trebuie să-şi iubească soţia aşa cum ne-a iubit Hristos. În primul caz, avem cel mai înalt standard posibil al dragostei omeneşti; în al doilea caz, standardul este dragostea divină, arătată de Isus. Pavel foloseşte cinci verbe aici, vorbind despre ce a făcut şi face Hristos pentru Biserică. Aceste acţiuni devin un model, trebuind a fi tratate ca analogii în ce priveşte relaţia soţilor cu soţiile lor. Hristos a iubit Biserica. Hristos S-a dat pe Sine pentru Biserică. Hristos a făcut acest lucru pentru a sfinţi Biserica; Hristos curăţă Biserica prin Cuvântul lui Dumnezeu; iar scopul final al lui Hristos în ce priveşte Biserica este de a Şi-o înfăţişa înaintea Lui slăvită şi fără pată, fără zbârcitură sau altceva de genul acesta. Merită să ne gândim puţin la fiecare din aceste acţiuni.
Ni se spune că Hristos a iubit Biserica. Ce înseamnă a iubi? Dragostea nu este un lucru atât de uşor de definit şi cu siguranţă nu în cultura noastră, în care este diluată şi deformată în mod inevitabil de perspectivele noastre seculare. Cred că dintre toate definiţiile pe care le-am auzit, cel mai mult îmi place definiţia dată de Walter Trobisch în scurta sa carte "Am iubit o fată". El a fost misionar în Africa, aşa cum bine ştiţi. A lucrat printre africani, tratând relaţiile dintre ei. Un tânăr african i-a scris pentru a cere sfat de la el. Trobisch i-a răspuns, descriind în această scrisoare ceea ce este adevărata dragoste:
"Am să încerc să-ţi spun ce ar trebui să însemne vorbele unuia care îi spune unei fete: "Te iubesc!"", zice Trobisch. "Înseamnă că tu, tu, numai tu, tu vei domni în inima mea. Tu eşti cea după care am tânjit. Fără de tine sunt neîmplinit. Voi da orice pentru tine. Voi renunţa la orice pentru tine; la mine însumi cât şi la lucrurile ce le am. Te voi iubi pentru ceea ce eşti. Voi munci numai pentru tine. Te voi aştepta. Nu te voi obliga niciodată, nici măcar prin vorbe. Vreau să te apăr, să am grijă de tine, să te feresc de orice rău. Vreau să împărtăşesc cu tine toate gândurile mele, inima mea, trupul meu, tot ceea ce am. Vreau să ascult ceea ce vrei să spui. Nu vreau să întreprind nimic fără binecuvântarea ta. Vreau să fiu întotdeauna de partea ta."
O dragoste ca aceasta binecuvântează căminele şi le oferă trăinicie. Este însă de asemenea evident că o dragoste ca aceasta se învaţă numai la picioarele lui Isus Hristos. Acesta a fost primul verb. Al doilea verb este următorul: Hristos nu numai că a iubit Biserica, El S-a dat pe Sine pentru ea. Iar acest dar, darul de Sine, a fost măsura şi definiţia iubirii Sale. Istoricii antici greci relatează povestea soţiei unuia dintre generalii lui Cirus, împăratul Persiei. Aceasta a fost implicată într-un complot împotriva împăratului şi a fost judecată şi condamnată la moarte. În timp ce se petreceau toate acestea, soţul femeii era plecat departe şi nu ştia ce se petrece. Însă imediat ce a aflat s-a întors în mare grabă acasă. A plecat la palat, a dat buzna în sala tronului, s-a aruncat la pământ înaintea împăratului şi i-a spus: "O, stăpânul meu Cirus, ia-mi mie viaţa în locul ei. Nu o lăsa să moară." Cirus, după toate relatările istoricilor (nu numai după relatările Bibliei) era un om foarte sensibil şi omenos. I-a privit pe acel bărbat şi pe soţia lui şi apoi a spus ceva de genul acesta: "O dragoste ca aceasta nu trebuie nimicită de moarte." Astfel, l-a ridicat pe general de la pământ şi i-a iertat soţia, oferindu-i graţierea. I-a lăsat apoi pe amândoi să părăsească împreună sala tronului. Mergând, soţul s-a întors spre soţie şi i-a spus: "Ai observat cum strălucea de bunăvoinţă faţa împăratului atunci când ne-a dat graţierea"? Soţia i-a răspuns: "Nu am avut ochi pentru rege. L-am văzut doar pe bărbatul care a vrut să moară în locul meu."
Observaţi, asta a făcut Isus pentru noi şi tot aşa trebuie să-şi iubească şi soţii soţiile. Şi totuşi, cred că de multe ori spunem că nu nouă ni se adresează această poruncă, deoarece este foarte uşor pentru soţi (în special pentru soţii creştini) să vorbească despre a muri pentru soţiile lor, având în vedere că este foarte puţin probabil că ne vom confrunta vreodată cu această provocare. Dacă vrem ca această poruncă să aibă vreo relevanţă pentru noi, trebuie să aibă relevanţă în cele mai mici domenii practice. Cred că o femeie a avut întru-totul dreptate atunci când i-a spus soţului ei: "Dragă, ştiu că ai fi gata să mori pentru mine. Motivul pentru care ştiu acest lucru este că mi-ai spus-o de nenumărate ori. Însă cred că în timp ce aştepţi să mori pentru mine ar fi bine să-ţi umpli acest timp ajutându-mă să spăl vasele." Dacă ne gândim serios la această poruncă, trebuie s-o facem în modul cel mai practic.
Al treilea verb pe care Apostolul Pavel îl foloseşte vorbind despre datoria soţilor, modelat şi acesta după una dintre expresiile dragostei lui Hristos, este legat de curăţie şi sfinţenie. S-o sfinţească. Ideea sfinţirii. Termenul "a curăţa" este relaţionat la această idee. Ideea vorbeşte despre separare cu un scop. Isus a murit pentru ca Biserica Sa să poată fi sfinţită, pentru ca Biserica să poată fi pusă deoparte, consacrată pentru Sine. În căsnicie există o paralelă directă cu această idee. Soţul este sfinţit sau pus deoparte pentru soţia lui iar soţia este sfinţită sau pusă deoparte pentru soţul ei. Toate acestea sunt adevărate. Însă când Pavel vorbeşte despre această curăţire cu apă prin Cuvânt, el se gândeşte la dimensiunea spirituală a acestei curăţiri. Nu doar că un bărbat sau o femeie sunt puşi deoparte unul pentru celălalt în legământul căsătoriei, ci, într-un sens chiar mai profund, ei sunt puşi deoparte pentru Dumnezeu în devoţiune personală. Ceea ce se spune aici este că un soţ are responsabilitate faţă de creşterea spirituală, hrănirea şi progresul spiritual al soţiei sale. Acest lucru se vede foarte clar în următorul verb.
Ultimul, al cincilea verb, spune că scopul lui Hristos a fost acela de a-Şi prezenta Biserica ca o Biserică slăvită, fără pată sau zbârcitură sau orice altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană. Ceea ce are Pavel în minte este ceea ce John Stott, în studiul său pe acest pasaj, a numit "dimensiunea escatologică". Sfârşitul tuturor lucrurilor. Asta vede Isus atunci când se uită la noi. El ne vede nu cu imperfecţiunile noastre, ci aşa cum vom fi. Şi astfel, scopul lucrării lui cu noi este să ne conducă, prin diferite stadii, chiar în viaţa aceasta, spre acel desăvârşit sfârşit. Spre acea zi în care vom sta înaintea Lui fiind făcuţi desăvârşiţi în dragoste, în sfinţenie, în har, în dreptate, în milă şi tot felul de astfel de lucruri.
Mă gândesc, vizavi de cuvintele lui John Stott, la ceva ce C. S. Lewis a scris undeva într-una din scrierile sale. Acesta medita la faptul că bărbatul şi femeia, spre deosebire de lumea animală şi de restul creaţiei, au fost dăruiţi de Dumnezeu cu suflete eterne, ceea ce înseamnă că sunt fiinţe veşnice. Reflectând la această idee, Lewis a spus: "Având suflete eterne acest lucru înseamnă că fiecare din noi, în vremurile viitoare, va fi ori o creatură minunată, incandescentă (genul de creatură pe care dacă am vedea-o acum am fi copleşiţi de un profund sentiment de reverenţă), fie altceva, ceva atât de îngrozitor, dincolo de orice imaginaţie, ceva de care oricare dintre noi am fugi. Diferenţa", spune el, "depinde de cum ne raportăm la mântuirea lui Dumnezeu, prin credinţa în Isus Hristos."
Gândindu-mă la aceste lucruri, le aplic la ceea ce spune Pavel aici referitor la relaţia dintre soţi şi soţii. Le aplic în felul următor: consider că lucrurile vor sta cu totul diferit atunci când soţul îşi va privi soţia ca şi când ar privi acea glorioasă şi strălucitoare creatură ce este pe cale să devină şi care va deveni la învierea trupului ei. Şi dacă va recunoaşte, în providenţa lui Dumnezeu, că el, ca soţ al ei, are o responsabilitate în această extraordinar de glorioasă transformare.
Esenţa acestor instrucţiuni, aşa cum spuneam, este aceea că soţul şi soţia trebuie să găsească unul în celălalt o frumoasă împlinire şi să fie fericiţi. Tragedia vieţii este că atât de multe căsnicii nu sunt fericite. Cineva care ar fi într-o astfel de situaţie ar putea spune: "Înţeleg ce spui şi cred că este adevărat. Aşa spune Biblia. În mod sigur aşa trebuie să arate căsnicia. Însă în cazul meu nu cred că mai este posibil. Este prea târziu. Acest ideal este imposibil de atins." O astfel de persoană a renunţat la speranţă. Mesajul Bibliei, în acest domeniu, precum şi în altele, este acela că pentru creştini repararea unei relaţii niciodată nu rămâne fără speranţă. Aducem mari pagube relaţiilor noastre. De multe ori ne aducem în situaţii în care, omeneşte vorbind, nu mai este nici o speranţă. Însă cu Dumnezeu toate lucrurile sunt posibile. Întotdeauna este posibil a reînvia chiar şi o căsnicie foarte deprimantă.
Am să vă dau un exemplu. Săptămâna trecută am vorbit despre mărturia lui Pat Williams, directorul general al echipei de basket Philadelphia Seventysixers. El relatează povestea căsniciei lui într-o carte intitulată "Rekindled" [Aprins din nou, n.t.]. Este o carte pe care v-o recomand. Autorul este un om foarte activ, energic şi disciplinat, având un orar foarte încărcat în slujba pe care o are în baschetul profesionist. A ajuns să-şi neglijeze în mod obişnuit soţia (lucru pe care l-a făcut, probabil, de la început). Ea a protestat de nenumărate ori însă el a făcut foarte puţine eforturi în a încerca să rezolve problema. Nu s-a schimbat nimic, situaţia devenind din ce în ce mai proastă. În urmă cu câţiva ani, într-o zi de duminică, chiar înainte de Crăciun, soţia lui i-a explicat într-un final ce s-a petrecut în viaţa ei. I-a spus: "Dragostea mea pentru tine a murit". A mai spus: "Sunt creştină şi ştiu că creştinii nu divorţează. Nu am, deci, de gând să mă mut. Voi rămâne aici şi voi continua să am grijă de copii. Însă pentru tine nu mai am nici o afecţiune. Şi probabil că niciodată nu am avut." Aşa cum era şi natural, aceste cuvinte au venit ca o bombă. Acest fapt l-a determinat la o serie de căutări pentru a descoperi unde a greşit şi ce ar putea să facă pentru a-şi reînvia căsnicia. În căutările sale a dat de cartea lui Ed Wheat, "Love life for every married couple" [O viaţă de dragoste pentru fiecare căsnicie, n.t.], carte pe care am mai menţionat-o. În această carte este un capitol intitulat: "Reţetă pentru o căsnicie superbă". Este vorba despre o reţetă scurtă şi foarte simplă, bazată pe un acrostih care dă cuvântul "BEST" ("Cel mai bun", n.t.). Este o reţetă, aşa cum spune Wheat, pentru cea mai bună dintre toate căsniciile posibile. "B" vorbeşte despre "binecuvântare" (în engl. "blessing", n.t.). Vorbeşte despre faptul că trebuie să-ţi lauzi soţia, să spui lucruri bune despre ea şi să te rogi lui Dumnezeu pentru ea. "E" vorbeşte despre "edificare" (în engl. "edify", n.t.). Vorbeşte despre zidire. Un soţ îşi edifică soţia fiind atent faţă de ea. O încurajează, prin cuvinte şi prin fapte. Iar o soţie îşi edifică soţul răspunzând eforturilor lui. "S" vorbeşte despre "a împărtăşi" (în engl., "sharing", n.t.). Două vieţi în comuniune. Este vorba despre a face lucrurile împreună, a vorbi despre ceea ce-i trece unuia sau altuia prin minte; înseamnă a explora împreună. Iar ultima literă este "T", care vorbeşte despre "atingere" (în engl., "touching", n.t.). Vorbeşte despre atingerile fără tentă sexuale. Aşa cum comunici afecţiunea printr-o atingere. Această atingere este atât de importantă din perspectiva lui Wheat încât în capitolul respectiv oferă 25 de exemple despre acest gen de atingere.
Acesta a fost capitolul la care a ajuns Pat Williams şi pe care l-a citit, hotărât fiind, în providenţa lui Dumnezeu, să-l pună în practică. În cartea sa descrie cum i-a luat foarte mult timp înainte de a vedea vreun rezultat şi cum s-a izbit de multe piedici. I se părea, privind de afară la căsnicia sa, că aceasta era într-adevăr moartă. Sufletul soţiei sale era mort, iar el era cel care-l ucisese. Începând însă să pună în practică ceea ce citise, căsnicia a început să-şi revină. S-a reaprins. A devenit un model pentru mulţi. Despre aceasta ne vorbeşte în cartea lui şi despre aceasta mărturiseşte, împreună cu soţia sa Jill, ori de câte ori au ocazia.
Toate acele patru lucruri ne arată în realitate cum să împlinim ceea ce Pavel ne spune în Efeseni 5 c-ar trebui să împlinim. Cel mai important lucru este dragostea în acţiune. Dragostea care împlineşte ceea ce trebuie împlinit. Şi pentru că are în vedere împlinirea lucrurilor pe care le porunceşte Biblia, vom vedea inevitabil rezultate, deoarece Dumnezeu nu face greşeli. Soţi iubitori, soţii fericite. Dacă acest lucru este stânjenitor, aceasta se întâmplă din cauza păcatului nostru. În acelaşi timp, a-i permite lui Dumnezeu să modeleze căsniciile noastre după tiparul hotărât de El, este o mare provocare.
Tradus de Tiberiu Pop