Capitolul unu
(CREŞTEREA COPIILOR)
FORMAREA UNEI CONCEPŢII BIBLICE
Cei mai mulţi dintre filozofii de astăzi, atât creştini cât şi necreştini tind să împărtăşească aceeaşi idee: omul din societatea occidentală trăieşte acum o eră post-creştină. Ce se sugerează prin această afirmaţie? Cu siguranţă nu înseamnă că Creştinismul este mort. Acest lucru nu poate să se întâmple. Isus a spus că El îşi va zidi Biserica şi că porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui (Matei 16:18).
Ceea ce de fapt se sugerează, este că influenţa pe care Biblia a avut-o odată asupra comportamentului social al naţiunii noastre s-a diminuat astăzi până la punctul în care abia se mai recunoaşte. Acest lucru se aplică nu doar la moralitate, ci în toate domeniile vieţii. Educaţia, sexualitatea, politica, legea, jurisdicţia, familia şi cel mai important aspect, creşterea copiilor, sunt acum sub influenţa opiniilor falimentare ale egocentrismului.
Fiecare are o opinie despre viaţă. De obicei, necreştinii îşi formează opinia în ignoranţă faţă de cea a Scripturii. Când înlături Biblia, de fapt îl îndepărtezi pe Dumnezeu din gândirea omului. Logica umană este atunci lăsată să stabilească ea parametrii de dezvoltare şi formare a unui copil. Astfel se oferă ocazia speculaţiilor intelectuale cu privire la ceea ce unii speră ca un copil să fie, în loc de ceea ce de fapt este.
În contrast, creştinii văd îndatorirea creşterii copilului încadrată în parametrii Bibliei. Absolutele noţiuni inspirate ale Scripturii nu numai că modelează crezurile noastre şi practicile, dar le şi legitimează. Aceste crezuri sunt legitim creştine doar atunci când sunt cu adevărat biblice.
Acest fapt ridică o problemă semnificativă. Nu ar trebui să ne surprindă că necreştinii susţin o concepţie asupra creşterii copilului care îşi are originea şi scopul în umanism şi egocentrism. Însă ceea ce este cu adevărat alarmant este numărul de creştini ce susţin idei similare lor. În gândirea lor, ei sunt creştini până la un punct. Cu toate că ei recunosc suficienţa lui Dumnezeu şi a Bibliei, ei nu văd nevoia de a-şi supune propriile păreri, raţionamente, şi emoţii călăuzirii Scripturii, în toate aspectele vieţii.
Acestea dau naştere la un fals dualism, noţiunea că există un aspect sacru şi unul secular (lumesc) în creşterea copilului. Dualismul acceptă crezul în suficienţa Cuvântului lui Dumnezeu pentru tărâmul religiei, dar o neagă pentru celelalte domenii ale vieţii. Dar pentru un creştin, totul este sacru, nimic nu este secular. Educaţie, finanţe, legi, guvern, loc de muncă, sexualitate, căsătorie, şi bineînţeles creşterea copilului; toate sunt supuse legilor superioare ale lui Dumnezeu.
Atunci când se referă la creşterea copilului, dualismul creează două ferestre prin care să privim îndatoririle noastre. Aceste ferestre reprezintă două abordări radical diferite ale educaţiei copilului. Prin fereastra seculară asistăm la o paradă continuă în care trec prin faţa noastră gânduri schimbătoare, teorii şi opinii. Prin fereastra biblică vedem Cuvântul neschimbător al lui Dumnezeu.
În gândirea seculară, adevărul este redus la nivelul de opinie. Acţionând conform unei concepţii biblice, opinia are de-a face foarte puţin cu adevărul. Creştinii trebuie să înveţe să distingă între cele două dacă doresc să-şi crească copilul lor eficient şi fără frică.
Cum se face aceasta? Cu siguranţă nu prin a susţine punctele de vedere oferite de platforma gândirii egocentriste (deci, cea care îl are pe om în centru). În locul ei, noi trebuie să profităm de adevărul formulat deja în Scriptură. Dacă vom face acest lucru, vom cultiva (şi ne vom forma) o viziune biblică. Doar a avea o asemenea viziune ne va oferi cadrul necesar pentru a fi părinte. Atunci noi vom putea să gândim corect şi să răspundem în consecinţă. Fără adevărul Scripturii, practicile creşterii copilului vor fi reduse la metoda la nimereală. În cele din urmă cele mai bune eforturi ale tale vor fi superficiale şi de scurtă durată.
O concepţie biblică a creşterii copilului afirmă:
1. Originea glorioasă a omului
2. Natura omului
3. Planul lui Dumnezeu pentru familie
4. Cerinţele lui Dumnezeu pentru părinţi
Luarea în considerare a acestor patru factori, constituie punctul de plecare pentru investigaţia noastră a comportamentului unui copil mic şi a creşterii copilului.
ORIGINEA GLORIOASĂ A OMULUI
Cunoaşterea noastră cu privire a lui Dumnezeu şi a omului trebuie să provină din revelaţia Scripturii. Când Biblia spune că omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Geneza 1:26) nu înseamnă că omul a devenit ca Dumnezeu. Dumnezeu este Dumnezeu; omul este om. Mai degrabă, se referă la acele aspecte ale caracterului şi fiinţei lui Dumnezeu cu care El l-a investit pe om. Dumnezeu este dragoste; de aceea omul poate să iubească (1 Ioan 4:7, 19). Dumnezeu este adevăr; de acea omul poate cunoaşte adevărul (Ioan 17:17). Dumnezeu este autorul ordinii şi nu al haosului şi confuziei; de acea omul poate cunoaşte ordinea (1 Corinteni 14:33). Dumnezeu este logic şi raţional; de acea omul poate cunoaşte logic şi poate gândi (Ecleziastul 7:25, Isaia 1:18).
Calitatea omului de purtător al imaginii lui Dumnezeu este tema centrală a identităţii lui. Aceasta îl deosebeşte de animale la fel de mult cum îl deosebeşte de plante. Omul nu a fost creat cum a fost creat animalul şi nu este ca şi animalul. Animalele au fost create prin Cuvântul lui Dumnezeu. Omul în schimb, a primit viaţă prin suflarea lui Dumnezeu. Este trist să ne gândim la părinţii tineri cărora li se spune în mod repetat că, bebeluşii lor au multe în comun cu puii animalelor sălbatice. Aceasta este o concepţie înjositoare a omului. Nevoile unui copil sunt mult mai complexe şi mai multiple decât cele ale unui pui de leu.
Instinctul împotriva raţiunii
Comportamentul animal este ordonat de un set de instincte înnăscute. Faptul că au instincte înseamnă că comportamentul lor nu poate fi guvernat de raţiune. În timp ce animalele nu au abilitatea să treacă peste schimbările hormonale care le conduc către anumite acţiuni, omul are această capacitate. Când o femelă dintr-o anumită specie animală este în călduri, ea se împerechează. Raţiunea nu participă în decizia ei. Omul diferă de animale prin faptul că s-a născut cu tendinţe, impulsuri şi reflexe, dar nu instincte. Lui i-a fost dată puterea de a raţiona şi capacitatea de a trece de la o logică simplă la gânduri (şi idei) complexe. Omul nu are ca strămoş vreo altă formă de viaţă inferioară. Acest lucru limitează valoarea biologiei (studiului animalelor), în utilizarea ei ca şi înlocuitor pentru studiul psihologiei umane.
Ce putem împrumuta din laboratoare? Noi putem să acceptăm rezultatele lor numai atunci când ţin de aspectele materiale ale vieţii, cum ar fi structura scheletului a sistemului muscular sau a sistemului nervos. Nu putem fi însă îndreptăţiţi să facem acelaşi lucru când avem de-a face cu realităţi imateriale ale vieţii, ca inima, sufletul, voinţa şi mintea omului. Un şobolan este lipsit de personalitate; pe când omul are personalitate.
Reducând omul la un primat simplu, totuşi inteligent, se neagă faptul că el a fost creat după chipul lui Dumnezeu şi îi răpeşte demnitatea. Atunci când demnitatea omului este smulsă, pierdem sensul adevăratei antropologii, studierea omului fiind redusă la un fel de zoologie. Atunci omul în culmea sa devine primul dintre perechile biologice.
Faptul că omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, joacă un rol însemnat pentru formularea principiilor noastre privitoare la creşterea copilului. Fără aceste baze, adevărata natură a copilului nu poate fi înţeleasă, şi nici nu se poate dobândi o concepţie biblică.
NATURA OMULUI
Concepţia biblică afirmă că omul este mai mult decât o fiinţă biologică; el este de asemenea şi o fiinţă spirituală. Care este natura spiritului uman? Aspectul imaterial al umanităţii noastre este cel mai clar reflectat în separarea noastră de Dumnezeu. La un moment dat natura umană nu era pângărită de păcat; acum este pătată de păcat. Separarea de Dumnezeu a intervenit în momentul în care Adam şi Eva, părinţii noştri fizici şi spirituali, au ales să se supună eu-lui lor, şi nu lui Dumnezeu. În Adam era reprezentată întreaga umanitate. Romani 5:12 ne spune că, "...după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit..."
Înainte de păcatul originar, Adam şi Eva trăiau într-o stare de inocenţă şi perfecţiune morală. În momentul separării lor de Dumnezeu, starea lor s-a schimbat în una de depravare (răutate, păcătoşenie; n.tr.) înnăscută. Teologic, această natură este numită natura păcătoasă, care este transmisă sufletului unui bebeluş în momentul conceperii sale.
Din punct de vedere practic, noi dorim să definim cu grijă acest lucru. Când spunem că un copil se naşte cu o natură păcătoasă, nu ne referim la capacitatea copilului de a lua hotărâri bune sau rele din punct de vedere moral. Noii născuţi nu iau astfel de decizii conştient, dar totuşi ei sunt supuşi elementelor de bază ale păcătoşeniei omului. Aceasta afectează omenirea atât din punct de vedere biologic cât şi spiritual.
Biologic, trupul este afectat atât la naştere cât şi de-a lungul vieţii. La naştere, toţi bebeluşii sunt înclinaţi să se mişte într-un haos metabolic. Toate funcţiile interne cum ar fi digestia, absorbţia şi ciclul somn-treaz pot foarte repede să alunece spre o stare de confuzie metabolică. Treaba părinţilor este de a preveni ca acest lucru să se întâmple. În timpul vieţii bolile ne atacă şi ne distrug trupurile. Recuperarea oricât de puternică ar fi este totuşi temporară. În final moartea însăşi este rezultatul final al depravării.
Spiritul omului de asemenea, cade sub stăpânirea decadenţei. Omul este în sine egoist, nu ca şi sentiment ci egoist ca şi ţel. Deseori suntem motivaţi să ne urmărim propriile interese chiar şi în detrimentul altora. Mulţumirea de sine şi neprihănirea de sine sunt primele componente ale naturii păcătoase. Prima acaparează pentru a satisface iar a doua este expansionistă pentru a controla.
Mulţumirea de sine. ("self-gratification": satisfacerea dorinţelor eu-lui)
Fiecare persoană se naşte cu o pornire spre mulţumirea de sine. Această pornire este aceea parte a naturii noastre, care caută plăcerea. În sine nu este ceva greşit în a căuta anumite plăceri. Eu savurez plăcerea care vine din munca în grădina mea. Anne Marie găseşte plăcere în a face din casa noastră un cămin. Împreună găsim plăcere în multe lucruri pe care copiii noştri le fac sau le spun. Dar plăcerea poate să devină un viciu. Satisfacţia de sine devine o problemă în creşterea copilului, atunci când acesta în procesul de dezvoltare, devine dependent de sau condiţionat de a primi satisfacere imediată.
Acest aspect al naturii umane ne poate determina să căutăm plăcere chiar şi atunci când nu este spre binele nostru sau nu este pe placul lui Dumnezeu. Ne dorim ceva anume atât de puternic încât suntem gata să ne asumăm riscurile care decurg dintr-un asemenea act.
Pentru binele nostru, stăpânirea de sine este necesară pentru a ţine sub control pornirea spre propriile plăceri. Poate să pară tentant să stai jos şi să mănânci o budincă mare de ciocolată, dar nu ar fi un lucru prea sănătos. Deoarece dorinţa pentru satisfacţia imediată şi continuă începe la naştere, nevoia de a cultiva stăpânirea de sine în copilul dumneavoastră începe de asemenea atunci. Doar părinţii naivi nu recunosc importanţa de a începe această lucrare de timpuriu.
Autoconducerea
Aceasta este (reprezintă) dorinţa pentru autonomie, exercitarea voinţei eului şi atunci când este posibil conducerea altora. Primele etape ale autonomiei sunt de obicei observate la copii în jurul vârstei de 6 luni. Primul "Nu!" al copilului dumneavoastră este rezultatul acestui impuls. Când copilul alege să fugă de dumneavoastră sau să atingă ceea ce ştie că nu are voie să atingă, el exersează de fapt autonomia ilegală, nelegitimă. Formulată din perspectiva copilului, aceasta se vede cam aşa: "Eu vreau, ce vreau, când vreau!" Toate acţiunile autoconducerii sunt motivate de scopul plăcerii sau al puterii. Fără un cadru biblic de referinţă şi o viaţă disciplinată, urmărirea plăcerii şi a puterii este în cele din urmă distrugătoare.
De la minte la trup, de la duh la fire, de la naştere la moarte, nici un domeniu al vieţii nu scapă de influenţa decadenţei.
PLANUL LUI DUMNEZEU PENTRU UNITATEA FAMILIEI
Familia este cea mai mică structură socială întemeiată în Scriptură, şi totuşi ea este cea mai importantă. Ceea ce se întâmplă în familie afectează nu numai vieţile individuale, ci şi Biserica şi societatea deopotrivă. Este dorinţa Domnului ca viaţa ta de familie să fie umplută cu bucurie, abundând în amintiri plăcute, şi nealterată de regrete. Aceasta nu este o declaraţie de idealism ci una de îndrumare şi încurajare.
Tinerii părinţi trebuie să înveţe devreme că toţi factorii de succes sunt pre-programaţi în planul divin al lui Dumnezeu. Ca în toate subiectele discutate de Scriptură, dacă încalci principiile pierzi binecuvântările. Când accepţi poruncile Lui, vei avea parte de binecuvântări de bucurie şi împlinire.
Ce este o familie?
O familie este alcătuită atât din grupuri sociale primare cât şi secundare. Grupul familial primar constă din trei relaţii: soţ-soţie, părinte-copil, frate-soră sau soră-frate. Grupul familial secundar constă din bunici şi nepoţi, mătuşe şi unchi, nepoate şi nepoţi, şi verişori
Cu cât mai mare este terenul comun al tuturor acestor relaţii, cu atât mai mare este unitatea, dragostea, stabilitatea, şi bucuria pentru fiecare membru al familiei. Terenul comun poate fi asigurat numai când fiecare generaţie adoptă temeliile biblice privitoare la familie, şi le transmite mai departe la cei care urmează.
Temeliile biblice ale familiei
Cea mai generală influenţă pe care o vei avea asupra copiilor tăi nu va veni din rolul tău ca şi tătic sau mămică ci din cel de soţ sau soţie. Acest adevăr biblic fundamental a fost uitat şi chiar respins de către societatea noastră - rezultatul fiind o societate preocupată de concentrarea asupra copiilor, concentrarea asupra eului, şi împlinirea de sine.
De multe ori mamele şi taţii scapă din vedere faptul că atunci când copiii lor intră în familie, ei întră într-o structură socială deja formată. Ei acţionează ca şi cum unirea prin căsătorie a fost numai o relaţie preliminară construirii cuibului, în loc de a o înţelege ca pe o relaţie prioritară, neîntreruptă prin anii de creştere a copilului. Acesta este un început periculos în menirea de a fi părinte deoarece încalcă planurile sociale divine din structura familiei.
Geneza 1 şi 2 descriu împrejurările creaţiei. De multe ori de-a lungul procesului creaţiei, Dumnezeu a declarat că actele individuale ale creaţiei erau bune (Geneza 1:4, 10, 12, 18, 21, 25). Dar în Geneza 2:18, El a făcut prima declaraţie negativă despre creaţie: "nu este bine ca omul să fie singur."
Aceasta nu este o acuzaţie adusă relaţiei pe care o avea Adam cu Dumnezeu. Nici nu implică faptul că Adam avea nevoie de ajutor fizic pentru a întreţine şi a păzi Grădina Edenului. Fraza este o declaraţie a faptului că Dumnezeu a creat omul să fie un partener. Absenţa cuiva care să-i semene a produs o stare de nedesăvârşire. Domnul a declarat că are să remedieze acea situaţie: "Am să-i fac un ajutor potrivit pentru el" (versetul 18). Aceasta vrea să zică că: "Îi voi face un partener (tovarăş) - unul care îl va desăvârşi în toate privinţele."
Consemnarea continuă prin versetele 19 - 20, unde Dumnezeu foloseşte numirea tuturor animalelor ca şi un procedeu de învăţare cu ajutorul ilustraţiilor, prin care să trezească în Adam o înţelegere mai profundă a nevoii de a avea pe cineva care să-i semene. Pe măsură ce Adam dădea nume tuturor animalelor, realiza că nimic din ceea ce fusese creat nu putea să împlinească condiţia pe care Dumnezeu a numit-o singur.
Geneza 2:21-22 spune, "Atunci Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc peste om, şi omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui şi a închis carnea la locul ei, Din coasta pe care a luat-o din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la om."
Ar trebui subliniat faptul că Dumnezeu nu a creat, nici nu a recreat o a doua fiinţă . Mai degrabă, El a luat din om o parte din fiinţa lui şi a făcut o femeie. Era mai mult decât doar crearea unei alte specii de om, era în acelaşi timp înfiinţarea unei relaţii sociale numită căsătorie. Aceasta a fost afirmată de Dumnezeu atunci când a adus femeia la om (Geneza 2:22), a fost de asemenea declarată de Moise (Geneza 2:24) şi a fost confirmată de Domnul Isus Hristos (Marcu 10:7-8). Eva a fost soţia lui Adam, una căreia Adam nu i se închina ca şi lui Dumnezeu, nici nu o stăpânea ca şi pe animale.
Astfel desăvârşirea care încununa creaţia era sfânta unire a bărbatului şi a femeii. Odată ce femeia a fost făcută să-l desăvârşească (împlinească) pe om, Dumnezeu a declarat că "erau foarte bune" (Geneza 1:27-31) iar apoi S-a odihnit de lucrarea Lui.
Observăm o foarte importantă excludere: copiii nu erau prezenţi cu Adam şi Eva atunci când Dumnezeu s-a odihnit de lucrarea creaţiei Lui. După ce a făcut femeia, Dumnezeu a declarat cu autoritate că creaţia Lui era foarte bună. Dacă copiii erau necesari pentru a-l desăvârşii pe bărbat sau pe femeie, Dumnezeu i-ar fi creat înainte de a face o astfel de declaraţie.
Prin urmare, relaţia căsătoriei nu duce lipsă de nimic. Numai femeia îl desăvârşeşte pe bărbat şi numai bărbatul o desăvârşeşte pe femeie. Astfel soţul şi soţia formează nucleul unităţii familiei. Copiii nu desăvârşesc (împlinesc) familia; ei numai o lărgesc, o extind.