Istoric vorbind, cand poporul lui Dumnezeu Il ia in serios pe Dumnezeu, rezultatul este o crestere reala si durabila in Biserica
Sunt sigur ca o coarda adanca a fost atinsa inlauntrul tuturor celor ce au participat la o intalnire recenta de rugaciune la care am abordat o sectiune din lungul psalm ce contine un verset care te cerceteaza foarte mult. Psalmul 119:120 spune: "Mi se infioara carnea de frica Ta, si ma tem de judecatile Tale." Inainte de a scrie acest verset, psalmistul indicase in mod repetat dedicarea sa puternica si constanta fata de Domnul, si opozitia sa stricta fata de vrajmasii lui Dumnezeu si ai poporului Sau. De ce atunci, ar trebui un om care nu avea pacate ascunse, sa aiba o asa frica de Domnul? Si frica lui nu este mica. Cuvantul tradus, infioara, este unul puternic insemnand a se ridica, indicand ca carnea lui s-a strans sau a fost strabatuta de un fior la vederea Domnului. Cuvantul apare in Biblie doar aici si in Iov 4:15. Este aceasta o atitudine corecta pentru un credincios fata de Dumnezeul sau rascumparator?
Frica si credinta se exclud reciproc in afara cazului in care ele au un rol in relatie cu Dumnezeu. Daca avem credinta in Dumnezeu, nu vom mai avea nici o teama... cu exceptia temerii de Domnul. Noi, totusi, traim intr-o perioada in care presiunile terapeutice ale societatii ne conditioneaza sa evitam orice forma de teama, ca si cum, orice teama, in special cea evlavioasa, ar dauna psihicului nostru. Astfel, oridecate ori noi crestinii intalnim in Scriptura fraza, frica de Domnul, ne simtim obligati sa ne informam pe noi insine si sa invatam pe altii ca frica nu inseamna cu adevarat frica, ci reverenta filiala. Dar cu siguranta frica, spaima, si veneratia sunt parti ale adevaratei reverente.
Cand oameni sfinti ca Moise, sau Isaia care au privit la viziuni ale Domnului, ei au cazut inaintea maretiei Sale uimitoare. Totusi, in timp ce noi trebuie sa admitem ca acesti sfinti ai Vechiului Testament se temeau de Domnul in mod evident, noi putem asuma superficial si gresit ca noi, cei ce traim in lumina si dragostea lui Dumnezeu in Hristos, nu avem nevoie de o asemenea frica. Noi citim ca dragostea desavarsita alunga orice frica (1 Ioan 4:18). Totusi, cine este perfect in dragoste in aceasta vale a desavarsirii sufletului? Dragostea lui Dumnezeu in Hristos este manifestata mai explicit in Noul Legamant, dar este cumva intelegerea noastra si reflectia noastra a acestei iubiri perfecta in acest pelerinaj? Si o astfel de dragoste, chiar desavarsita, previne tremurul inaintea Domnului nostru? Vedeti, ca si raspuns, reactia lui Ioan, ucenicul preaiubit, cand a privit pe Patmos viziunea Hristosului inaltat (Apocalipsa 1:10-18). La vederea acesteia, Ioan a cazut la picioarele lui Isus ca un om mort (v. 17).
Cu siguranta ca nu putem presupune ca Moise, Isaia, si Ioan au aratat o asa teama de Dumnezeu pentru ca ei au inteles mai putin clar si adanc dragostea, si cu atat mai putin gloria sfanta, maretia stapanitoare, si puterea uimitoare a lui Dumnezeu decat noi. Astfel ne intoarcem la cuvintele psalmistului in Ps. 119:120. Era el orbit fata de harul si dragostea lui Dumnezeu, sau vedea el aceste calitati binecuvantate fara sa piarda din vedere maretia glorioasa si infricosata a Sfantului lui Israel? Intr-adevar, nu ne ramane decat sa concluzionam ca acesti oameni au privit ceva esential in Dumnezeu si care noi am pierdut din vedere intr-o mare masura.
Este frica de Domnul o conceptie care ne schiopateaza sufletul si ne dauneaza psihicului, lepadata de era noastra luminata? Cuvantul lui Dumnezeu o declara ca fiind o forta potenta ce purifica si converteste sufletul de la gandurile si faptele ratacitoare si pacatoase (Psalmul 19:8, 9). Haideti sa fim sinceri si sa ne intrebam pe noi insine: Cate ganduri rele si fapte nelegiuite ar fi fost stirpate daca noi am avea o teama corecta cat si o dragoste corecta pentru Dumnezeul nostru? O frica de Domnul corecta este un bun preventiv. Ea ne pazeste de la a intra in pacat, ne retine de la a cultiva pacatul, si ne scoate din pacat cand cadem in el. In mod pozitiv, frica de Domnul este inceputul cunostintei (Prov. 1:7), si nu o superstitie josnica si pagubitoare.
A avut absenta fricii de Domnul un efect benefic sau advers asupra evanghelismului? Multi ar spune ca noi nu trebuie sa speriem oamenii de la gandul lor initial cu privire la Isus, cu vorbe despre reverenta sfanta si tremurul temator inaintea Mielului lui Dumnezeu. Trebuie sa admitem, de asemenea, ca acele biserici care au un apel pentru necredinciosi neofensandu-i cu intregul adevar al Evangheliei, au tendinta sa se umple cu oameni. Dar cauta cineva care este mort in pacat sa tremure inaintea unui Dumnezeu atat de maret? Am indoielile mele ca membrii acestor mari congregatii care se dau in vand dupa muzica triviala si refuza sa se hraneasca cu altceva decat cu predici superficiale, impregnate din greu cu umor, vor sta in picioare in ziua cand cerurile vor trece cu tunet, si pamantul si lucrarile lui vor fi arse (2 Petru 3:10).
Istoric vorbind, cand poporul lui Dumnezeu Il iau in serios pe Dumnezeu, rezultatul este o crestere reala si durabila in Biserica. Cititi in Fapte 9:31 cum Biserica primara crestea pe masura ce oamenii cresteau in frica lor de Domnul, si cum oameni din afara, prin marturia credinciosilor, veneau sa vada conditia lor serioasa.
Esecul josnic si vinovat al zilei noastre este ca mare parte a asa-numitului evanghelism nu salveaza oamenii de la mania viitoare a lui Dumnezeu, ci mai degraba ajuta la tratarea unor simptome ale pacatului, oferind alinare imediata, temporara, si relativa de la nenorocirile acestei lumi blestemate. Si noi putem crede ca putem imbunatati evanghelismul lui Iona, neanuntand ziua ce vine a Domnului, ci mai degraba, spre castigarea oamenilor avertizand oamenii de pe plaja de vacanta sa se fereasca de pesti mari, ce inghit oameni.
Cat despre mine, ma simt vinovat de lipsa mea de frica pentru Domnul meu. Este o lipsa pe care doresc sa o diminuez. In acest sezon in care cerem, daruim, si primim daruri, nu am face noi bine sa plasam frica de Domnul in capul listei de daruri pe care am spera sa le primim?
William Harrel
Immanuel Presbyterian Church, Norfolk, Virginia
Tradus de Cristian Cotovan