Am vazut deja o parte a razboiului purtat pe doua fronturi cu privire la subiectul liberei vointei. Si anume, modul in care libera vointa se raporteaza la suveranitatea divina. Desigur, acest subiect merita singur o serie intreaga de studii, pentru ca el implica atat de multe lucruri. Dar problema asupra careia as vrea sa ma concentrez in aceasta serie este criza de pe al doilea front al razboiului. Si anume, modul in care doctrina pacatului originar se raporteaza la problema liberei vointe.
Acest subiect a dus la mari controverse in Biserica primara, sub influenta unui om numit Pelagius. De la el isi trage numele ceea ce noi numim controversa pelagiana. Ea i-a pus pe Pelagian si pe asociatii sai, Celestius si Iulian, fata in fata cu titanul Bisericii din primul mileniu, Sfantul Augustin. Controversa a izbucnit spre sfarsitul secolului patru si a continuat si in secolul cinci, fiind rezolvata in final la Conciliul din Cartagina in 418, in care Biserica l-a condamnat pe Pelagius ca eretic. Asa cum adesea se intampla in istoria ereticilor si a deciziilor si hotararilor Bisericii in aceste privinte, doar pentru ca Biserica declara o pozitie teologica ca fiind eretica si o respinge, asta nu inseamna ca ea pur si simplu dispare odata pentru totdeauna. M-as aventura sa spun ca erezia pelagiana este una dintre cele mai dificile cu care se confrunta Biserica chiar si in zilele noastre.
Haideti sa ne oprim putin si sa ne punem intrebarea: "In ce consta de fapt controversa pelagiana?" Ca sa putem privi la ea, trebuie sa intelegem mai intai ceva din trecutul biografic al lui Pelagius. Pelagius, conform traditiei, s-a nascut in Irlanda, si asta il face unul dintre stramosii mei nationali. Pelagius a fost cu siguranta un britanic. Era din Insulele Britanice. A fost un calugar devotat si zelos care a calatorit la Roma, a locuit in Roma si a fost ingrijorat de spiritul usuratic pe care l-a gasit intre clericii si crestinii din Cetatea Eterna. De fapt, a fost ingrozit de imoralitatea, lipsa de evlavie si comportamentul celor ce se pretindeau crestini. A fost un entuziast in directia obtinerii neprihanirii. In aceasta privinta, Pelagius a avut ceva in comun cu fariseii originari.
Atunci cand folosim termenul de fariseu de obicei il folosim cu un sens peiorativ, dezaprobator. Pentru noi, fariseii au o conotatie negativa pentru ca ei au fost intotdeauna ostili fata de Isus. Dar ei nu erau prima generatie de farisei. Primii farisei au fost puritanii de atunci. Oameni care iubeau legamantul lui Dumnezeu, oameni care iubeau Legea lui Dumnezeu si care erau foarte ingrijorati de usuratatea morala care a invadat comunitatea lui Israel. De aceea, fariseii s-au devotat separarii in directia cautarii neprihanirii prin ascultarea de Legea lui Dumnezeu. Deci, motivele lor au fost la inceput restaurarea adevarurilor Legamantului si a Legii lui Israel. Apoi, desigur, ei au ajuns sa se bazeze pe propria neprihanire, transformandu-se in dusmanii lui Hristos pe care ii intalnim pe paginile Noului Testament.
Daca privim la Pelagius, vedem ca el a avut acest zel pentru evlavie si neprihanire, fiind foarte ingrijorat si intristat de usuratatea morala pe care a gasit-o in Biserica la sfarsitul secolului patru. Apoi, lucrul care a provocat controversa ce ii poarta numele a fost raspunsul sau la o faimoasa rugaciune scrisa de episcopul de Hippo, Sfantul Augustin. In acea rugaciune, Augustin a facut aceasta afirmatie: "O, Dumnezeule, daruieste-mi ce poruncesti si porunceste ce doresti." Cum ati raspunde voi la o astfel de rugaciune? Cei mai multi dintre noi am raspunde cu caldura si intr-un mod pozitiv la o asa rugaciune. Dar nu Pelagius. Pelagius era cat pe ce sa faca apoplexie cand a citit-o. El a fost intru totul de acord cu a doua parte a rugaciunii, in care Augustin Ii spune lui Dumnezeu: "Dumnezeule, porunceste orice doresti." Evident, Augustin nu se gandea ca el Ii da permisiunea lui Dumnezeu sa porunceasca ce doreste, dimpotriva, el accepta si recunostea dorinta sa de a se supune legii lui Dumnezeu, oricare ar fi fost ea. Aceasta era intentia si spiritul celei de-a doua parti a rugaciunii, cu care Pelagius n-a avut nici o problema si la care nu a venit cu obiectii.
Prima parte a rugaciunii l-a suparat in schimb foarte tare. Cand l-a auzit pe Augustin spunand: "O, Dumnezeule, daruieste-mi ce poruncesti..." Poate va intrebati: "De ce sa te rogi o astfel de rugaciune?" Daca Dumnezeu porunceste, cu siguranta nu are nevoie sa-ti dea puterea sau autoritatea sa faci ce El iti porunceste. Desigur, Augustin spunea: "Dumnezeule, da-mi ceva in dar. Ajuta-ma." Lucrul de care vorbea Augustin aici era harul. Atunci cand spune: "Dumnezeule, daruieste-mi ce poruncesti", el spune de fapt: "Dumnezeule, da-mi harul sa pot fi in stare sa fac ce-mi poruncesti." Augustin credea ca omul este incapabil sa asculte de poruncile lui Dumnezeu daca Dumnezeu nu-i da harul necesar pentru aceasta.
Aici a obiectat Pelagius. El a spus: "Nu. Oricare ar fi porunca lui Dumnezeu, ea impune asupra fapturilor Lui obligatia si responsabilitatea sa o asculte." Primul articol din teologia noastra se refera la doctrina despre Dumnezeu, iar Pelagius spunea ca lucrul pe care trebuie sa-l intelegem clar despre Dumnezeu este ca Dumnezeu e drept. Fiind drept, Dumnezeu nu ar porunci niciodata, si, de fapt, nu ar putea porunci vreodata creatiei Sale sa faca vreun lucru pe care ea nu este in stare sa-l faca. Pentru ca, daca Dumnezeu ne-ar porunci sa facem vreun lucru pe care noi nu suntem in stare sa-l facem, asta ar insemna ca acea porunca este nedreapta. Mai rau, daca ne-ar pedepsi pentru ca n-am putut face un lucru pe care suntem incapabili sa-l facem, asta ar fi diabolic. Ar fi ca si cum Dumnezeu ne-ar spune: "Zboara fara ajutorul vreunei masini sau al vreunui echipament din Orlando pana in Chicago" si ne-ar trage la raspundere daca n-am face-o, chiar daca El nu ne-a dotat cu aripi sau pene sau cu vreun alt echipament pentru a putea pluti prin aer.
Astfel, ideea ca omul are nevoie de har sau de vreun fel de asistenta divina pentru a-si putea indeplini indatoririle a fost cat se poate de respingatoare pentru Pelagius. Pentru ca, spunea el, asta arunca o umbra asupra neprihanirii lui Dumnezeu. Augustin, desigur, a raspuns spunand: "Stai putin. Omul nu poate asculta de Legea lui Dumnezeu fara ajutorul harului, pentru ca omul este cazut." Efectele caderii implica, intr-un anume grad sau intr-o anumita masura, pierderea puterii noastre morale. Legea lui Dumnezeu nu se schimba. In creatie, Dumnezeu a spus: "Fiti sfinti, asa cum si Eu sunt sfant." "Fiti desavarsiti, asa cum si Eu sunt desavarsit." Cei mai multi dintre noi am recunoaste azi ca nu avem aceasta capacitate sa fim cu desavarsire sfinti, sa reflectam perfect neprihanirea lui Dumnezeu. Adam a avut aceasta capacitate dupa ce a fost creat, dar Adam a cazut. Iar odata cu Adam a cazut intreaga rasa umana. Aceasta cadere a insemnat o prabusire intr-o stare de coruptie in care ne nastem cu o natura pacatoasa, nemaifiind capabili din punct de vedere moral sa ascultam de Legea lui Dumnezeu intr-un mod desavarsit. Din acest motiv, avem nevoie de har.
Deci, lucrul pe care-l presupunea Augustin aici era realitatea caderii. Luand in considerare caderea, Augustin a argumentat ca avem nevoie de har pentru a-L putea asculta pe Dumnezeu. In felul acesta, disputa s-a transformat de-acum intr-o controversa legata de cadere si efectele ei. Desigur, Pelagius nu a negat ca Adam a pacatuit. Ce spunea el era ca Adam a fost creat bun iar la crearea lui el a fost facut in mod invariabil bun in ce priveste natura sa constitutiva. Asta inseamna ca, dupa Pelagius, omul a fost creat bun, dar a avut libertatea sau puterea sa asculte sau sa nu asculte - sa faca bine sau sa faca rau. Dar chair si atunci cand el a ales sa faca rau si acest lucru a fost un pacat, alegerea facuta nu a schimbat natura lui. Astfel ca astazi fiecare fiinta umana se naste in aceasta lume in aceeasi conditie morala pe care a avut-o Adam inainte de cadere. Deci, ceea ce nega Pelagius nu era faptul ca Adam a pacatuit ci aceea ca el a cazut, in sensul ca s-a prabusit, el insusi si urmasii sai, intr-o stare de coruptie morala in care naturile lor au fost schimbate.
Din punct de vedere istoric, noi spunem ca suntem pacatosi nu pentru ca am pacatuit, ci pacatuim pentru ca suntem pacatosi. In alte cuvinte, ne nastem cu o natura pacatoasa. Acesta e punctul dezbatut cu atata aprindere in disputa cu Pelagius. Pentru Pelagius, omul are intotdeauna capacitatea sa faca fie bine, fie rau. El nu si-a pierdut capacitatea morala sau puterea morala sa asculte de Dumnezeu. Pacatul il afecteaza intr-adevar, dar nu in esenta lui. Va amintiti de ultima noastra intalnire in care am vorbit despre sondajul Gallop in care evanghelicilor practicanti li s-a pus intrebarea: "Credeti ca omul este, in mod fundamental, bun? Altfel spus, bun in esenta lui?" Majoritatea coplesitoare a evanghelicilor practicanti au raspuns afirmativ. Acesta e raspunsul pelagian. Raspunsul acesta spune ca poti avea pacat in elementele periferice ale vietii tale, iar acesta te poate influenta in exterior, dar in inima inimii tale, in cea mai adanca parte a sufletului tau, priveste sub suprafata si vei descoperi bunatatea trainica si neschimbatoare a inimii omenesti. Desigur, aceasta era pozitia lui Pelagius. Pentru Pelagius, Adam a cazut. Caderea sa l-a afectat pe Adam si numai pe Adam. Nimic nu s-a transmis urmasilor sai, nici un transfer sau o imputare a vinovatiei, nici o corupere a naturii, ca rezultat al pacatului lui Adam. Intr-un sens, nici o cadere. Exista esecul lui Adam, dar acesta nu a avut vreo consecinta asupra lui Adam sau asupra oricui altcuiva in ce priveste puterea vointei noastre, puterea naturii noastre.
Pelagius a continuat spunand ca el nu se opune harului. El intelegea ca Biblia are multe de spus despre har, harul este un lucru bun, nu un lucru rau. Nu faci nimic rau atunci cand te rogi pentru har. Dar, pentru Pelagius, harul (si acum vine cuvantul cheie) faciliteaza ascultarea sau neprihanirea. In alte cuvinte, cu ajutorul harului e mai usor sa traiesti o viata de perfectiune morala, sa asculti in totalitate de Legea lui Dumnezeu. Dar el nu e necesar. Ajuta. Faciliteaza. Dar nu e obligatoriu necesar.
Inca o data, ce spune el? El spune ca, daca harul e necesar pentru a putea fi neprihanit, atunci persoana care nu e neprihanita fara ajutorul harului nu mai e responsabila sau vinovata moral pentru ca a pacatuit, deoarece nu putea face nimic altceva decat sa pacatuiasca. Pelagius intruchipeaza raspunsul vasului in fata olarului: "De ce m-ai facut asa?" si obiecteaza in fata oricarui concept al caderii care face harul necesar pentru a putea fi neprihanit. El nu spune doar ca harul faciliteaza neprihanirea, nefiind necesar pentru neprihanire, ci merge mai departe argumentand ca unii oameni, de fapt multi oameni, nu doar pot trai vieti desavarsite, dar multi dintre ei chiar le traiesc, fara sa beneficieze de har.
In contrast cu acestea, Augustin si-a declarat pozitia sa, aceea ca rasa umana era o masa de umanitate pacatoasa si, nu numai ca nimeni nu a trait vreodata o viata desavarsita si nimeni nu a facut vreodata cu adevarat o fapta absolut buna, dar cele mai bune fapte ale noastre sunt, in cel mai bun caz, ceea ce Augustin numea "splendide vicii". Ne amintim, desigur, de invatatura Apostolului Pavel din Romani 3, "Nu este nici un om neprihanit, nici unul macar. Nu este nici unul care sa faca binele, nici unul macar." Dimpotriva, Pelagius spune: "Sunt multi neprihaniti, da, multi. Sunt multi care sa faca binele, cu adevarat multi", in directa opozitie cu invatatura clara a Noului Testament. Miza aici, in atacul pelagian, nu e doar ideea ca harul e necesar, ci intregul concept al mantuirii noastre, intreaga intelegere a ce se intampla in drama mantuirii. Harul lui Dumnezeu e acum doar o concluzie, un postscript nestiintific de care nu e absoluta nevoie pentru a putea fi mantuiti. Pelagianismul paveaza drumul pentru renasterea neonomianismului sau a legalismului pur, in care o persoana poate fi neprihanita in si prin ea insasi. Asta numim noi "auto-neprihanire" - o neprihanire care poate fi realizata si obtinuta prin propriile noastre puteri naturale, fara ajutorul harului.
Acest lucru arunca o umbra asupra celor facute de Hristos pentru poporul Sau, in ce priveste lucrarea suprema a harului lui Dumnezeu prin care El ne-a dat un Rascumparator care traieste o viata de perfecta neprihanire in locul nostru, iar pe baza neprihanirii Lui cei ce cred sunt declarati drepti in fata lui Dumnezeu. Pentru Pelagius, noi nu suntem indreptatiti pe baza atribuirii neprihanirii lui Hristos. Suntem indreptatiti pe baza propriei noastre neprihaniri, pe care o obtinem exercitandu-ne libera vointa. Pentru ca subiectul incepea sa se infierbante, Pelagius a mers pana acolo incat sa invete ca principalul mod in care Hristos lucreaza pentru noi in vederea rascumpararii este acela ca ne ofera un remarcabil exemplu de perfectiune morala. Am vazut intamplandu-se asa ceva de multe, multe ori in istoria Bisericii, cand ispasirea e inlaturata si inlocuita cu un fel de teorie a influentei, care spune ca Isus ne mantuieste oferindu-ne un bun exemplu si fiind o influenta morala, aratandu-ne modul corect in care putem obtine neprihanirea.
Augustin a vazut acest lucru ca un atac, nu doar asupra unui punct minor sau asupra unui detaliu al teologiei crestine, ci ceva ce atinge insasi inima intregului nostru concept al mantuirii si rascumpararii. Pentru ca, inainte sa putem fi mantuiti, trebuie sa intelegem mai intai nevoia noastra absoluta de mantuire si conditia noastra decazuta - sa intelegem ca suntem datori si ca nu ne putem plati datoriile. Pentru Pelagius nimeni nu e dator. Si chiar daca ar fi dator, ar avea in el insusi tot ce ii e necesar pentru a-si plati datoria. Aceasta e teologia suprema a fortelor proprii, prin care oamenii isi pot castiga sau isi pot merita accesul in Imparatia lui Dumnezeu. De aceea, Augustin a vazut acest lucru ca o sageata in inima harului - o sageata in inima conceptului biblic al mantuirii.
Asa cum spunea Adolf von Harnack, marele istoric german al Bisericii, "Aceasta controversa a fost purtata in cei mai clari termeni ai oricarei controverse teologice din istoria Bisericii, cu posibila exceptie a controversei ariene, care a culminat in Conciliul din Nicea." Aceasta disputa a fost una in care ambele parti au inteles clar ce spune cealalta. In aceasta discutie n-a fost implicata vreo ambiguitate studiata. Intrebarea ramane: harul este o premisa absoluta pentru mantuire, sau un simplu ajutor?
Tradus de Florin Vidu