Capitolul unu
Cei mai multi dintre filozofii de astazi, atat crestini cat si necrestini tind sa impartaseasca aceeasi idee: omul din societatea occidentala traieste acum o era post-crestina. Ce se sugereaza prin aceasta afirmatie? Cu siguranta nu inseamna ca Crestinismul este mort. Acest lucru nu poate sa se intample. Isus a spus ca El isi va zidi Biserica si ca portile Locuintei mortilor nu o vor birui (Matei 16:18).
Ceea ce de fapt se sugereaza, este ca influenta pe care Biblia a avut-o odata asupra comportamentului social al natiunii noastre s-a diminuat astazi pana la punctul in care abia se mai recunoaste. Acest lucru se aplica nu doar la moralitate, ci in toate domeniile vietii. Educatia, sexualitatea, politica, legea, jurisdictia, familia si cel mai important aspect, cresterea copiilor, sunt acum sub influenta opiniilor falimentare ale egocentrismului.
Fiecare are o opinie despre viata. De obicei, necrestinii isi formeaza opinia in ignoranta fata de cea a Scripturii. Cand inlaturi Biblia, de fapt il indepartezi pe Dumnezeu din gandirea omului. Logica umana este atunci lasata sa stabileasca ea parametrii de dezvoltare si formare a unui copil. Astfel se ofera ocazia speculatiilor intelectuale cu privire la ceea ce unii spera ca un copil sa fie, in loc de ceea ce de fapt este.
In contrast, crestinii vad indatorirea cresterii copilului incadrata in parametrii Bibliei. Absolutele notiuni inspirate ale Scripturii nu numai ca modeleaza crezurile noastre si practicile, dar le si legitimeaza. Aceste crezuri sunt legitim crestine doar atunci cand sunt cu adevarat biblice.
Acest fapt ridica o problema semnificativa. Nu ar trebui sa ne surprinda ca necrestinii sustin o conceptie asupra cresterii copilului care isi are originea si scopul in umanism si egocentrism. Insa ceea ce este cu adevarat alarmant este numarul de crestini ce sustin idei similare lor. In gandirea lor, ei sunt crestini pana la un punct. Cu toate ca ei recunosc suficienta lui Dumnezeu si a Bibliei, ei nu vad nevoia de a-si supune propriile pareri, rationamente, si emotii calauzirii Scripturii, in toate aspectele vietii.
Acestea dau nastere la un fals dualism, notiunea ca exista un aspect sacru si unul secular (lumesc) in cresterea copilului. Dualismul accepta crezul in suficienta Cuvantului lui Dumnezeu pentru taramul religiei, dar o neaga pentru celelalte domenii ale vietii. Dar pentru un crestin, totul este sacru, nimic nu este secular. Educatie, finante, legi, guvern, loc de munca, sexualitate, casatorie, si bineinteles cresterea copilului; toate sunt supuse legilor superioare ale lui Dumnezeu.
Atunci cand se refera la cresterea copilului, dualismul creeaza doua ferestre prin care sa privim indatoririle noastre. Aceste ferestre reprezinta doua abordari radical diferite ale educatiei copilului. Prin fereastra seculara asistam la o parada continua in care trec prin fata noastra ganduri schimbatoare, teorii si opinii. Prin fereastra biblica vedem Cuvantul neschimbator al lui Dumnezeu.
In gandirea seculara, adevarul este redus la nivelul de opinie. Actionand conform unei conceptii biblice, opinia are de-a face foarte putin cu adevarul. Crestinii trebuie sa invete sa distinga intre cele doua daca doresc sa-si creasca copilul lor eficient si fara frica.
Cum se face aceasta? Cu siguranta nu prin a sustine punctele de vedere oferite de platforma gandirii egocentriste (deci, cea care il are pe om in centru). In locul ei, noi trebuie sa profitam de adevarul formulat deja in Scriptura. Daca vom face acest lucru, vom cultiva (si ne vom forma) o viziune biblica. Doar a avea o asemenea viziune ne va oferi cadrul necesar pentru a fi parinte. Atunci noi vom putea sa gandim corect si sa raspundem in consecinta. Fara adevarul Scripturii, practicile cresterii copilului vor fi reduse la metoda la nimereala. In cele din urma cele mai bune eforturi ale tale vor fi superficiale si de scurta durata.
O conceptie biblica a cresterii copilului afirma:
1. Originea glorioasa a omului
2. Natura omului
3. Planul lui Dumnezeu pentru familie
4. Cerintele lui Dumnezeu pentru parinti
Luarea in considerare a acestor patru factori, constituie punctul de plecare pentru investigatia noastra a comportamentului unui copil mic si a cresterii copilului.
ORIGINEA GLORIOASA A OMULUI
Cunoasterea noastra cu privire a lui Dumnezeu si a omului trebuie sa provina din revelatia Scripturii. Cand Biblia spune ca omul a fost facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu (Geneza 1:26) nu inseamna ca omul a devenit ca Dumnezeu. Dumnezeu este Dumnezeu; omul este om. Mai degraba, se refera la acele aspecte ale caracterului si fiintei lui Dumnezeu cu care El l-a investit pe om. Dumnezeu este dragoste; de aceea omul poate sa iubeasca (1 Ioan 4:7, 19). Dumnezeu este adevar; de acea omul poate cunoaste adevarul (Ioan 17:17). Dumnezeu este autorul ordinii si nu al haosului si confuziei; de acea omul poate cunoaste ordinea (1 Corinteni 14:33). Dumnezeu este logic si rational; de acea omul poate cunoaste logic si poate gandi (Ecleziastul 7:25, Isaia 1:18).
Calitatea omului de purtator al imaginii lui Dumnezeu este tema centrala a identitatii lui. Aceasta il deosebeste de animale la fel de mult cum il deosebeste de plante. Omul nu a fost creat cum a fost creat animalul si nu este ca si animalul. Animalele au fost create prin Cuvantul lui Dumnezeu. Omul in schimb, a primit viata prin suflarea lui Dumnezeu. Este trist sa ne gandim la parintii tineri carora li se spune in mod repetat ca, bebelusii lor au multe in comun cu puii animalelor salbatice. Aceasta este o conceptie injositoare a omului. Nevoile unui copil sunt mult mai complexe si mai multiple decat cele ale unui pui de leu.
Instinctul impotriva ratiunii
Comportamentul animal este ordonat de un set de instincte innascute. Faptul ca au instincte inseamna ca comportamentul lor nu poate fi guvernat de ratiune. In timp ce animalele nu au abilitatea sa treaca peste schimbarile hormonale care le conduc catre anumite actiuni, omul are aceasta capacitate. Cand o femela dintr-o anumita specie animala este in calduri, ea se imperecheaza. Ratiunea nu participa in decizia ei. Omul difera de animale prin faptul ca s-a nascut cu tendinte, impulsuri si reflexe, dar nu instincte. Lui i-a fost data puterea de a rationa si capacitatea de a trece de la o logica simpla la ganduri (si idei) complexe. Omul nu are ca stramos vreo alta forma de viata inferioara. Acest lucru limiteaza valoarea biologiei (studiului animalelor), in utilizarea ei ca si inlocuitor pentru studiul psihologiei umane.
Ce putem imprumuta din laboratoare? Noi putem sa acceptam rezultatele lor numai atunci cand tin de aspectele materiale ale vietii, cum ar fi structura scheletului a sistemului muscular sau a sistemului nervos. Nu putem fi insa indreptatiti sa facem acelasi lucru cand avem de-a face cu realitati imateriale ale vietii, ca inima, sufletul, vointa si mintea omului. Un sobolan este lipsit de personalitate; pe cand omul are personalitate.
Reducand omul la un primat simplu, totusi inteligent, se neaga faptul ca el a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu si ii rapeste demnitatea. Atunci cand demnitatea omului este smulsa, pierdem sensul adevaratei antropologii, studierea omului fiind redusa la un fel de zoologie. Atunci omul in culmea sa devine primul dintre perechile biologice.
Faptul ca omul a fost creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, joaca un rol insemnat pentru formularea principiilor noastre privitoare la cresterea copilului. Fara aceste baze, adevarata natura a copilului nu poate fi inteleasa, si nici nu se poate dobandi o conceptie biblica.
NATURA OMULUI
Conceptia biblica afirma ca omul este mai mult decat o fiinta biologica; el este de asemenea si o fiinta spirituala. Care este natura spiritului uman? Aspectul imaterial al umanitatii noastre este cel mai clar reflectat in separarea noastra de Dumnezeu. La un moment dat natura umana nu era pangarita de pacat; acum este patata de pacat. Separarea de Dumnezeu a intervenit in momentul in care Adam si Eva, parintii nostri fizici si spirituali, au ales sa se supuna eu-lui lor, si nu lui Dumnezeu. In Adam era reprezentata intreaga umanitate. Romani 5:12 ne spune ca, "...dupa cum printr-un singur om a intrat pacatul in lume, si prin pacat a intrat moartea, si astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricina ca toti au pacatuit..."
Inainte de pacatul originar, Adam si Eva traiau intr-o stare de inocenta si perfectiune morala. In momentul separarii lor de Dumnezeu, starea lor s-a schimbat in una de depravare (rautate, pacatosenie; n.tr.) innascuta. Teologic, aceasta natura este numita natura pacatoasa, care este transmisa sufletului unui bebelus in momentul conceperii sale.
Din punct de vedere practic, noi dorim sa definim cu grija acest lucru. Cand spunem ca un copil se naste cu o natura pacatoasa, nu ne referim la capacitatea copilului de a lua hotarari bune sau rele din punct de vedere moral. Noii nascuti nu iau astfel de decizii constient, dar totusi ei sunt supusi elementelor de baza ale pacatoseniei omului. Aceasta afecteaza omenirea atat din punct de vedere biologic cat si spiritual.
Biologic, trupul este afectat atat la nastere cat si de-a lungul vietii. La nastere, toti bebelusii sunt inclinati sa se miste intr-un haos metabolic. Toate functiile interne cum ar fi digestia, absorbtia si ciclul somn-treaz pot foarte repede sa alunece spre o stare de confuzie metabolica. Treaba parintilor este de a preveni ca acest lucru sa se intample. In timpul vietii bolile ne ataca si ne distrug trupurile. Recuperarea oricat de puternica ar fi este totusi temporara. In final moartea insasi este rezultatul final al depravarii.
Spiritul omului de asemenea, cade sub stapanirea decadentei. Omul este in sine egoist, nu ca si sentiment ci egoist ca si tel. Deseori suntem motivati sa ne urmarim propriile interese chiar si in detrimentul altora. Multumirea de sine si neprihanirea de sine sunt primele componente ale naturii pacatoase. Prima acapareaza pentru a satisface iar a doua este expansionista pentru a controla.
Multumirea de sine. ("self-gratification": satisfacerea dorintelor eu-lui)
Fiecare persoana se naste cu o pornire spre multumirea de sine. Aceasta pornire este aceea parte a naturii noastre, care cauta placerea. In sine nu este ceva gresit in a cauta anumite placeri. Eu savurez placerea care vine din munca in gradina mea. Anne Marie gaseste placere in a face din casa noastra un camin. Impreuna gasim placere in multe lucruri pe care copiii nostri le fac sau le spun. Dar placerea poate sa devina un viciu. Satisfactia de sine devine o problema in cresterea copilului, atunci cand acesta in procesul de dezvoltare, devine dependent de sau conditionat de a primi satisfacere imediata.
Acest aspect al naturii umane ne poate determina sa cautam placere chiar si atunci cand nu este spre binele nostru sau nu este pe placul lui Dumnezeu. Ne dorim ceva anume atat de puternic incat suntem gata sa ne asumam riscurile care decurg dintr-un asemenea act.
Pentru binele nostru, stapanirea de sine este necesara pentru a tine sub control pornirea spre propriile placeri. Poate sa para tentant sa stai jos si sa mananci o budinca mare de ciocolata, dar nu ar fi un lucru prea sanatos. Deoarece dorinta pentru satisfactia imediata si continua incepe la nastere, nevoia de a cultiva stapanirea de sine in copilul dumneavoastra incepe de asemenea atunci. Doar parintii naivi nu recunosc importanta de a incepe aceasta lucrare de timpuriu.
Autoconducerea
Aceasta este (reprezinta) dorinta pentru autonomie, exercitarea vointei eului si atunci cand este posibil conducerea altora. Primele etape ale autonomiei sunt de obicei observate la copii in jurul varstei de 6 luni. Primul "Nu!" al copilului dumneavoastra este rezultatul acestui impuls. Cand copilul alege sa fuga de dumneavoastra sau sa atinga ceea ce stie ca nu are voie sa atinga, el exerseaza de fapt autonomia ilegala, nelegitima. Formulata din perspectiva copilului, aceasta se vede cam asa: "Eu vreau, ce vreau, cand vreau!" Toate actiunile autoconducerii sunt motivate de scopul placerii sau al puterii. Fara un cadru biblic de referinta si o viata disciplinata, urmarirea placerii si a puterii este in cele din urma distrugatoare.
De la minte la trup, de la duh la fire, de la nastere la moarte, nici un domeniu al vietii nu scapa de influenta decadentei.
PLANUL LUI DUMNEZEU PENTRU UNITATEA FAMILIEI
Familia este cea mai mica structura sociala intemeiata in Scriptura, si totusi ea este cea mai importanta. Ceea ce se intampla in familie afecteaza nu numai vietile individuale, ci si Biserica si societatea deopotriva. Este dorinta Domnului ca viata ta de familie sa fie umpluta cu bucurie, abundand in amintiri placute, si nealterata de regrete. Aceasta nu este o declaratie de idealism ci una de indrumare si incurajare.
Tinerii parinti trebuie sa invete devreme ca toti factorii de succes sunt pre-programati in planul divin al lui Dumnezeu. Ca in toate subiectele discutate de Scriptura, daca incalci principiile pierzi binecuvantarile. Cand accepti poruncile Lui, vei avea parte de binecuvantari de bucurie si implinire.
Ce este o familie?
O familie este alcatuita atat din grupuri sociale primare cat si secundare. Grupul familial primar consta din trei relatii: sot-sotie, parinte-copil, frate-sora sau sora-frate. Grupul familial secundar consta din bunici si nepoti, matuse si unchi, nepoate si nepoti, si verisori
Cu cat mai mare este terenul comun al tuturor acestor relatii, cu atat mai mare este unitatea, dragostea, stabilitatea, si bucuria pentru fiecare membru al familiei. Terenul comun poate fi asigurat numai cand fiecare generatie adopta temeliile biblice privitoare la familie, si le transmite mai departe la cei care urmeaza.
Temeliile biblice ale familiei
Cea mai generala influenta pe care o vei avea asupra copiilor tai nu va veni din rolul tau ca si tatic sau mamica ci din cel de sot sau sotie. Acest adevar biblic fundamental a fost uitat si chiar respins de catre societatea noastra - rezultatul fiind o societate preocupata de concentrarea asupra copiilor, concentrarea asupra eului, si implinirea de sine.
De multe ori mamele si tatii scapa din vedere faptul ca atunci cand copiii lor intra in familie, ei intra intr-o structura sociala deja formata. Ei actioneaza ca si cum unirea prin casatorie a fost numai o relatie preliminara construirii cuibului, in loc de a o intelege ca pe o relatie prioritara, neintrerupta prin anii de crestere a copilului. Acesta este un inceput periculos in menirea de a fi parinte deoarece incalca planurile sociale divine din structura familiei.
Geneza 1 si 2 descriu imprejurarile creatiei. De multe ori de-a lungul procesului creatiei, Dumnezeu a declarat ca actele individuale ale creatiei erau bune (Geneza 1:4, 10, 12, 18, 21, 25). Dar in Geneza 2:18, El a facut prima declaratie negativa despre creatie: "nu este bine ca omul sa fie singur."
Aceasta nu este o acuzatie adusa relatiei pe care o avea Adam cu Dumnezeu. Nici nu implica faptul ca Adam avea nevoie de ajutor fizic pentru a intretine si a pazi Gradina Edenului. Fraza este o declaratie a faptului ca Dumnezeu a creat omul sa fie un partener. Absenta cuiva care sa-i semene a produs o stare de nedesavarsire. Domnul a declarat ca are sa remedieze acea situatie: "Am sa-i fac un ajutor potrivit pentru el" (versetul 18). Aceasta vrea sa zica ca: "Ii voi face un partener (tovaras) - unul care il va desavarsi in toate privintele."
Consemnarea continua prin versetele 19 - 20, unde Dumnezeu foloseste numirea tuturor animalelor ca si un procedeu de invatare cu ajutorul ilustratiilor, prin care sa trezeasca in Adam o intelegere mai profunda a nevoii de a avea pe cineva care sa-i semene. Pe masura ce Adam dadea nume tuturor animalelor, realiza ca nimic din ceea ce fusese creat nu putea sa implineasca conditia pe care Dumnezeu a numit-o singur.
Geneza 2:21-22 spune, "Atunci Domnul Dumnezeu a trimis un somn adanc peste om, si omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui si a inchis carnea la locul ei, Din coasta pe care a luat-o din om, Domnul Dumnezeu a facut o femeie si a adus-o la om."
Ar trebui subliniat faptul ca Dumnezeu nu a creat, nici nu a recreat o a doua fiinta . Mai degraba, El a luat din om o parte din fiinta lui si a facut o femeie. Era mai mult decat doar crearea unei alte specii de om, era in acelasi timp infiintarea unei relatii sociale numita casatorie. Aceasta a fost afirmata de Dumnezeu atunci cand a adus femeia la om (Geneza 2:22), a fost de asemenea declarata de Moise (Geneza 2:24) si a fost confirmata de Domnul Isus Hristos (Marcu 10:7-8). Eva a fost sotia lui Adam, una careia Adam nu i se inchina ca si lui Dumnezeu, nici nu o stapanea ca si pe animale.
Astfel desavarsirea care incununa creatia era sfanta unire a barbatului si a femeii. Odata ce femeia a fost facuta sa-l desavarseasca (implineasca) pe om, Dumnezeu a declarat ca "erau foarte bune" (Geneza 1:27-31) iar apoi S-a odihnit de lucrarea Lui.
Observam o foarte importanta excludere: copiii nu erau prezenti cu Adam si Eva atunci cand Dumnezeu s-a odihnit de lucrarea creatiei Lui. Dupa ce a facut femeia, Dumnezeu a declarat cu autoritate ca creatia Lui era foarte buna. Daca copiii erau necesari pentru a-l desavarsii pe barbat sau pe femeie, Dumnezeu i-ar fi creat inainte de a face o astfel de declaratie.
Prin urmare, relatia casatoriei nu duce lipsa de nimic. Numai femeia il desavarseste pe barbat si numai barbatul o desavarseste pe femeie. Astfel sotul si sotia formeaza nucleul unitatii familiei. Copiii nu desavarsesc (implinesc) familia; ei numai o largesc, o extind.
<--Casatoria si Familia Crestina