Rugăciunea
(Efeseni 1:15-19)
James Montgomery Boice
Una dintre obiecţiile aduse modului lor de înţelegere a învăţăturii biblice pe care calviniştii o aud cel mai adesea fiind, probabil, cea mai obişnuită dintre toate obiecţiile, este aceasta. Dacă Dumnezeu este suveran şi dacă El hotărăşte toate lucrurile în conformitate cu voia Sa desăvârşită şi plăcută, atunci care este rostul rugăciunii pentru un lucru oarecare? De fapt, în esenţă, care este rostul pentru care să facem ceva? Pentru ce mărturie, pentru ce fapte bune, pentru ce să mai facem ceva, la urma urmei? Dacă ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla oricum, atunci de ce să nu stăm retraşi şi să-L lăsăm pe Dumnezeu să lucreze? Ei bine, un răspuns simplu, dar răspunsul corect la aceste întrebări este acela că, deşi Dumnezeu este suveran şi deşi El hotărăşte toate lucrurile în conformitate cu voia Sa desăvârşită, El, cu toate acestea, lucrează folosindu-se de mijloace. Iar unul dintre aceste mijloace este rugăciunea. La fel sunt mărturisirea, faptele bune şi altele. Dumnezeu lucrează folosindu-se de mijloace şi, prin urmare, la fel de corect este să spui, aşa cum spune Iacov în epistola sa: "Nu aveţi pentru că nu cereţi.", precum este să spui: "Voia lui Dumnezeu se împlineşte." Este corect să spunem, înţelegând lucrurile în felul acesta, că dacă nu ne rugăm, nu vom primi. Dacă mijloacele nu sunt folosite, rezultatele nu vor apare. La fel cum este de adevărat să spui şi că: "Dumnezeu Îşi duce la îndeplinire planurile."
Cred că nu există o învăţătură mai evidentă ca aceasta în capitolul întâi din Efeseni. Deoarece în cazul acesta schiţa elementară a capitolului, împărţirea simplă a materialului, susţine exact punctul nostru. Prima parte a capitolului, acea frază lungă care începe în versetul 3 şi continuă până în versetul 14, pune accentul pe suveranitatea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, în a doua jumătate a capitolului, fără nici cea mai mică idee că s-ar contrazice, Pavel se roagă ca ceea ce Dumnezeu face să poată continua în vieţile efesenilor. De fapt, el chiar leagă aceste lucruri, deoarece propoziţia care începe versetul 15 leagă rugăciunea de ceea ce tocmai spusese. Pavel spune: "Tocmai pentru acest motiv mă rog.". Observaţi, în modul de gândire al lui Pavel, suveranitatea lui Dumnezeu în toate domeniile nu descuraja rugăciunea, ci, dimpotrivă, era singura şi adevărata încurajare. Şi aceasta deoarece el ştia că Dumnezeu Şi-ar fi dus la îndeplinire planul în vieţile efesenilor, de aceea se roagă pentru ei.
Această rugăciune este interesantă. În limba greacă are o construcţie tipică. Există o frază în care Pavel spune pentru ce se roagă, iar această frază este urmată de o propoziţie de scop care indică de ce se roagă pentru acele lucruri. El face lucrul acesta de două ori. În versetul 17 Pavel spune că Îi cere lui Dumnezeu să le dea efesenilor un duh de înţelepciune şi de descoperire. Şi apoi explică de ce. Anume pentru ca ei să-L poată cunoaşte mai bine. Să-L poată cunoaşte pe Dumnezeu. În versetele 18 şi 19 el face acelaşi lucru din nou. Spune că se roagă ca ochii inimii lor să fie luminaţi pentru ca să poată cunoaşte trei lucruri: nădejdea la care i-a chemat Dumnezeu, bogăţiile moştenirii Sale glorioase în sfinţi, şi puterea Sa incomparabil de mare arătată nouă, care credem. Cunoaşterea este tema care leagă laolaltă toate aceste versete. Iar ideea care predomină este aceea care apare prima, anume, creştinii din Efes să-L poată cunoaşte, aşa cum spune Pavel, pe Dumnezeu mai bine. Cred că este o mare nevoie pentru acest lucru astăzi, tot aşa cum, în mod evident, era şi în timpul lui Pavel.
Cu câţiva ani în urmă eram la o întâlnire bazată pe întrebări şi răspunsuri, organizată de un anume grup şi am fost întrebat, la acea întâlnire, care consider eu că ar fi cea mai mare nevoie pe care o are astăzi Biserica Evanghelică din America. Era un moment oportun pentru mine să mi se pună acea întrebare. Nu mi s-a mai pus până atunci. Tocmai am studiat atributele lui Dumnezeu şi aveam aceste lucruri în mintea mea. Cred că dacă mi s-ar fi pus această întrebare în urmă cu mai mulţi ani, aş fi putut să spun ceva în felul următor: "Ei bine, credincioşia faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi învăţătura biblică sau dragostea arătată în comunitatea creştină" sau alte lucruri de felul acesta. Însă în acea situaţie, din pricina modului în care Dumnezeu mi-a călăuzit gândirea, am oferit un răspuns vizavi de care n-am văzut nici un motiv să-mi schimb părerea în toţi anii care au trecut de când mi s-a pus acea întrebare. Am spus că: "în opinia mea, singura şi cea mai mare nevoie a Bisericii Evanghelice din America de azi este aceea ca cei ce sunt creştini să-L poată cunoaşte pe Dumnezeu." Iar motivul acestei nevoi este acela că avem o aşa de superficială cunoaştere, chiar legată de chestiunile biblice, fără să mai vorbim despre cunoaşterea superficială a lui Dumnezeu, aşa cum este El în El Însuşi. Ne mulţumim cu atât de puţin. Unii oameni se mulţumesc cu ceea ce, practic, este egal cu ignoranţa. Ei cântă: "Nu am alt argument. Nu am o altă obiecţie. Ştiu doar că Isus a murit şi că a murit pentru mine." Ei bine, toate acestea sunt foarte bune. Şi totuşi, dacă nu doreşti să cunoşti ceva mai mult decât atât, acest lucru echivalează cu a spune că vrei să mergi în cer fără să te intereseze.
Unii oameni se mulţumesc cu puţină cunoştinţă biblică. Din nou, acesta este un lucru bun. Este fundamentul pentru toate celelalte. Este fundamentat pe temelia a ceea ce Dumnezeu ne-a descoperit în Scriptură pentru ca să-L cunoaştem. Şi totuşi, este posibil să cunoşti foarte mult despre Biblie şi să ai foarte puţină înţelepciune în lucrurile spirituale. Daţi-mi voie să merg puţin mai departe. Unii sunt mulţumiţi cu o cunoaştere despre Dumnezeu. Din nou, lucrul acesta este bun. Este un lucru minunat. Acesta este lucrul la care ajungem dacă studiem Biblia cu credincioşie. Este acelaşi lucru cu a deveni un fel de teolog. Este extraordinar să cunoşti aceste lucruri. În acelaşi timp, însă, este posibil să cunoşti despre Dumnezeu, fără să-L cunoşti pe Dumnezeu. Şi acesta este la fel cu a spune că este posibil să fii un teolog şi totuşi să nu fii mântuit.
Observaţi, dorinţa lui Pavel este ca noi să-L putem cunoaşte pe Dumnezeu Însuşi. Este oarecum surprinzător să găsim aceste cuvinte pe buzele apostolului Pavel deoarece fireşte că de la apostolul Pavel au învăţat efesenii tot ceea ce ştiau despre Dumnezeu, învăţătură care, trebuie să înţelegem, era substanţială. O mare parte din această învăţătură se află în această epistolă. Chiar o mare parte se află în capitolul întâi. Prin urmare, ne-am întoarce spre Pavel şi i-am spune: "Pavel, nu pricepem despre ce vorbeşti. Aici tu te rogi ca cei care sunt creştini în Efes să-L poată cunoaşte pe Dumnezeu, însă priveşte la tot ceea ce i-ai învăţat despre Dumnezeu. Adică vrei să spui că nu i-ai învăţat bine sau că ei nu au priceput ceea ce i-ai învăţat? Sau, probabil vrei să spui că pe undeva se află un fel de înţelepciune ezoterică, asemănătoare religiilor misterioase greceşti, înţelepciune care încă trebuie descoperită?" Pavel ar replica: "Nu, problema este că voi nu înţelegeţi ce vreau să spun. Eu nu vorbesc despre cunoaşterea despre Dumnezeu deşi, fără nici o îndoială, mai sunt încă multe lucruri despre Dumnezeu, pe care cu toţii avem nevoie să le ştim, chiar şi efesenii, însă eu vorbesc despre cunoaşterea lui (de) Dumnezeu Însuşi. Pentru asta mă rog eu. Doresc ca ei să-L cunoască pe Dumnezeu mai bine."
Ce înseamnă să-L cunoşti pe Dumnezeu? Aceasta nu este o întrebare uşoară. De fapt, cărţi întregi au fost scrise pe acest subiect. Într-una din aceste cărţi, "Cunoscându-L pe Dumnezeu", teologul britanic J.I.Packer sugerează trei elemente. Primul, spune el, este acesta: cunoaşterea lui Dumnezeu este o problemă de relaţii personale. Este o problemă de a te relaţiona la El pe măsură ce El se deschide spre tine. Este o problemă de a Se relaţiona la tine pe măsură ce tu ajungi să-L cunoşti. Al doilea, spune Packer, a-L cunoaşte pe Dumnezeu este o problemă de implicare personală a raţiunii, voinţei şi sentimentelor. Credinciosul se bucură atunci când Dumnezeu este onorat şi are cea mai acută mâhnire când vede că Dumnezeu este tratat cu dispreţ. La fel, creştinul simte ruşine şi mâhnire când este convins că a păcătuit înaintea Domnului. Al treilea element, spune el, a-L cunoaşte pe Dumnezeu este o problemă de har. Este o relaţie în care iniţiativa îi aparţine lui Dumnezeu în întregime, aşa cum şi trebuie să fie, din moment ce Dumnezeu este absolut deasupra noastră iar noi nu putem să-I pretindem vreo favoare, din pricina păcatelor noastre.
Lucrul acesta, vedeţi, înseamnă în ultimă analiză că ideea crucială nu este atât de mult cunoaşterea lui Dumnezeu de către noi, deşi acest lucru urmează natural, ci cunoaşterea noastră de către Dumnezeu, idee pe care, cu siguranţă, Apostolul Pavel o subliniază în acest capitol. Dumnezeu Şi-a aşezat dragostea peste noi. Dumnezeu ne cunoaşte. Dumnezeu ne alege în mod personal, individual, unul câte unul. Şi din această cauză, ca un rezultat al harului Său, noi, în ceea ce ne priveşte, putem să ne apropiem de El şi să-L cunoaştem într-un mod personal. Acest lucru îl realizăm dacă venim la El prin credinţa în Isus Hristos şi dacă creştem în această credinţă pe măsură ce înaintăm în viaţa creştină.
A doua oară când apostolul Pavel vorbeşte despre conţinutul rugăciunii sale pentru efeseni el modifică oarecum planul sau schimbă focalizarea. Prima oară, în versetul 17, el se roagă ca ei să aibă un duh de înţelepciune pentru ca, astfel, să-L cunoască pe Dumnezeu mai bine. A doua oară el se roagă ca ei să poată avea înţelegere pentru a putea cunoaşte, nu doar pe Dumnezeu în El Însuşi, ci şi ceva despre mântuirea care ne-a fost pusă la dispoziţie. El explică acest lucru. Foloseşte trei expresii. El se roagă ca noi să putem cunoaşte nădejdea la care El ne-a chemat, bogăţiile moştenirii Sale glorioase în sfinţi şi puterea Sa incomparabil de mare arătată nouă, care credem.
Primul dintre aceşti termeni este interesant. Ceea ce face Pavel în acea frază în care vorbeşte despre nădejdea la care El ne-a chemat, este să lege laolaltă cele două cuvinte importante "nădejde" şi "chemare". Acest lucru este important deoarece Pavel a vorbit tot timpul despre chemarea lui Dumnezeu. Iar acum este ca şi cum ar vrea să spună că această chemare nu trebuie înţeleasă ca ceva abstract sau general ca şi cum, folosind o imagine, Dumnezeu ne-a făcut pur şi simplu o chemare dintr-o negură de unde să nu-L putem vedea, să nu putem şti nimic despre noi sau despre destinul nostru. Mai degrabă, el vrea să spună că chemarea lui Dumnezeu este la ceva şi pentru ceva. Când vom începe să înţelegem lucrul acesta şi ne vom uita în urmă, în acest capitol, descoperim că de fiecare dată când menţionează chemarea lui Dumnezeu, aceasta întotdeauna are un obiectiv. Este o direcţie spre care ne trimite această chemare. Suntem chemaţi, spune el în versetul 4, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Sa. El spune mai departe că Dumnezeu ne-a chemat pentru ca să putem fi adoptaţi ca fii. Iar în final, în ultimul paragraf al părţii de introducere, noi am fost chemaţi pentru lauda gloriei Sale. În orice caz, secţiunea aceasta vorbeşte despre ceea ce, în parte, avem acum însă va fi desăvârşit mai târziu. Aceasta este nădejdea creştină. Vedeţi, un creştin, conform acestei definiţii, este determinat, nu atât de mult de unde vine, ci de încotro se îndreaptă. Şi pentru că noi îi vedem pe credincioşi în această lumină, acest lucru schimbă pur şi simplu modul în care ne uităm la ceilalţi în cadrul comunităţii creştine.
Martin Lloyd Jones, în comentariul său, relatează povestea lui Philip Henry, tatăl marelui comentator şi scriitor biblic, Matthew Henry. Philip Henry şi o anume tânără domnişoară erau îndrăgostiţi unul de celălalt. Însă relaţia lor era dificilă, deoarece el provenea din ceea ce era văzut ca o clasă inferioară a societăţii iar ea provenea din ceea ce era văzut ca o clasă superioară. Însă ea era creştină şi vedea lucrurile diferit. Nu era nici un obstacol pentru ea, însă era un obstacol pentru părinţii ei. Aceştia au văzut diferenţa dintre cei doi ca o barieră în calea mariajului. Cu o ocazie în care au vorbit despre acest lucru, ei au întrebat-o : "acest Philip Henry, de unde vine?", la care această femeie, care a devenit, în cele din urmă, mama lui Matthew Henry, a dat o replică nepieritoare. Ea a răspuns: "Nu ştiu de unde vine, însă ştiu încotro se îndreaptă."
Aşa şi este. Cunoaşterea ţintei înspre care ne îndreptăm. Noi mărşăluim spre Sion. Ţinta noastră este să devenim asemenea Domnului Isus Hristos în toate privinţele. Această perspectivă transformă lucrurile. Astfel, nu-i vom mai vedea pe ceilalţi credincioşi după trup, ci îi vom vedea în termenii a ceea ce ei devin, din punct de vedere spiritual, în Isus Hristos.
Aş putea spune că această cunoaştere a nădejdii noastre ne oferă, de asemenea, şi certitudine. Vedeţi, acea legătură dintre "nădejde" şi "chemare" face ca nădejdea creştinului să fie sigură. În limbajul obişnuit de fiecare zi, atunci când folosim termenul nădejde, vorbim în general despre ceva nesigur, despre ceva pentru care nădăjduim, însă nu ştim dacă va veni sau nu. În limbajul biblic, acest cuvânt nu este folosit niciodată în sensul acesta. Nădejdea creştină este întotdeauna ceva sigur. Tocmai de aceea este numită nădejde binecuvântată. Tocmai de aceea este desemnată ca ceva în care ne putem bucura. De ce? Deoarece nădejdea noastră este fundamentată în chemarea lui Dumnezeu iar chemarea lui Dumnezeu nu se schimbă pentru că este fundamentată în caracterul lui Dumnezeu. Astfel, dacă El ne cheamă la ceva, acea nădejde, deşi este legată de lucrul la care am fost chemaţi, nu este nesigură, ci sigură. Prin urmare, putem să ne aşezăm picioarele pe ea. Cunoscând această nădejde, indiferent de ce se întâmplă în această viaţă, acesta este destinul nostru în Isus Hristos. Pavel se roagă ca efesenii şi noi înşine, de asemenea, să putem ajunge să cunoaştem acest lucru pe deplin. "Nădejdea mea este zidită pe nimic mai puţin decât pe sângele şi dreptatea lui Isus." De aceea cântăm: "Pe Hristos, Stânca solidă stau. Orice alt sol este nisip mişcător." O, fie să cunoaştem acest lucru. Să cunoaştem acest lucru mai bine, ca popor creştin.
Apoi, există şi acest al doilea lucru. Pavel s-a rugat ca noi să putem cunoaşte nădejdea la care Dumnezeu ne-a chemat. Acum el se roagă ca să putem cunoaşte bogăţiile moştenirii Sale glorioase în sfinţi. Sunt două moduri în care putem înţelege această propoziţie. Se poate referi la moştenirea lui Dumnezeu, care am fi noi sau se poate referi la moştenirea noastră şi la lucrurile pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru noi în mântuire. Din punct de vedere lingvistic, ambele variante sunt posibile, însă observând contextul, a doua variantă este de preferat. Deoarece, în definitiv, pentru asta se roagă Pavel aici. Pentru ca să putem şti ceea ce ne aparţine în mântuire. Şi pentru că în Coloseni, în capitolul întâi, versetul 12 există un verset paralel care clarifică foarte bine ceea ce am spus. Pavel se roagă pentru ca să putem cunoaşte, pe deplin, ceea ce este cu adevărat al nostru în Hristos şi ceea ce vom avea pe deplin atunci când Îl vom vedea pe Domnul Isus Hristos faţă în faţă.
Dacă cineva se va gândi cu atenţie la aceste lucruri, el sau ea ar putea să întrebe: "Dacă este aşa, atunci care este diferenţa dintre această propoziţie şi cea de dinaintea ei? Când vorbeşti despre nădejdea creştină vorbeşti despre ceva ce este sigur, însă ceva ce noi nu posedăm într-o măsură deplină. Când vorbeşti despre bogăţiile moştenirii noastre glorioase vorbeşti despre ceva ce avem, dar care nu ne aparţine încă într-o măsură deplină. Care este diferenţa dintre cele două?". Diferenţa constă în deosebirea dintre cuvântul "nădejde", din prima propoziţie, şi "bogăţii" din a doua. Nădejdea are de-a face cu încrederea. Rezultatul aici este asigurarea. Bogăţiile au de-a face cu intenţia cu care Dumnezeu asigură. Rezultatul aici este o cunoaştere crescândă a complexităţii harului Dumnezeului nostru. Cât de puţin cunoaştem despre acele bogăţii ale moştenirii noastre în sfinţi. Însă chiar şi apostolul Pavel a spus cu o ocazie: "Aici vedem în parte. Cunoaştem în parte. Însă în acea zi vom cunoaşte pe deplin întocmai cum şi noi suntem cunoscuţi." Aşa suntem şi noi iar uneori suntem foarte ignoranţi.
Am ajuns şi la ultima propoziţie. "Şi ca să puteţi cunoaşte puterea Sa incomparabil de mare arătată pentru noi, care credem." John Stott, în comentariul său, sugerează că aici avem răspunsul la ceea ce ar putea apărea ca o problemă în primele două propoziţii. Când vorbeşti despre chemarea lui Dumnezeu, vorbeşti despre trecut. Dumnezeu ne-a chemat din eternitate. Când vorbeşti despre moştenirea noastră, vorbeşti despre viitor. Acea moştenire pe care o vom primi în eternitatea care va veni. Dar ce putem spune despre interimat? Ce putem spune despre această lume a lui aici şi acum în care trăim? Cum putem să trăim ca popor al lui Dumnezeu cu o moştenire ca aceasta, răspunzând la chemarea lui Dumnezeu într-o lume plină de păcat, care se opune suveranităţii lui Dumnezeu? Răspunsul este în această frază: "pentru ca să putem cunoaşte acea mare putere a lui Dumnezeu pe care a descoperit-o în Isus Hristos." Cred că aceasta este ideea pe care Pavel a avut-o cel mai mult în minte când a scris aceste lucruri. Şi aceasta deoarece este ideea la care se referă, pe care o dezvoltă şi cu care umple restul capitolului. El doreşte să explice ce este acea putere. Acea putere, spune el, este lucrarea puterii şi tăriei Lui pe care şi-a exercitat-o în Hristos, atunci când L-a înviat din morţi şi L-a aşezat la dreapta Sa, în locurile cereşti, cu mult deasupra oricărei domnii şi autorităţi, puteri şi stăpâniri, şi oricărui titlu care poate fi dat, nu numai în veacul prezent, ci şi în cel care va veni.
Închei întrebând cum vom putea, eu şi voi, să ajungem vreodată să cunoaştem acea putere? Cum vom putea, eu şi voi, să ajungem la punctul în care să-L putem cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu şi să trăim ca şi El? Nu există decât o singură cale. Doar petrecând timp cu Dumnezeu. Dacă dorim să cunoaştem mai mult despre o altă fiinţă umană, trebuie să petrecem timp cu acea persoană. O, poţi învăţa câte ceva despre o altă persoană prin scrisori. Poţi învăţa câte ceva despre o altă persoană, ascultând ceea ce altcineva are de spus despre ea. Însă dacă vrei cu adevărat să o cunoşti în mod personal trebuie să petreci timp cu acea persoană, faţă în faţă. Nu mai puţin adevărat este lucrul acesta în privinţa relaţiei noastre cu Dumnezeu. Pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu, pentru a cunoaşte puterea lui Isus Hristos trebuie să petreci timp cu Dumnezeu. În rugăciune, în studiu biblic şi în meditaţie. Aici nu este vorba despre inteligenţă. Nu este vorba despre o instruire excepţională sau despre grade academice. Este vorba despre timpul petrecut cu Dumnezeu, deoarece inima este aceea care îngenunchiază înaintea Lui pentru ca Domnul Isus să deschidă marele tezaur al propriei Sale inimi şi dragoste pentru noi. Să ne rugăm:
Tatăl nostru, trăim într-o vreme în care suntem ocupaţi. Trăim într-o lume în care problemele ei se războiesc cu acele momente de părtăşie de care avem nevoie să le petrecem cu tine. Tatăl nostru, dă-ne harul să înţelegem acest lucru. Să înţelegem că această lume şi activitatea ei nu este un prieten, ci mai degrabă un duşman al sufletelor noastre. Dă-ne harul să petrecem acel timp cu tine, singurul din care vin secretele unei vieţi evlavioase şi puterea de a trăi şi a-L sluji pe Isus Hristos aici şi acum. Ne rugăm în numele Mântuitorului nostru, Isus. Amin.
Tradus de Tiberiu Pop