In ultimele doua zile am explorat natura credintei biblice, acest concept profund si important care atinge insasi esenta a ceea ce inseamna sa fii un crestin. Dupa ce am inceput cu o scurta definitie a naturii credintei, privita dintr-o perspectiva biblica, am privit la exemplele care ne sunt date in cartea Evrei, in asa numitul apel al eroilor si eroinelor credintei pe care il gasim in Evrei 11. As vrea sa incep astazi privind la inca vreo cateva astfel de exemple pe care le gasim ilustrate atat de clar in istorie si in viata reala, exemple ce ne arata care este natura credintei. Imi amintesc de un comentariu pe care Soren Kierkegaard l-a facut analizand cultura europeana a secolului al 19-lea. Ca un filozof existential si ca un crestin al zilelor sale, Kierkegaard a avut o atitudine oarecum negativa fata de civilizatia epocii sale. El a spus: "Nu ma plang ca vremurile sunt rele, ci mai degraba ca ele sunt lipsite de valoare." El a continuat spunand ca erau vremuri in care oamenilor le lipsea o credinta plina de pasiune. Ori de cate ori se simtea descurajat, spunea ca se intoarce la paginile Vechiului Testament. "Acolo gasesc eroii reali din poporul lui Dumnezeu, cu toate defectele si calitatile lor. S-au urat unii pe altii, au luptat, au ucis, au comis adulter, au furat, au mintit, au inselat." Ideea nu era ca se bucura observand aceste modele de comportament pacatos, ci ca ei sunt atat de reali. Credinta pe care o practicau izvora din situatii concrete de framantari si lupte ale unor vieti reale. De aceea ma indrept catre Vechiul Testament, pentru ca aici gasesc aceste istorii. Gasesc exemple concrete despre ce inseamna sa traiesti prin credinta.
Iar aici, desigur, autorul cartii Evrei, dupa ce vorbeste despre Abel, despre Enoh si Noe, isi indreapta atentia catre cel ce a fost numit tatal tuturor credinciosilor, Avraam. El spune in versetul 8: "Prin credinta Avraam, cand a fost chemat sa plece intr-un loc pe care avea sa-L ia ca mostenire, a ascultat si a plecat fara sa stie unde se duce. Prin credinta a venit si s-a asezat el in tara fagaduintei, ca intr-o tara care nu era a lui si a locuit in corturi, ca si Isaac si Iacov, care erau impreuna mostenitori cu el ai aceleiasi fagaduinte. Caci el astepta cetatea care are temelii tari, al carei mester si ziditor este Dumnezeu." Observam ca aici cuvantul "credinta" este unit cu cuvantul "ascultare". Pentru ca la esenta credintei sta actiunea, fiind increzatori in ceea ce Dumnezeu porunceste. De aceea a fost Avraam tatal credinciosilor. Pe cand traia el inca in paganism, Dumnezeu i s-a aratat si i-a facut promisiunea ca va fi tatal unei mari natiuni. Citim in Geneza 15 ca Avraam L-a crezut pe Dumnezeu si acest lucru i s-a socotit ca neprihanire. Pavel insista asupra ideii ca Avraam este marele exemplu pentru toti aceia dintre noi care suntem indreptatiti prin credinta, nu prin fapte; noi suntem indreptatiti ori de cate ori acceptam promisiunile lui Dumnezeu pe care le gasim in Hristos, la fel cum Avraam, inainte sa fi facut vreun lucru bun sau rau, a fost socotit neprihanit, sau considerat neprihanit, de catre Dumnezeu pe baza faptului ca s-a increzut in promisiunea lui Dumnezeu. Insa felul in care si-a demonstrat credinta a fost prin ascultare. De aceea Iacov va indica mai tarziu spre capitolul 22 din Geneza unde Avraam l-a oferit pe Isaac pe altar, demonstrand astfel rodul credintei sale prin ascultare.
Deci, autorul cartii Evrei spune ca Avraam a ascultat prin credinta. El a ascultat atunci cand Dumnezeu l-a chemat sa plece intr-un loc, fara sa stie macar incotro se indreapta. Trebuie sa ne gandim la acest lucru. Putem sa-l transformam in ceva senzational si sa-l facem mai mult pios decat real. Insa realitatea a fost ca Avraam era un om in varsta. Radacinile lui erau adanc fixate in Mesopotamia. Acolo ii era familia. Acolo ii erau averile. Acolo ii era mostenirea. Si totusi, la aceasta varsta inaintata, Dumnezeu vine la el si ii spune: "Muta-te; pleaca de aici. Iesi din acest loc. Iesi din locul in a carui cultura te simti confortabil. Te voi face sa fii un strain intr-o tara straina si indepartata. Iti voi arata unde este si te vei duce acolo." Avraam a impachetat totul si a plecat. Asta zic si eu initiativa bazata pe credinta si doar pe credinta, aceasta emigrare a lui Avraam intr-o tara straina.
Apoi ni se spune ca "Prin credinta a venit si s-a asezat el in tara fagaduintei, ca intr-o tara care nu era a lui si a locuit in corturi, ca si Isaac si Iacov, care erau impreuna mostenitori cu el ai aceleiasi fagaduinte. Caci el astepta cetatea care are temelii tari, al carei mester si ziditor este Dumnezeu." Gasim un lucru semnificativ in legatura cu felul de viata al lui Avraam, ca om al credintei, precum si al fiilor si nepotilor lui, si anume faptul ca Avraam a trait ca un pelerin. El nu a avut o adresa permanenta. A locuit intr-un cort. Aceasta a fost experienta poporului lui Israel. Ei au fost semi-nomazi. S-au mutat din loc in loc, in tot tinutul, pe masura ce se schimba vremea, ca sa poata asigura hrana pentru turmele lor. Trebuiau sa se mute unde crestea iarba, in acest tinut arid si pustiu. De aceea nu au avut un loc permanent pe care sa-l poata numi casa lor. Avraam cauta si astepta o cetate care nu era una pamanteasca, ci o cetate al carei ziditor era Dumnezeu.
In continuare se vorbeste despre sotia lui Avraam, despre Sara. Ni se spune: "Prin credinta si Sara, cu toata varsta ei trecuta, a primit putere sa zamisleasca, fiindca a crezut in credinciosia Celui ce-i fagaduise. De aceea, dintr-un singur om si inca un om aproape mort, s-a nascut o samanta in mare numar, ca stelele cerului, ca nisipul de pe malul marii, care nu se poate numara." Din nou, la fel ca sotul ei, Sara a crezut ca Dumnezeu Isi tine promisiunile. Aceasta e dinamica credintei, nu-i asa? Asa cum am spus de atatea ori, credinta nu inseamna sa crezi ca exista un Dumnezeu. Credinta inseamna sa-L crezi pe Dumnezeu. Credinta inseamna sa te increzi in fidelitatea lui Dumnezeu. Atunci cand cred, tot ce inseamna asta este ca ma bazez pe cineva pe care-l consider demn de incredere, cineva care este cu desavarsire credincios promisiunilor pe care le face. Asa s-a intamplat atunci; la fel se intampla si astazi cu oamenii care-si pun credinta in Dumnezeu, pentru ca ei vad ca doar El, si numai El, este pana la urma vrednic de increderea noastra absoluta.
Apoi avem un fel de interludiu, o pauza in acest apel, in versetul 13 unde gasim scris: "In credinta au murit toti acestia, fara sa fi capatat lucrurile fagaduite: ci doar le-au vazut si le-au urat de bine de departe, marturisind ca sunt straini si calatori pe pamant. Cei ce vorbesc in felul acesta, arata deslusit ca sunt in cautarea unei patrii. Daca ar fi avut in vedere pe aceea din care iesisera, negresit ca ar fi avut vreme sa se intoarca in ea. Dar doreau o patrie mai buna, adica o patrie cereasca. De aceea lui Dumnezeu nu-I este rusine sa Se numeasca Dumnezeul lor, caci le-a pregatit o cetate." Acest scurt interludiu insumeaza experientele tuturor celor ce au fost enumerati, si anume lucrul pe care l-au avut cu totii in comun: ei toti au murit in credinta. Au murit fara sa vada sau sa realizeze intreaga masura a promisiunilor care i-au facut sa fie pelerini. Dumnezeu ii promite lui Avraam ca va fi tatal unei mari natiuni. Vorbim despre Israel ca fiind tara promisa. A fost promisa mai intai lui Avraam si urmasilor lui. Si totusi, singura bucata de pamant care i-a apartinut vreodata lui Avraam dupa calatoria din Mesopotamia a fost Macpela, unde a avut mormantul. A fost singura proprietate pe care a mostenit-o. Insa el a vazut implinirea viitoare a promisiunii pe care i-a facut-o Dumnezeu si s-a increzut in aceasta promisiune.
Va amintiti, daca trecem rapid la Noul Testament, despre controversele aprinse pe care le-a avut Isus cu Fariseii din zilele Lui. Fariseii, respingandu-L pe Isus, au apelat la parintii Vechiului Testament ca baza a respingerii lui Hristos. Ei au facut apel la Moise, dar Isus le-a raspuns: "Stati putin, Moise a scris despre Mine." Au pretins ca sunt fiii lui Avraam. Va amintiti ca atunci cand Isus a spus: "Daca ramaneti in Cuvantul Meu, sunteti in adevar ucenicii Mei; veti cunoaste adevarul, si adevarul va va face slobozi", Fariseii s-au ofensat si au raspuns: "Nu suntem robii nimanui, pentru ca suntem copiii lui Avraam." Isus le-a zis: "Sunteti copiii tatalui vostru, diavolul. Sunteti copiii celui caruia ii slujiti. Daca ati fi fost copiii lui Avraam, ati fi facut parte din echipa mea, pentru ca Avraam s-a bucurat ca a vazut ziua Mea." Isus spune deci acelasi lucru pe care il afirma si autorul cartii Evrei aici, si anume ca Avraam nu numai a privit in viitor catre promisiunea unei tari, ci el a privit si inspre promisiunea unui Rascumparator, promisiune implinita in persoana lui Hristos.
De asemenea, ne mai amintim, asa cum am mentionat mai devreme, ca pentru Pavel, atunci cand vorbeste despre doctrina indreptatirii doar prin credinta in Epistola sa catre Romani, prima dovada, persoana de care se foloseste ca sa ilustreze cum lucreaza neprihanirea, a fost Avraam. Iar ideea principala pe care o subliniaza este ca oamenii din Vechiul Testament au fost rascumparati in exact acelasi fel in care sunt rascumparati si oamenii din zilele noastre. Nu a existat o metoda de mantuire in Israel diferita de cea din comunitatea noului legamant. Indreptatirea este acum prin credinta. Indreptatirea a fost prin credinta si atunci. Temeiul meritelor pentru mantuire in Vechiul Testament a fost meritul lui Hristos, nu meritul taurilor si caprelor, asa cum ne spune autorul cartii Evrei - sangele taurilor si caprelor nu poate sterge pacatul. Dar ei au privit mai departe de ei insisi, au anticipat, au prefigurat venirea lui Mesia, al carui sange va sterge pacatul. In esenta, singura diferenta este directia timpului. Avraam a privit inainte inspre cruce; noi privim inapoi catre cruce. Credinta lui a fost in promisiune; credinta noastra este in implinirea acelei promisiuni. Dar metoda si mijlocul mantuirii este aceeasi pentru Avraam, ca si pentru noi astazi.
Apelul continua in versetul 17 cu o revenire la Avraam. "Prin credinta a adus Avraam jertfa pe Isaac, cand a fost pus la incercare: el, care primise fagaduintele cu bucurie, a adus jertfa pe singurul lui fiu! El caruia i se spusese: "In Isaac vei avea o samanta care-ti va purta numele!" Caci se gandea ca Dumnezeu poate sa invieze chiar si din morti: si, drept vorbind, ca inviat din morti l-a primit inapoi." Probabil cel mai maret act de credinta, in teama si cutremur, inregistrat in intreaga Scriptura a fost actul ascultarii pe care l-a infaptuit Avraam atunci cand Dumnezeu a venit la el, dupa ce i-a promis ca va avea multe generatii de urmasi si dupa ce l-a facut sa astepte ani si ani si ani la rand inainte sa se nasca Isaac. Intre timp, Avraam, daca va mai amintiti, a luat masuri ca sa se asigure ca aceasta promisiune se va implini, cu consimtamantul, ajutorul si complicitatea sotiei sale Sara. Sara stia ca e stearpa, de aceea a oferit-o pe slujitoarea ei, Agar, ca o mama surogat, astfel incat Avraam sa poata avea un fiu iar promisiunea sa se poata implini. Astfel, Agar are un fiu al carui nume este Ismael, dar nu acesta e fiul promisiunii. Si, din nou, dupa mai multa asteptare, Dumnezeu deschide pantecul Sarei si, la varsta ei inaintata si in starea ei de infertilitate, Sara aduce pe lume un fiu, al carui nume, de la primul ei raspuns la declaratia initiala, este cuvantul evreiesc "Isaac", care inseamna "ras". Pentru ca Sara a ras atunci cand i s-a spus ca va avea un fiu. Toate sperantele lui Avraam, intregul sau destin este cuprins in acest copil, in Isaac.
Dar iata ca vine Dumnezeu la el si ii spune, "Avraame, ia pe fiul tau, pe singurul tau fiu, pe care-l iubesti, pe Isaac; du-te in tara Moria si adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ti-l voi spune Eu." Cunoasteti restul istoriei. Cum Avraam, cu teama si tremurand si-a luat fiul si a plecat intr-o calatorie de trei zile. Pe drum, Isaac se uita la tatal lui si-i spune: "Avem lemne pentru foc, avem tot ce ne trebuie ca sa aducem jertfa. Dar unde e mielul?" Avraam se uita la fiul sau si-i raspunde: "Iehova Iire, Dumnezeu va purta de grija." Cred ca putem privi la aceasta scena, o putem scoate din contextul umanitatii reale, facand astfel din Avraam un sfant de hartie, cu un fel superficial de piosenie, care spune: "Hei, nu-ti fa griji din pricina asta, fiule. Dumnezeu ne va da mielul dupa ce ajungem pe varful muntelui." El de fapt se cutremura gandindu-se: "Cum a putut Dumnezeu sa-mi ceara asa ceva? Cum a putut Dumnezeu sa ma cheme intr-un astfel de loc, intr-un astfel de moment si sa-mi ceara sa fac asa ceva?" Insa Avraam se increde in Dumnezeu. Evident, el se bazeaza pe faptul ca, dupa ce Isaac va fi ucis, Dumnezeu il va invia din morti. Asa ca Avraam se duce si construieste altarul, imprastie lemnul pe altar, ia funiile si isi leaga fiul pe altar. Cand ridica mana cu cutitul, in ultima secunda posibila Dumnezeu intervine si-i spune: "Sa nu pui mana pe baiat si sa nu-i faci nimic; caci stiu acum ca te temi de Mine." Iata o istorie a credintei la modul absolut. Singura care o depaseste este credinta lui Hristos. In orice caz, o celebram ca pe un exemplu.
Iar apoi continuam, "Prin credinta a dat Isaac lui Iacov si Esau o binecuvantare, care avea in vedere lucrurile viitoare." Observati ordinea binecuvantarilor. Prin credinta Isaac l-a binecuvantat mai intai pe Iacov si apoi pe Esau si nu invers. Prin credinta Iacov, cand a murit, a binecuvantat pe fiecare din fiii lui Iosif si "s-a inchinat, rezemat pe varful toiagului sau." Prin credinta a pomenit Iosif, cand i s-a apropiat sfarsitul, de iesirea fiilor lui Israel din Egipt si a dat porunci cu privire la oasele sale." Una din propozitii ii este dedicata in acest punct lui Iosif. Daca exista vreun personaj in Vechiul Testament care a trait prin credinta, acesta a fost Iosif. Pentru ca, in cea mai mare parte a timpului in care a trait prin credinta, Iosif a fost singur. Nu a avut compatrioti evrei care sa-i impartaseasca credinta. A trait in inchisoare, intr-o tara straina. I s-au adus acuzatii false. A fost condamnat pe nedrept. Singur, dar increzandu-se in Dumnezeu in acea celula; pana cand Dumnezeu nu numai ca l-a eliberat, dar l-a si ridicat la rangul de prim-ministru al celei mai puternice natiuni din lumea de atunci. Cand era pe moarte, si-a chemat poporul sa locuiasca in Egipt. Insa el stia ca, intr-o zi din viitor, poporul sau va parasi Egiptul si se va indrepta spre tara promisa. El cunostea promisiunea si stia ca tara promisa nu era Egiptul. Anticipand, cu mult inainte sa se intample, acel eveniment pivotal al istoriei Vechiului Testament, exodul din Egipt, in ultimul sau testament Iosif a lasat instructiuni ca oasele sa-i fie duse din Egipt inapoi in tara promisa. Asta inseamna credinta. "Poate ca nu mai ajung acolo cat sunt in viata, dar vreau ca oasele mele sa fie deshumate si reingropate in tara promisa."
"Prin credinta a fost ascuns Moise trei luni de parintii lui, cand s-a nascut: pentru ca vedeau ca era frumos copilul si nu s-au lasat inspaimantati de porunca imparatului." Avem aici o credinta exercitata de parintii lui. Vorbim adesea de exercitarea credintei si incredintarea bunului cel mai de pret in providenta lui Dumnezeu. Ce spuneti atunci de istoria mamei lui Moise care, atunci cand s-a dat decretul ca fiecare copil de parte barbateasca sa fie ucis din porunca lui Faraon, ea si-a ascuns copilul pana cand plamanii acestuia s-au dezvoltat atat de mult incat, atunci cand plangea, era imposibil sa mai ascunda acel sunet. Asa ca a facut un cos de nuiele si s-a ingrijit sa-l captuseasca cu smoala, apoi si-a asezat copilul in acest cos, l-a asezat pe valurile Nilului si i-a dat drumul, l-a lasat sa pluteasca in grija providentei. Iar Dumnezeu, in providenta Lui, a facut ca insasi fata lui Faraon sa gaseasca acest bebelus, sa-l adopte si sa creasca acest copil ca print la curtea lui Faraon. Ce rezultat incredibil al credintei unei mame!
Tradus de Florin Vidu