Resursele noastre secrete

(Efeseni 6:18-24)

James Montgomery Boice


Cu mai mulţi ani în urmă, când Henry Kissinger era foarte activ ca Secretar de Stat, apărând adesea în presă, într-una din revistele noastre a apărut o caricatură care parodia capacitatea de muncă a acestui om. În acele vremuri, Kissinger făcea ceea ce a ajuns să fie numită "diplomaţie de navetă". Acesta îşi începea activitatea plecând luni la Londra; marţi zbura în Orientul Apropiat, vizitând mai multe capitale, toate în aceeaşi zi; miercuri zbura înapoi la Washington D.C. iar la sfârşitul săptămânii o lua de la capăt. Caricatur îl înfăţişa pe Henry Kissinger abia târându-se spre casă, la sfârşitul unei zile evident extenuante. Intra în camera sa de hotel târându-se şi trăgând după el servieta. Însă imediat ce intra pe uşă, în starea deplorabilă în care se afla, în cameră se era un alt Henry Kissinger, care sărea odihnit din pat, proaspăt îmbrăcat şi bărbierit, cu servieta în mână, gata să facă faţă provocărilor zilei. Dincolo de uşa camerei de hotel doi oameni stăteau de vorbă, unul spunându-i celuilalt: "Nu pot să înţeleg cum reuşeşte să facă faţă."

Ar fi frumos să avem şi noi un asemenea secret. O resursă secretă, care să ne ajute să câştigăm luptele pe care le ducem zi de zi. În special luptele noastre spirituale. De multe ori mi-aş dori să pot face ceea ce fac doi sau trei sau chiar patru oameni. Secretarele mele ar dori să fac jumătate din ceea ce fac. Interesant este că şi dacă ne-am multiplica tot nu am avea resursele de care avem nevoie pentru a ne lupta cu Satan în acest mare conflict pe care apostolul Pavel îl descrie în capitolul 6 din Efeseni. Însă ştim că Pavel vorbeşte despre o resursă secretă. O resursă care este suficientă, este tot ceea ce avem nevoie. Această resursă secretă este rugăciunea. Iar motivul pentru care rugăciunea este atât de importantă este că cel care foloseşte rugăciunea, chiar cel mai slab dintre creştini, poate să i se împotrivească lui Satan deoarece poate, în orice situaţie, în orice circumstanţă (fie că este încurajat sau descurajat, fie că are de luptat împotriva unor vrăjmaşi sau chiar împotriva lui Satan), să-L cheme imediat în ajutor pe Dumnezeu, având astfel la dispoziţie resursele inepuizabile ale Dumnezeului Suveran şi Milostiv. Pavel menţionează cu convingere, dar în trecere, şi celelalte lucruri aflate la dispoziţia creştinului, cum ar fi: cingătoarea adevărului, platoşa neprihănirii, coiful mântuirii şi celelalte, dar când ajunge la rugăciune el spune: "Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta şi întotdeauna stăruiţi în rugăciune pentru toţi sfinţii." Apoi continuă: "Rugaţi-vă şi pentru mine, ca ori de câte ori îmi deschid gura, să mi se dea cuvânt ca să fac cunoscut cu îndrăzneală taina Evangheliei, al cărei sol în lanţuri sunt. Rugaţi-vă ca să vorbesc cu îndrăzneală, aşa cum şi trebuie."

Una din marile legende ale Evului Mediu este Cântecul lui Roland. Cei dintre voi care cunoaşteţi această legendă ştiţi că vorbeşte despre un eveniment din viaţa lui Carol cel Mare, marele împărat. Acesta avea în slujba sa o seamă de cavaleri vestiţi. Unul dintre ei era Roland, cel după care este numit cântecul. Această poveste relatează întoarcerea lui Carol cel Mare din Spania în Franţa, trecând printr-un foarte îngust defileu din Munţii Pirinei. Acesta şi-a lăsat ariergarda sub comanda lui Roland, pentru a-l apăra din spate, el mergând spre nord. Maurii l-au atacat însă pe Roland şi pe oamenii săi iar Roland, împreună cu alţi mari cavaleri ai lui Carol cel Mare au fost ucişi în luptă. Ceea ce este semnificativ în această poveste, făcând din ea o epopee, nu doar o simplă poveste, este motivul înfrângerii, care a fost mândria lui Roland. Acesta avea un corn mare, numit olifant, iar dacă ar fi sunat din acel corn, Carol cel Mare cu siguranţă ar fi auzit sunetul cornului şi s-ar fi întors să-l sprijine. Însă Roland era prea mândru să facă lucrul acesta. El n-ar fi suflat din olifant. Astfel, au luptat până la ultima suflare iar oştenii au fost masacraţi. Abia spre sfârşit, când era prea târziu, a sunat din corn iar Carol cel Mare s-a întors.
Este foarte uşor să aplicăm aceasta poveste. Explicaţia atâtor vieţi creştine înfrânte, dintr-un motiv sau altul, fie că este vorba de mândrie sau de indiferenţă sau de orice altceva (fiecare îşi cunoaşte sufletul), este aceea că nu folosim resursele pe care ni le-a dat Dumnezeu. Nu-L chemăm pe Dumnezeu în ajutor în toate problemele pe care le întâmpinăm. Iacov a spus: "Nu aveţi pentru că nu cereţi." Iar Isus a spus: "Cereţi şi veţi primi; bateţi şi vi se va deschide."

Îmi dau seama că Pavel accentuează problema aceasta a rugăciunii după mărimea versetului respectiv. Însă el accentuează această idee şi în alte moduri. Unul dintre modurile în care subliniază problema rugăciunii este repetarea de patru ori a cuvântului "tot". Probabil aţi observat lucrul acesta când am citit mai devreme versetul 18. Pavel spune: "Faceţi în toată vremea, prin Duhul." Aceasta este prima apariţie a cuvântului "tot". "... tot felul de rugăciuni şi cereri." Aici cuvântul apare a doua oară. "Vegheaţi la aceasta", spune el, "şi întotdeauna (aceasta este a treia) stăruiţi în rugăciune pentru toţi sfinţii."
Este important să ne uităm la fiecare dintre aceste apariţii. Înainte de toate, Pavel spune: "Rugaţi-vă în toată vremea, prin Duhul." Prin aceasta el nu vrea să spună, cred eu, că nu trebuie să facem nimic, decât să ne rugăm. Uneori oamenii sunt chemaţi numai să se roage deoarece, dintr-un motiv sau altul, boală sau un accident, nu mai pot face ceea ce făceau în mod normal în slujba lui Hristos. Astfel, ei au timp să se roage, aceasta fiind o chemare specială. Însă în general avem multe de făcut şi nu putem să ne rugăm în continuu. Chiar şi Pavel a fost conştient de lucrul acesta. El era un om foarte activ. Atunci când Pavel spune să ne rugăm în toată vremea, ceea ce vrea de fapt să spună este că în orice circumstanţă a vieţii, indiferent de natura ei, trebuie să fim oameni ai rugăciunii. Trebuie să fim într-o permanentă rugăciune.

Una dintre problemele referitoare la rugăciune este că foarte mulţi oameni se roagă numai atunci când au probleme. Desigur, acest lucru înseamnă că acei creştini care se roagă în felul acesta nu sunt cu mult mai diferiţi decât necreştinii. Chiar şi ateii se vor ruga uneori, atunci când vor avea probleme. Uneori ei se roagă din greşeală. Spun: "O, Dumnezeule, ce voi face?" Însă acesta este un comportament firesc. Dacă lucrurile merg foarte prost ne dăm seama că ne copleşesc şi căutăm atunci o forţă, o putere, o resursă sau o persoană mai puternică decât noi. Nu este deloc ceva ieşit din comun să te rogi lui Dumnezeu atunci când treci prin greutăţi.
Însă creştinii nu trebuie să se comporte aşa. Creştinii trebuie să fie oameni ai rugăciunii, astfel încât în toate circumstanţele vieţii, şi când suntem fericiţi, să ne rugăm şi să ne bucurăm în Domnul. Iar când suntem descurajaţi va trebui să ne rugăm şi să-I cerem lui Dumnezeu să fie cu noi şi să ne ajute în necazul nostru. Ar trebui să ne rugăm şi la locul de muncă. Ar trebui să ne rugăm şi acasă. Ar trebui să ne rugăm şi în concediu. Ar trebui să ne rugăm şi atunci când suntem ocupaţi. Ar trebui să ne rugăm şi atunci când avem timp suficient. Şi aşa mai departe. Daţi-mi voie să vă spun că unul dintre lucrurile pentru care trebuie să ne rugăm este ca Dumnezeu să fie cu noi atunci când avem de dus lupte.
Uneori, cred eu, suntem în situaţia în care s-a aflat un om, situaţie pe care a descris-o într-o discuţie referitoare la postura pe care trebuie s-o avem atunci când ne rugăm. Ar trebui să îngenunchem, să stăm în picioare, să ridicăm mâinile sau altele de felul acesta? Acest om a povestit cum a căzut într-o fântână, împlântându-se cu capul în mâlul de pe fundul ei. A spus el: "Cea mai mare rugăciune pe care am spus-o vreodată am spus-o stând în cap."

Mai mult, iată-l pe Pavel îndreptându-ne atenţia, nu înspre realitatea problemelor personale, ci înspre importanta problemă a războiului spiritual. Ceea ce spune el este că, dacă folosim toate piesele armurii pe care ne-o oferă Dumnezeu, să ne asigurăm că facem lucrul acesta prin rugăciune. Cunoaşteţi probabil versul imnului care spune: "Îmbracă armura Evangheliei, îmbracă fiecare piesă cu rugăciune; unde cheamă datoria sau în primejdie, să le ai întotdeauna cu tine." Cred că autorul imnului, George Duffield, a avut probabil acest verset în minte atunci când a scris aceste cuvinte. Deoarece cred că şi el, la fel ca Pavel, spune că fiecare piesă a armurii trebuie îmbrăcată cu rugăciune. Să luăm adevărul, de exemplu, cingătoarea adevărului. Cum vei putea să rămâi încins cu ea dacă nu te rogi? Acelaşi lucru şi cu platoşa neprihănirii. Şi tu şi eu suntem păcătoşi. Suntem înclinaţi să cădem în păcat după păcat. Cum vom fi păziţi de aceasta, cunoscând ce fel de oameni suntem? Prin rugăciune, numai prin rugăciune. Prin rugăciune îi cerem lui Dumnezeu să ne cureţe, să ne călăuzească, să ne păzească piciorul de cădere şi să ne păstreze pe calea pe care trebuie să mergem. Acelaşi lucru este adevărat şi cu picioarele noastre încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Dacă accentul aici este pe râvnă, ceea ce eu cred, şi dacă, aşa cum spune Petru, trebuie să fim gata oricând să dăm socoteală de nădejdea care este în noi, cu blândeţe şi teamă, cum vom face acest lucru dacă nu ne rugăm şi dacă nu stăm aproape de Dumnezeu tot timpul. Dacă nu ne rugăm, dacă nu stăm aproape de Dumnezeu în rugăciune, atunci ocaziile vor veni şi vor pleca, fără a ne putea bucura de ele. Suntem gata numai atunci când suntem oameni ai rugăciunii. La fel şi cu scutul credinţei, cu coiful mântuirii şi cu sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu.

Al doilea "tot" al lui Pavel este "tot felul de rugăciuni şi cereri". Presupun că unii oameni, atunci când citesc aceste cuvinte, se gândesc că "rugăciuni" şi "cereri" este o redundanţă. Cineva se poate întreba dacă rugăciuni şi cereri nu este acelaşi lucru. Acesta este un caz în care unul dintre cei doi termeni îl încorporează pe celălalt. Însă reversul nu este valabil. Rugăciunile încorporează cererile însă cererile nu epuizează sensul termenului "rugăciuni". Vă aduceţi aminte de acel scurt acrostih care este folosit adesea pentru a descrie paşii pe care trebuie să-i parcurgă o rugăciune corectă. Acrostihul dă cuvântul "ACTS" (în rom., FAPTE, n.trad.). "A" este iniţiala de la adorare; "C" este iniţiala de la mărturisire (în engl., "confession", n.trad.). "T" este iniţiala de la mulţumire (în engl., "thanksgiving", n.trad.) iar "S", ultima literă, este iniţiala de la implorări (în engl., "supplications", n.trad.). Implorări se referă la cereri. Se referă la cererile pe care i le faci lui Dumnezeu. Însă în acest acrostih, cred că într-un mod înţelept, cererile sunt precedate de trei tipuri diferite de rugăciune. Într-o rugăciune trebuie să existe adorare, mărturisire şi mulţumire. Există aceste lucruri în rugăciunea ta? Atunci când începi să te rogi îţi faci timp, înainte de toate, să-L adori pe Dumnezeu pentru ceea ce este? Dacă am învăţa cum să facem lucrul acesta atunci cele mai multe dintre rugăciunile noastre ar fi cu totul diferite faţă de genul de rugăciuni pe care le facem acum. Şi presupun că de multe ori nici nu vom mai ajunge să-i cerem ceva lui Dumnezeu, deoarece adorarea se va dovedi un lucru cu mult mai important.
Al doilea lucru este mărturisirea. Şi acesta este foarte important. Acest lucru este aproape inevitabil, nu-i aşa, deoarece atunci când vii înaintea adevăratului Dumnezeu - nu a unui Dumnezeu produs de propria noastră imaginaţie (un Dumnezeu pe care, mai mult sau mai puţin, îl coborâm la propriile noastre standarde, acomodându-l la ceea ce suntem noi) - acest Dumnezeu adevărat este unul sfânt. Adică un Dumnezeu înaintea Căruia păcatul nu poate sta. Dar noi suntem păcătoşi. Prin urmare, dacă înţelegem cine este Dumnezeu în sfinţenia Sa, atunci, nu-i aşa că, în mod inevitabil, în mintea noastră vor veni gândurile şi faptele păcătoase pe care le-am făcut şi, astfel, va trebui să le mărturisim şi să primim iertare şi curăţire înainte de a continua rugăciunea? Dacă nu vom face lucrul acesta, cu siguranţă Dumnezeu nu ne va asculta cererile. Deoarece chiar la începutul capitolului 59 din Isaia se spune că: "Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea surdă ca să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru." Nelegiuirile voastre sunt cele care-L opresc pe Dumnezeu să lucreze. Prin urmare, trebuie să mărturisim aceste nelegiuiri. Acest lucru este foarte important atunci când vorbim despre tot felul de rugăciuni.
Urmează mulţumirea. Cum am putea să nu-I fim mulţumitori unui Dumnezeu atât de măreţ ca Dumnezeu nostru? Un Dumnezeu care ne-a dat viaţă, sănătate, oportunităţi pentru a sluji şi, mai presus de toate, mântuirea prin Domnul Isus Hristos. Dacă tocmai ne-am mărturisit păcatele, unul dintre lucrurile pentru care îi vom fi mulţumitori lui Dumnezeu este acea iertare şi curăţare de păcate pe care El o promite în dar atunci când ne mărturisim păcatele.
În sfârşit, urmează cererea. Aceasta este o rugăciune slabă, aproape că nu este o rugăciune, dacă numai asta facem atunci când ne rugăm. Toate celelalte lucruri pe care le-am amintit aparţin rugăciunii însă rugăciunea este nepotrivită dacă nu aducem înaintea lui Dumnezeu şi nevoile pe care le avem. Deoarece aducând nevoile noastre înaintea lui Dumnezeu înseamnă că-I mărturisim că suntem oameni nevolnici, lucru care este foarte important. Domnul Isus Hristos a spus, în învăţătura Sa despre rugăciune, într-una din cele şapte cereri pe care le conţine rugăciunea lăsată de El, pe care o numim Rugăciunea Domnească, a spus să ne rugăm: "Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi." Aceasta este o cerere. Avem promisiunea Lui că dacă vom cere, El va auzi şi va răspunde.

Pavel mai spune: "Vegheaţi la aceasta şi întotdeauna stăruiţi în rugăciune." Din nou, nu cred că ideea este că nu trebuie să facem nimic altceva, ci să ne rugăm toată ziua şi toată noaptea, ci cred că este un mod de a spune că trebuie să fim oameni ai rugăciunii în orice situaţie din viaţa noastră. Fiecare timp al zilei trebuie să poarte amprenta rugăciunii într-un fel sau în altul. Şi tu şi eu, fiecare din cei ce sunt înrolaţi în marea oştire a Domnului Isus Hristos, ar trebui să fim, mai presus de orice, nişte luptători prin rugăciune. Una dintre problemele pe care le avem vizavi de rugăciune, spune Gernel în cartea sa, în care face o lungă analiză a rugăciunii, este aceea ce diavolul este foarte activ în a ne ţine departe de rugăciune, lucru la care este firesc să ne aşteptăm, dacă rugăciunea este atât de importantă. Dacă-l poate ţine pe creştin departe de rugăciune, atunci câştigă jumătate din bătălie.
Gernel vorbeşte despre modul în care diavolul face lucrul acesta. Vorbind despre unul dintre aceste moduri, el spune că diavolul va veni la tine şi va spune: "Ştim cu toţii, desigur, că rugăciunea este foarte importantă. De aceea Dumnezeu a chemat anumiţi oameni să fie mari oameni ai rugăciunii. El le-a dat darul rugăciunii. Nu-i aşa că este minunat că există mari oameni care au darul rugăciunii? Însă ştii că tu nu eşti unul dintre acei oameni. Ţie Dumnezeu ţi-a dat un alt dar. Prin urmare, de ce nu-i laşi pe ei să se roage, iar tu să-ţi vezi de lucrul pe care îl ai de făcut, fără să te mai rogi." Te-ai gândit vreodată că nu ai darul rugăciunii? Te-ai gândit probabil că dacă-ţi este greu să te rogi, atunci evident că nu ai acest dar. Te-ai gândit că acest lucru înseamnă că sunt alţii care au acest dar, alţii cărora le este foarte uşor să se roage. Ştiu, şi eu am gândit la fel. Cu câţiva ani în urmă am studiat darurile Duhului Sfânt, pe baza a cinci texte din Noul Testament care vorbesc despre daruri. Am făcut o listă cu toate aceste daruri. Sunt douăzeci sau mai multe iar unele dintre ele probabil se suprapun, deşi au fost folosite cuvinte diferite pentru ele. Cu timpul, am făcut o listă cu 19 daruri. Acestea sunt darurile de: apostol, profet, învăţător, evanghelist, al ajutorării, al înţelepciunii şi altele. O listă uriaşă. Însă ceea ce am observat, alcătuind această listă, este că darul rugăciunii nu se află în ea. Oare de ce? Oare pentru că rugăciunea nu este atât de importantă iar Duhul Sfânt nu crede că este necesar să le ofere creştinilor darul rugăciunii? Nu, deloc. Mai degrabă pentru că rugăciunea nu este un dar. Rugăciunea este o responsabilitate, o datorie, precum şi o obligaţie. Iar acest lucru înseamnă că şi tu, şi eu, trebuie să fim luptători prin rugăciune.

Observăm în final că, după ce a spus că trebuie să ne rugăm în toată vremea, cu tot felul de rugăciuni, şi întotdeauna, Pavel spune că trebuie să ne rugăm, de asemenea, şi pentru toţi sfinţii. Cum să te rogi pentru toţi sfinţii? Dacă nu-i ştii pe nume, te rogi pentru ei pe categorii. Iar dacă îi ştii pe nume, te rogi pentru fiecare dintre ei. Este foarte simplu. Dacă ne rugăm pentru sfinţi pe categorii, atunci ne vom ruga pentru creştinii de pe tot cuprinsul lumii. Iar pentru a face lucrul acesta într-un mod cât mai eficient, trebuie să ştim câte ceva despre situaţia creştinilor din lume. Rugăciunea misionară ar trebui să fie una dintre obligaţiile noastre. Ar trebui, de exemplu, să ne rugăm pentru creştinii din China. Ei au probleme specifice, precum şi oportunităţi speciale. Iar din câte ştim, Dumnezeu face lucruri extraordinare astăzi în China. Trebuie să cunoaştem unele dintre aceste lucruri şi, astfel, să ne putem ruga pentru acei creştini. Ar trebui să ne rugăm pentru creştinii din Africa de Nord. Este o cu totul altă situaţie în Africa de Nord. În unele privinţe, este cu mult mai greu acolo. Avem nevoie să ştim ceva despre situaţia din acea regiune pentru a ne putea ruga pentru creştinii de acolo. Astfel, ar trebui să ne rugăm pentru creştinii din diferite ţări. Ar trebui să ne rugăm pentru creştini, în funcţie de situaţia în care se află. Unii sunt foarte oprimaţi şi trăiesc vremuri grele. Sunt săraci şi oprimaţi. Alţii se află în poziţii de influenţă şi autoritate. Unii sunt populari; se află în media tot timpul. Cu toţii sunt ispitiţi şi trebuie să ne rugăm pentru ei, pentru fiecare dintre ei.
Apoi, dacă-i ştim pe nume, ar trebui să ne rugăm pentru ei pe nume. Şi cu atât mai multă credincioşie, dat fiind că ştim ceva despre situaţia în care se află. Cred că putem spune că lucrul acesta este important deoarece Pavel îl menţionează în situaţia lui, când spune: "Rugaţi-vă şi pentru mine!" Uneori, când ne gândim la rugăciune şi la ce implică ea şi la importanţa ei, credem că este prea mult pentru noi. Ne depăşeşte. Cum aş putea să mă rog pentru toţi creştinii de pretutindeni? Presupun că Pavel a auzit această obiecţie şi cred că el spune aici: "Da, este adevărat că aceasta este obligaţia şi oportunitatea voastră însă acest lucru nu trebuie să vă fie o piedică. Trebuie să începeţi de undeva. Iar dacă nu ştiţi de unde să începeţi, începeţi să vă rugaţi pentru mine. Rugaţi-vă pentru mine ca, ori de câte ori îmi deschid gura, să mi se dea cuvânt, ca să fac cunoscută cu îndrăzneală taina Evangheliei, al cărei sol în lanţuri sunt." Puteţi observa că aici este o întreagă predică.

Pavel spune: "Rugaţi-vă pentru mine!" Apoi el începe să ofere detalii. Este ca o lecţie de catehism oferită printr-o rugăciune personală. Pavel spune: "vă spun eu pentru ce să vă rugaţi. Rugaţi-vă pentru mine, şi iată lucrurile pentru care să vă rugaţi. Înainte de toate, rugaţi-vă să-mi fie dat cuvânt." Pavel? Să ne rugăm să-i fie dat cuvânt lui Pavel? Păi, Pavel era un foarte bun orator. Gândiţi-vă numai la 1 Corinteni 13, acel extraordinar imn al dragostei. Noi n-am putea scrie aşa ceva. Dacă cineva a avut cuvinte la dispoziţie, atunci acela a fost Pavel. Şi, pe lângă asta, Pavel a fost un apostol iar atunci când vorbea, cel puţin atunci când a scris Scripturile, el vorbea ca un apostol, cu autoritatea lui Dumnezeu. De ce ar trebui să ne rugăm pentru a-i fi dat cuvânt lui Pavel? Este adevărat, Pavel avea darul oratoriei. Însă Pavel mai ştia că atunci când vorbeşti, când îi înveţi pe oameni, ai nevoie de o intervenţie supranaturală a Duhului Sfânt, care să-ţi dea cuvintele potrivite care să pătrundă în inimile celor ce au nevoie să le audă şi să fie transformaţi prin ele. Nici unul dintre noi nu deţinem această înţelepciune. Aceasta este ceva ce Dumnezeu trebuie să facă. Astfel, spune el, rugaţi-vă pentru cei care predică. Rugaţi-vă să primească cuvintele potrivite care să-i atingă pe oameni.
El mai spune: "Rugaţi-vă să fac cunoscută cu îndrăzneală Evanghelia!" El repetă de două ori cuvântul, ceea ce înseamnă că trebuie să fi fost foarte important pentru el. Din nou, ne întrebăm, cu îndrăzneală? Era Pavel fricos? Pavel, care a stat înaintea unei mulţimi înfuriate, ce era cât pe ce să-l ucidă, şi le-a vorbit fără teamă? Pavel a stat înaintea unor regi ca Agripa şi Felix şi, în cele din urmă, probabil chiar înaintea lui Nero. Pavel a fost fără teamă atunci când s-a aflat pe corabie, în mijlocul furtunii, în pericol de scufundare. El a fost cel mai neînfricat dintre cei ce erau pe acea corabie. Cred că acest lucru este adevărat. Probabil oamenii se rugau pentru el. Probabil de aceea nu îi era teamă. Dar, vedeţi, acelaşi Pavel care a stat plin de îndrăzneală în asemenea situaţii le scrie corintenilor, spunându-le că atunci când era în mijlocul lor, în Corint, era fricos şi plin de cutremur. Lucrul acesta înseamnă, cred eu, că noi nu putem vedea ce este în sufletul omului. Ne uităm la cineva care pare plin de îndrăzneală şi spunem că nu este nevoie să ne rugăm pentru el. Doar este fără teamă. Şi totuşi tu nu şti ce este în sufletul lui. Aceasta înseamnă că dacă vezi pe cineva vestind Evanghelia cu îndrăzneală în situaţii dificile, trebuie să te rogi pentru el să fie fără teamă. Iar dacă vezi pe cineva trăind o viaţă sfântă în circumstanţe care nu-i sunt favorabile, circumstanţe care caută tot timpul să-l doboare, trebuie să te rogi ca el să rămână sfânt. Iar când vezi pe cineva care este foarte eficient în rugăciune, trebuie să te rogi pentru el să poată continua să fie credincios în viaţa lui de rugăciune. Şi aceasta deoarece avem nevoie de astfel de oameni în Biserica lui Isus Hristos.

Tradus de Tiberiu Pop


Cuprins | Studii Biblice