O persoana nu are nevoie sa citeasca foarte mult din Noul Testament pentru a-si da seama ca portiuni mari din el sunt orientate spre viitor. Citim desigur despre lucrarea din trecut a lui Hristos, realizata pentru a ne asigura mantuirea prin moartea Sa pe cruce. Insa, de asemenea, ni se spune sa privim inainte spre acea zi in care El se va reintoarce in glorie si-Si va supune toti vrajmasii pentru totdeauna. Citim in Noul Testament ceea ce a fost, probabil, una dintre cele mai timpurii rugaciuni crestine. In 1 Corinteni 16 si in Apocalipsa 22: "Vino Doamne Isuse!". In mod clar, biserica primara, atat in practica ei, cat si in teologia ei, era orientata spre viitor. Din nefericire exista astazi, in unele cercuri crestine, o tendinta de a accentua atat de mult aceste aspecte viitoare ale credintei, in principal reintoarcerea lui Hristos in glorie pentru a-Si supune vrajmasii, incat ceva din inaltarea prezenta a lui Hristos deasupra tuturor fortelor raului a fost pierdut. Exista o oarecare tendinta de a spune: "Ei bine, cand Isus va veni El va domni pentru totdeauna." Dar, de fapt, Biblia ne invata, de asemenea, asa cum spune autorul Epistolei catre Evrei, ca "desi inca nu vedem toate lucrurile puse sub autoritatea Lui, Il vedem in acelasi timp pe Isus incoronat cu slava si cinste."
Acest lucru il are Pavel in minte indreptandu-se spre finalul acestui extraordinar capitol intai din Efeseni. Vorbind, aici, despre inaltarea lui Hristos, Pavel se gandeste la ea din trei perspective. Din perspectiva invierii. Din perspectiva inaltarii Sale la cer si a inaltarii deasupra tuturor fortelor rele ale universului. Iar in al treilea rand se gandeste la Isus ca fiind inaltat in calitate de Cap al Bisericii. Este interesant sa ne oprim putin si sa ne gandim cum a ajuns Pavel la aceste perspective. Si aceasta deoarece, pe masura ce citim, ne vom da seama ca el nu incepe simplu, prin a spune ca Isus Hristos a fost glorificat peste toate lucrurile. Cu putin inainte de aceasta, asa cum am aratat, Pavel se ruga pentru efeseni, iar rugaciunea sa era preocupata de faptul ca, prin experimentare, ei sa poata cunoaste puterea lui Dumnezeu in vietile lor. Pe aceasta baza cladeste el discutia referitoare la inaltarea lui Hristos. Acest lucru inseamna ca puterea este preocuparea de capatai a lui Pavel, in rugaciunea sa pentru efeseni.
Daca ne uitam putin mai inainte de aceasta, observam pe buna dreptate ca Pavel este preocupat, de asemenea, de cunoastere. De multe ori el se roaga ca ei sa-L poata cunoaste mai bine pe Dumnezeu pentru a putea cunoaste nadejdea la care El i-a chemat si bogatiile mostenirii lor si alte asemenea lucruri. Cunoasterea este un lucru foarte important. Pe ea sunt fundamentate alte lucruri. Crestinismul este o religie a cunoasterii. Insa nu este o religie numai a cunoasterii. Aceasta este ideea pe care o afirma aceste versete. Crestinismul nu este doar cunoastere in sensul unei filozofii care este ceva prin ea insasi si prin care incercam sa traim. Crestinismul este mult mai mult decat atat. Crestinismul este cunoasterea a ceea ce Dumnezeu a facut insa este, de asemenea, o insusire prin experimentare a puterii lui Dumnezeu care lucreaza prin aceasta cunoastere in viata fiecarui crestin. Citind diferite epistole ale lui Pavel avand in minte aceasta problema a puterii sau a tariei, am sesizat ca Pavel a fost foarte preocupat de aceasta in timpul sau. El traia intr-o lume dominata de romani. Romanii erau foarte puternici. Daca era ceva de care sa fie mandri, aceasta era puterea romana. Iar intr-o lume care era constienta de aceasta putere, Pavel vorbeste adesea despre acea putere a lui Dumnezeu, superioara si irezistibila, observata in invierea lui Hristos iar acum, asa cum se roaga, care trebuia sa se observe in fiecare crestin. Observati ce zice? El spune ca in crestinism incepem cu cunoasterea a ceea ce Dumnezeu a facut si crestem in aceasta cunoastere. Insa crestem in ea pentru ca sa putem trai aceste lucruri intr-un mod transformator, in mijlocul unei societati, a lui si a noastra, care are nevoie, in mod clar, de aceasta transformare.
Pavel se gandeste la trei domenii in care este observata puterea lui Dumnezeu in Hristos. Primul domeniu este acela al invierii. Este cel mai evident. Cand Isus Hristos a fost aici pe pamant a vorbit despre invierea Sa. El a incercat sa-Si pregateasca ucenicii pentru acel moment spunand, asa cum ni se relateaza in Marcu 10 si in alte locuri, ca El trebuie sa se suie la Ierusalim iar acolo va fi arestat si batut, scuipat, insultat si apoi crucificat. Insa, a spus El, in a treia zi voi invia. Este o profetie uluitoare. Era un lucru aparent imposibil sa se poata intampla. De secole si de milenii barbati si femei s-au nascut si au murit si toata lumea putea sa vada ca moartea le era sfarsitul. Si totusi, se afla acolo Isus care spunea ca va muri, asa cum toti o vor face, insa dupa ce va muri, chiar la trei zile dupa aceea, Dumnezeu, Tatal Sau, Dumnezeul gloriei, Dumnezeul Vechiului Testament va interveni si Il va invia dintre cei morti. Te uiti la o asemenea afirmatie si spui: "Ce putere de pe pamant ar putea realiza o asemenea inviere?". Iar raspunsul este ca nici o putere de pe pamant nu poate, insa o putere cereasca poate si a facut-o. Si astfel, in a treia zi, Isus a fost readus la viata iar prin acest act Dumnezeu a justificat pretentiile lui Hristos, oferind o marturie a propriei noastre invieri finale si aratand ca exista o putere disponibila pentru a-l capacita pe oricine este unit cu Isus Hristos prin credinta mantuitoare sa invinga pacatul acum. La acest lucru se gandeste Pavel in timp ce scrie.
Martin Lloyd Jones, in comentariul sau, vorbind despre vrajmasii care ni se opun in trairea unei vieti crestine, ii imparte intr-un mod foarte clar. Inainte de toate vorbeste despre lume, despre aspectul lumesc, despre sistemul lumii care, asa cum observa el in mod corect, ne bombardeaza constant, intr-o varietate de moduri. Lumea isi prezinta sistemul si valorile prin intermediul televiziunii. Citim despre ele in ziare. Se afla in reviste. Se afla in valorile companiilor pentru care lucram. Le gasim in conversatiile pe care le avem. E vorba despre acele valori care spun: "Ceea ce este important in viata este sa ajungi cat mai sus, sa obtii lucruri materiale, sa nu-ti pese de altii, decat de tine si tot ce tine de acestea. Sa ajungi in frunte si sa fii recunoscut." Iar Lloyd Jones intreaba: "cum am putea, fiind in lume, sa infrangem acest tip de sistem?". Cum am putea sa fim reinnoiti din interior, dupa cum scrie Pavel in Romani 12, "ca sa putem deosebi bine voia lui Dumnezeu, cea buna si desavarsita"? Nu exista decat o singura cale. Cu ajutorul lui Dumnezeu, prin acea putere care a fost dovedita in inviere. Asta ar vrea Pavel sa vada. Asta ar vrea Dumnezeu sa vada. In felul acesta ne doreste Dumnezeu. Dumnezeu ne doreste, nu in asemanare cu aceasta lume, ci transformati din interior astfel incat sa reprezentam si sa fim ceva diferit in mijlocul unui sistem lumesc corupt si egoist.
Lloyd Jones vorbeste, de asemenea, despre fire (trup, carne). In Biblie, firea se refera la natura umana asa cum este ea despartita de harul lui Dumnezeu in Hristos. Se refera la persoana care nu este nascuta din nou. Iar aceasta parte a fiintei umane ne insoteste in viata crestina. Se exprima pe sine prin lene, acel tip de lene care ne impiedica sa citim Biblia, sa ne rugam, sa mergem la biserica, sa avem partasie cu alti crestini si sa facem ceea ce avem de facut. Se exprima pe sine prin egoism. Prin urmare ne slujim pe noi inainte de a-i sluji pe altii. Se exprima intr-o varietate de moduri. Prin obiceiuri rele, prin obiceiuri pacatoase de care nu putem scapa. Astfel ca intrebam unde in aceasta lume putem gasi puterea de a rupe acea stransoare pe care firea o exercita asupra noastra. Nu o vom gasi in aceasta lume. Lumea nu are nimic de oferit. Unde vom gasi victoria asupra acestor obiceiuri rele? Exista doar un singur raspuns. Prin puterea lui Dumnezeu aratata in invierea lui Isus Hristos. Numai aceasta este suficienta.
Apoi ne gandim la puterea diavolului. Lumea, firea si diavolul. La acestea s-au referit marii conducatori ai Bisericii. Diavolul este un inamic sau un adversar formidabil. Pavel scrie despre diavol mai tarziu, chiar in aceasta epistola. El spune: "Caci noi nu avem de luptat impotriva carnii si a sangelui, ci impotriva capeteniilor, impotriva domniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii care sunt in locurile ceresti." El spune: "Priviti, puneti-va armura lui Dumnezeu pentru ca sa va puteti impotrivi atacurilor diavolului." Unde vom gasi victorie asupra unui adversar atat de formidabil ca acesta? Nu exista decat un singur raspuns. Prin puterea lui Dumnezeu demonstrata in invierea lui Isus Hristos.
Atunci cand ne gandim la inviere trebuie sa ne spunem ca aceasta este o problema de practica. Nu este o problema de teologie care este dincolo de intelegere si experienta. Este tocmai locul in care teologia coboara spre noi, devenind practica in vietile noastre de zi cu zi. Noi trebuie sa ne intrebam: "Se vede ceva in viata mea care sa vorbeasca despre puterea lui Dumnezeu si despre invierea lui Isus Hristos? Exista ceva acolo din Dumnezeu atat de evident incat cineva care priveste de afara sa spuna: 'Nu vad cum au putut sa faca acest lucru. Nu vad cum s-au putut schimba. Nu vad cum au putut sa realizeze acea victorie morala si spirituala, din moment ce e realizata printr-o putere dincolo de limitele lor'?" Observati ca atunci cand Pavel se gandeste la puterea si glorificarea lui Isus Hristos, el se gandeste la ea in acesti termeni.
In al doilea rand, Pavel vorbeste despre puterea lui Dumnezeu exercitata in Hristos cand "L-a pus sa sada la dreapta Sa, in locurile ceresti, mai presus de orice domnie, de orice stapanire, de orice putere, de orice dregatorie si de orice nume, care se poate numi, nu numai in veacul acesta, ci si in cel viitor." Acest lucru este, de asemenea, important. Deoarece, observati, atunci cand incepem sa vorbim despre lupta spirituala in care suntem angajati... nu numai impotriva lumii, nu numai impotriva firii... Cand vorbim despre conflictul cu lumea si cu firea am putea spune: "Poate, daca exista un asemenea lucru ca puterea invierii, ei bine, atunci putem fi victoriosi asupra acestor lucruri." Insa cand ne gandim, nu numai la aceste lucruri, ci si la puterea diavolului si a fortelor demonice ce sunt stranse in jurul lui, despre care vorbeste Pavel mai tarziu, in capitolul 6, acele puteri din vazduh, acele forte demonice, cand ne gandim la acestea ne intrebam: "Este oare puterea lui Dumnezeu demonstrata in invierea lui Isus Hristos suficienta?" Iar raspunsul lui Pavel este acela ca puterea lui Dumnezeu vazuta in invierea lui Isus Hristos este observata nu numai in inviere, ca si cum acolo lucrarea lui Dumnezeu in Hristos s-ar fi oprit, ci puterea lui Dumnezeu merge mai departe, asa cum spune: "spre acea glorificare a lui Isus mai presus de toate fortele spirituale ale acestei lumi." Cand Isus este inaltat deasupra tuturor domniilor si stapanirilor, asa cum spune textul, acest lucru include puterile pamantesti, ingerii si tot ce tine de acestea, insa, mai presus de toate, implica fortele demonice, ostile, care sunt dispuse in spatele puterilor politice ale acestei lumi. Prin urmare el spune: "Vezi, putem fi victoriosi si aici deoarece Dumnezeu L-a inaltat pe Isus, Stapanul nostru, Domnul nostru, cu care suntem uniti in acea pozitie, prin credinta mantuitoare."
Apoi, in al treilea rand, Pavel vorbeste despre ce a facut Dumnezeu cand L-a pus pe Hristos drept Cap peste toate, pentru Biserica. Aici se continua ideea de mai devreme. Se spune ca Dumnezeu L-a inviat pe Isus Hristos dintre cei morti si L-a inaltat la ceruri si I-a dat o pozitie deasupra oricarei stapaniri, oricarei autoritati si puteri, insa toate acestea de dragul Bisericii. Aceasta este o afirmatie extraordinara. Acesta este primul loc in care este mentionat cuvantul Biserica in epistola. Si totusi, intr-un anumit sens, cartea a fost despre Biserica de la inceput si continua sa fie despre Biserica pana la sfarsit. Vorbeste despre originea Bisericii, natura Bisericii, standardele Bisericii si despre relatia, in termeni practici, dintre Biserica si Isus Hristos, Stapanul ei. Ceea ce spune este ca, intr-un anume sens, toate acestea sunt in folosul nostru, pentru ca sa putem trai cu adevarat ca popor al lui Dumnezeu sub domnia lui Isus Hristos in acest veac de acum.
Exista o fraza aici care a dat multe batai de cap comentatorilor iar motivul este evident. Motivul este ca, din punct de vedere lingvistic, fraza poate fi interpretata in diverse moduri. Este vorba despre fraza care alcatuieste versetul 23: "(Biserica) care este trupul Sau, plinatatea Celui ce implineste totul in toti." Oare la ce se refera? Ce inseamna "plinatatea Celui care implineste totul in toti"? Avem trei posibilitati. Prima interpreteaza acel cuvant, "plinatate", ca referindu-se, nu la Biserica, ci la Hristos Insusi. Astfel, am putea citi in felul urmator: "Biserica, care este trupul Sau (adica Hristos), Care este plinatatea Lui (a lui Dumnezeu), Care implineste totul in toti." La prima privire aceasta este o posibilitate atractiva. Cu siguranta, ni se spune altundeva in Scriptura ca Dumnezeu umple totul in toti si ni se spune ca Hristos este plinatatea lui Dumnezeu in sensul ca Isus Hristos descopera plinatatea naturii divine in El Insusi. Si totusi, daca incepi sa studiezi versetul in conformitate cu alte pasaje scripturale, aceasta interpretare nu pare pe deplin corecta. Scriptura nu spune nicaieri ca Hristos este plinatatea lui Dumnezeu. Ea spune ca plinatatea lui Dumnezeu locuieste in Hristos, ceea ce inseamna ca Isus este complet divin. Insa nu spune ca Hristos este plinatatea lui Dumnezeu in sensul ca oarecum Dumnezeu este subsumat in Isus Hristos. Aceasta ar fi o idee gresita. Este poate un lucru minor si mai degraba tehnic insa arata faptul ca nu trebuie sa interpretam versetul in sensul acesta.
A doua posibilitate ar fi sa interpretam plinatatea ca referindu-se la Biserica, intr-un sens activ. Adica, Biserica Il umple sau Il completeaza pe Isus Hristos. La prima privire aceasta este o idee care socheaza. In mod evident nu trebuie inteleasa intr-un sens ontologic (al naturii existentei sau fiintei) ca si cum am vorbi despre esenta lui Dumnezeu Tatal, ca si cum am spune ca niste biete creaturi alcatuiesc sau completeaza esenta divinitatii. Evident nu despre asta este vorba. Nu asta vor sa spuna cei care propun aceasta interpretare. Ei se ocupa pur-si-simplu de imaginea Bisericii ca trup sau mireasa a lui Hristos, imagine pe care Pavel o dezvolta chiar in aceasta epistola. Si, spun ei, tot asa cum capul nu este complet fara trup iar un sot nu este complet fara sotia lui si nici o sotie fara sotul ei, tot asa Hristos nu este complet fara Biserica, care este trupul Sau.
Ei bine, este posibil. Cu toate acestea, eu cred ca o a treia posibilitate este cea corecta, in lumina capitolului. Aceasta posibilitate interpreteaza cuvantul "plinatate" ca referindu-se la Biserica, insa nu intr-un sens activ, ci intr-unul pasiv. Adica nu Biserica este cea care Il umple sau Il completeaza pe Isus Hristos, ci mai degraba Biserica este cea umpluta de Hristos. El ne umple. Aceasta este perspectiva pe care John Stott o are in interpretarea acestui capitol si cred ca este cea corecta. Cred lucrul acesta din mai multe motive. Mai intai de toate, din cauza analogiei Scripturii. Cand te confrunti cu un pasaj dificil un foarte important principiu de interpretare este acela de a descoperi ce spun alte pasaje, ce fel de lumina arunca acestea asupra pasajului-problema. Si daca vei studia alte pasaje relationate la al nostru nu vei gasi niciodata in alta parte unde sa se spuna ca Biserica Il umple sau Il completeaza pe Hristos, insa vei gasi in multe, multe locuri ca Hristos umple Biserica. Un alt argument deriva din modul in care se desfasoara pasajul. Pavel vorbeste despre nevoia de putere in Biserica, spunand ca motivul pentru care Biserica are promisiunea acestei puteri este acela ca Isus Hristos este inaltat, ca puterea lui Dumnezeu este observata in El si ca - ce anume? - Isus ne umple. Iar daca Isus umple Biserica, atunci puterea lui Dumnezeu, care este in Isus, umple de asemenea Biserica iar noi devenim un element transformator in aceasta lume in declin.
Ma intreb daca acest lucru se intampla cu adevarat cu noi. O, este usor sa vorbesti despre putere. Obisnuim sa spunem: "O, da, da, puterea evangheliei, puterea crucii." Insa acea putere extraordinara a lui Dumnezeu, lucrarea puterii tariei Lui (acesta este limbajul pe care Pavel il foloseste) este ea vazuta in noi? O, daca este, atunci noi cu adevarat vom fi ceea ce Isus a spus ca trebuie sa fie Biserica. Vom fi sare si lumina in lume si multe lucruri bune se vor intampla doar pentru ca Biserica lui Isus Hristos este aici. Acea putere care trebuie sa se manifeste in Biserica nu este puterea armelor. Nu este puterea politica. Nu este puterea fortei. Este puterea personalitatilor transformate, a prioritatilor redirectionate, a noilor valori care, binecuvantate de Dumnezeu, se vor raspandi pentru a influenta, cu timpul, o intreaga cultura.
Edward Gibbon, in monumentala sa opera clasica, "Istoria declinului si a prabusirii Imperiului Roman", are un paragraf in care scrie despre influenta pe care Biserica a avut-o in lumea romana. El scrie intr-un limbaj foarte emotionant. Limbajul este atat de emotionant incat Winston Churchil, cu o anume ocazie, l-a memorat ca si cum l-ar fi avut dintotdeauna in minte. Iata ce a scris Gibbon:
"In timp ce acel corp extraordinar, Imperiul Roman, era invadat prin violenta si subminat prin depravare lenta, o religie pura si umila s-a strecurat incetul cu incetul in mintile oamenilor, a crescut in tacere si obscuritate, a obtinut o noua vigoare din partea opozitiei si, in final, a ridicat stindardul Crucii pe ruinele Capitalei. Influenta crestinismului nu s-a limitat numai la perioada sau la granitele Imperiului Roman. Dupa o revolutie de treisprezece sau paisprezece secole, aceasta religie este inca practicata de natiunile Europei, de cea mai remarcabila parte a omenirii in ceea ce priveste artele si invatatura, precum si armele. Prin efortul si zelul europenilor ea a fost larg raspandita pana la cele mai indepartate tarmuri ale Asiei si Africii, iar prin intermediul coloniilor a fost adanc inradacinata din Canada pana in Chile intr-o lume care nu fusese cunoscuta celor din vechime."
Edward Gibbon nu a fost un prieten al crestinismului evanghelic. El a regretat prabusirea Imperiului Roman si a atribuit o mare parte din aceasta prabusire influentei crestine. Insa el a fost un istoric cinstit. El a recunoscut ca, uitandu-se la crestinism in acele vremuri timpurii, acea linistita, umila si pura infuzie a vietii si a puterii lui Isus Hristos a produs, in final, o schimbare in intreaga lume cunoscuta atunci. Avem nevoie de aceasta in zilele noastre. Nu se va intampla prin puterea noastra. Insa se poate intampla prin puterea lui Dumnezeu in Isus Hristos in masura in care El Isi umple poporul.
Sa ne rugam:
Tatal nostru, cand citim un paragraf ca acesta ne este greu sa ramanem superficiali. Uneori spunem: "O, da, da, este putere in sangele lui Hristos, este putere in cruce" si intr-adevar este. Insa Tatal nostru, noi trebuie sa ne auto-examinam si sa ne intrebam daca puterea Hristosului inaltat este cu adevarat vizibila in noi, in modul in care ne traim vietile. Tata, iarta-ne caci stim ca acest lucru nu se intampla. Iarta-ne caci adesea, poate de cele mai multe ori, traim ca si lumea. O, iarta-ne pentru aceasta! Iar prin puterea ta capaciteaza-ne sa putem fi ceea ce trebuie sa fim. Anume sare in lume. Lumina in lume. Si, Tatal nostru, binecuvanteaza pe multi, in numele lui Hristos.
Tradus de Tiberiu Pop