Găseşte o biserică
Alistair Begg
Una dintre cele mai complicate chestiuni de trăire a vieţii creştine din secolul douăzeci şi unu este cu privire la locul în care să mergi la biserică. Noii credincioşi îşi caută prima lor biserică, creştinii mai vechi se mută într-un loc nefamiliar; şi chiar şi cei ce sunt stabiliţi într-o anumită biserică trebuie să confrunte această chestiune în mod direct. Aceasta se datorează faptului că o mare parte din ceea ce se numeşte astăzi „biserică” nu prea mai este biserică, cel puţin nu aşa cum ne-o prezintă Noul Testament. Prin urmare, dacă eşti în căutarea unei biserici locale, singurul loc unde poţi descoperi ceea ce contează este Biblia. Cartea Faptele Apostolilor ne oferă un ghid în acest sens:
„Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni. Fiecare era plin de frică, şi prin apostoli se făceau multe minuni şi semne. Toţi cei ce credeau erau împreună la un loc şi aveau toate de obşte. Îşi vindeau ogoarele şi averile, şi banii îi împărţeau între toţi, după nevoile fiecăruia. Toţi împreună erau nelipsiţi de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă şi luau hrana cu bucurie şi curăţie de inimă. Ei lăudau pe Dumnezeu şi erau plăcuţi înaintea întregului norod. Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi.” (Faptele Apostolilor 2:42-47)
„Ei stăruiau în învăţătura apostolilor…”
Primul lucru pe care îl descoperim cu privire la această biserică primară este o dedicare faţă de învăţătura apostolilor. Aceşti credincioşi timpurii i-au auzit pe apostoli în mod direct. Şi noi avem aceeaşi învăţătură în Bibliile noastre. Prin urmare, o biserică bună este o biserică centrată pe Biblie. Nimic nu este atât de important ca aceasta – nici măcar o congregaţie mare, un pastor deştept sau experienţele tangibile ale Duhului Sfânt. Aceşti primi credincioşi nu au făcut niciodată din experienţa personală o dovadă a credinţei lor, ceea ce este o eroare comună astăzi, pentru că Biblia este instrumentul suprem al lui Dumnezeu pentru reînnoirea oamenilor după chipul lui Isus. Dacă vă faceţi timp să citiţi întreaga carte a Faptelor Apostolilor, veţi descoperi că ea accentuează frecvent poziţia centrală a predicării.
Din nefericire, predicatorii care distorsionează Cuvântul lui Dumnezeu sunt prea des întâlniţi astăzi. Uneori ei pornesc de la o dorinţă sinceră de a înmuia inimile întărite, însă inimile nu sunt schimbate prin compromis. Un predicator ar putea fi ispitit să dilueze adevărul cu privire la păcat şi la nevoia de pocăinţă, sau părţile dificile cu privire la întrupare şi ispăşire, înlocuindu-le cu promisiuni greşite de prosperitate personală ori cu o concentrare asupra lucrurilor politice. Sau, ar putea adopta tehnica unui predicator umorist, depărtându-se de Scriptură şi împărtăşind o serie întreagă de povestiri amuzante. Deci, primul lucru care trebuie căutat într-o biserică este o dedicare faţă de doctrina sănătoasă.
„Ei stăruiau […] în frângerea pâinii şi în rugăciuni.”
Biblia ne introduce două sacramente, sau ordonanţe, date de către Domnul Isus Însuşi. Aceste sacramente – botezul şi cina Domnului – vor fi găsite în fiecare biserică bună. Adică, ele nu sunt elemente opţionale, deşi participarea la aceste sacramente nu mântuieşte pe nimeni – mântuirea se găseşte doar în Cristos. Nu intrarea în apa botezului e cea care aduce mântuire. Totuşi, intrarea în apa botezului semnifică curăţirea pe care o aduce Isus. În acelaşi fel, nu prin mâncarea pâinii şi nu prin băutul din pahar suntem asiguraţi în Cristos, ci, mai degrabă, mâncatul şi băutul semnifică faptul că suntem deja asiguraţi. O biserică bună va oferi o explicaţie clară a sacramentelor şi a felului de participare la acestea. În adiţie la acestea, şi rugăciunea este un element vital al unei biserici sănătoase. O biserică bună va include rugăciunea în serviciul de închinare şi va accentua atât rugăciunea în comun cât şi cea personală.
„Fiecare era plin de frică…”
Trebuie să începem să acceptăm şi să ne confruntăm cu ceva dificil precum costul urmării lui Cristos. Textul descrie că bucuria, reverenţa şi un fel de teamă caracteriza închinarea credincioşilor din cadrul bisericii Noului Testament. Ei aveau o înţelegere a cât de măreţ şi sfânt este Dumnezeu – a transcendenţei Sale – precum şi a faptului că El locuieşte în mijlocul poporului Său – a imanenţei Sale. O biserică bună, aşadar, este una care se preocupă cu închinarea reverenţioasă. Totuşi, reverenţa nu înseamnă că suntem restricţionaţi la un stil anume de muzică sau de structură liturgică. De fapt, fiecare slujbă de închinare trebuie să fie o celebrare bucuroasă a faptelor măreţe ale lui Dumnezeu, prin Domnul Isus Cristos. Deşi serviciile de închinare tind să fie demne, nu e corect ca serviciile de închinare să fie greoaie. Acum e posibil ca demnitatea să fie grea şi ca expresiile de bucurie să fie nerespectuoase, însă modelul bisericii primare nu pune demnitatea şi bucuria în opoziţie, ceea ce este o practică comună în cercurile evanghelice contemporane. În biserica primară fiecare era plin de teamă deoarece Domnul Isus era prezent. Exista reverenţă şi bucurie, formalitate şi simplitate, structură şi absenţa structurii. Trâmbiţele sunau şi chimvalele răsunau; şi alte instrumente se alăturau în mulţimea mare de sunete. Şi ei îşi ridicau vocile lăudându-L pe Domnul şi cântau. Aceşti credincioşi nu erau implicaţi în vreo anumită experienţă emoţională ci, mai degrabă, declarau teologia. Într-o biserică bună închinarea se va concentra pe adevăr şi va angaja minţile celor care participă. Poate fi şi emoţională, în sensul că o astfel de emoţie oglindeşte inimile prinse în uimire şi laudă.
„Ei stăruiau […] în legătura frăţească [...] Toţi cei ce credeau erau împreună la un loc şi aveau toate de obşte. Îşi vindeau ogoarele şi averile, şi banii îi împărţeau între toţi, după nevoile fiecăruia. Toţi împreună erau nelipsiţi de la Templu în fiecare zi.”
Când ne gândim la cuvântul „părtăşie”, tindem s-avem în minte momentele amuzante petrecute cu oamenii asemănători nouă. Dar părtăşia biblică înseamnă mai mult decât o simplă socializare. Credincioşii împărtăşesc o viaţă comună deoarece împărtăşim credinţa într-un singur Salvator şi am fost reconciliaţi cu Dumnezeu Tatăl prin El. Părtăşia din cadrul bisericii operează în mare parte ca o familie, ceea ce înseamnă că există şi momente unde confruntarea este necesară. În biserică, acest lucru capătă forma disciplinei bisericeşti. Şi o biserică bună va practica aceasta pentru binele întregii congregaţii, mai exact pentru bunăstarea spirituală a credincioşilor care greşesc.
Lucrul esenţial din cadrul adevăratei părtăşii este o chemare la generozitate. În Faptele Apostolilor vedem că banii erau adunaţi şi daţi celor în nevoie. O biserică bună, aşadar, este una care caută să distribuie resursele sale celor aflaţi în nevoi, întotdeauna şi în fiecare circumstanţă, cu generozitate sacrificială.
„Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi.”
În timp ce aceşti credincioşi primari învăţau, se închinau şi împărtăşeau, ei nu făceau aceste lucruri spre detrimentul evanghelismului. Descoperim aici, în Faptele Apostolilor, că această biserică primară creştea în număr zilnic. Dar cine determina această adăugare? Acesta era Cristos. El este capul bisericii. El este cel care adaugă la biserică. Şi El face în mod tipic aceasta prin predicarea Cuvântului, prin închinare şi prin vocea credincioşilor care răspândeau vestea bună a Evangheliei. Astăzi, totuşi, găsim multe strădanii centrate pe om în dorinţa de a câştiga convertiţi. Astfel de biserici se bazează pe metode iscusite, pe programe, pe idei şi scheme mai degrabă decât pe prezentarea doctrinei sănătoase. Nu vreau să diminuez folosirea corectă a programelor bine intenţionate. Totuşi, o biserică bună este una ai cărei membri caută să trăiască precum ambasadorii Domnului Isus Cristos.
Dacă eşti în căutarea unei biserici, caută una unde Cuvântul este proclamat, unde sacramentele şi rugăciunea sunt onorate şi unde închinarea este una respectuoasă. Caută o biserică unde părtăşia este caracterizată de bucurie şi generozitate şi unde Evanghelia este predicată cu îndrăzneală. E chiar atât de simplu.