Marele Anatema Apostolic

(Galateni 1:1-10)

Phil Johnson


Doresc să încep în această dimineaţă cu o privire de ansamblu la primele zece versete din Galateni 1. Puteţi deschide acolo. Galateni a fost probabil cea mai timpurie dintre toate epistolele inspirate scrise de apostolul Pavel. Aceasta poate fi prima carte pe care o avem scrisă de el. Şi iată un fel de sumar al cadrului istoric al acestei epistole. Vi-l voi da în linii generale pentru că detaliile urmează a fi completate pentru voi pe măsură ce parcurgem acest text. Însă iată ce s-a întâmplat când Pavel a scris această epistolă. Bisericile din Galatia erau seduse de învăţători ce accentuau mai degrabă faptele umane decât harul divin. Ei deformau evanghelia. Atât de mulţi oameni astăzi fac exact acelaşi lucru. Ei transformau evanghelia într-un mesaj despre ceea ce păcătoşii trebuie să facă, când de fapt evanghelia, adevărata evanghelie, este un mesaj despre ceea ce Hristos a făcut. Este simplu precum pare. Iar Pavel a scris această epistolă cu un simţământ al urgenţei sau presiunii imperioase şi al unei preocupări adânci. Puteţi simţi acest lucru în timp ce citiţi epistola. Pasiunea lui e evidentă chiar din versetele de început. Deoarece evanghelia era sub atac în Galatia, şi autoritatea apostolică a lui Pavel era sub atac. Gândiţi-vă la aceasta. Era apostolică nu se încheiase încă, iar învăţătorii falşi câştigau control în bisericile din Galatia. Ei răspândeau doctrină falsă. Ei produceau confuzie. Semănau nesiguranţă printre bisericile din Galatia şi ameninţau chiar temelia acestor biserici, fundamentele doctrinare, subminând evanghelia. Şi aceasta-i ceea ce l-a motivat pe Pavel să scrie şi să facă să circule epistola.

Şi doresc ca voi să observaţi două lucruri chiar de la început. În primul rând, această epistolă n-a fost scrisă unei singure biserici sau unui singur individ ci unui grup de biserici. Este adresată, în versetul 2, "către bisericile din Galatia", la plural. Un întreg grup de biserici fusese infestat de învăţătura falsă, iar Pavel dorea să le corecteze şi astfel a scris această scrisoare ca să fie copiată, răspândită şi citită printre toate bisericile. Apropo, este probabil ca toate epistolele Noului Testament să fi fost răspândite şi citite asemeni acesteia printre bisericile primare. Dar aceasta este singura dintre epistolele lui Pavel ce este specific adresată la mai multe decât o singură congregaţie sau la mai mulţi decât o singură persoană individuală. În al doilea rând, este semnificativ, că doctrina falsă era deja atât de timpuriu o problemă serioasă în Biserică, chiar din prima generaţie. Satan urăşte adevărul şi nu pierde nici o ocazie, încercând să dilueze adevărul cu minciuni. Aceasta era prima generaţie a credincioşilor creştini. Posibil că nu la mai mult de trei decade după Cincizecimi să fie vremea potrivită de aici. Majoritatea apostolilor erau încă în viaţă. Şi totuşi, deja mesagerii lui Satan deghizaţi ca îngeri ai luminii începuseră să tulbure Biserica, iar ei făceau lucrul acesta pe scară destul de extinsă. Deja existau creştini falşi ce învăţau o evanghelie falsă, atacând credibilitatea apostolului Pavel şi încercând să imprime învăţătura falsă în Biserică.

Există o concepţie greşită larg răspândită astăzi că Biserica primară a fost de fapt mai curată din punct de vedere doctrinar decât sunt bisericile de astăzi. Există o mulţime de oameni ce sunt fascinaţi de scrierile bisericii primare şi ale părinţilor bisericii, fiidcă ei cred că lucrările acestor scriitori din vechime trebuie să reprezinte cu siguranţă esenţa pură a doctrinei creştine. Ei cred că orice a fost scris în primele trei sau patru secole deţine autoritate, fiindcă acei scriitori, la urma urmei, au trăit mai aproape de era apostolică. Daţi-mi voie să spun aceasta. Îmi plac părinţii bisericii. Îmi place să citesc acele lucrări. Sunt de acord că ele sunt importante şi de folos să fie citite. Dar ele nu sunt mai pline de autoritate, şi de fapt, ele sunt cu mult mai puţin demne de încredere decât unii comentatori moderni. Ele nu sunt nici inspirate, nici inerente. Iar scrierile părinţilor bisericii, dacă le citiţi, uneori se contrazic unele pe altele în privinţa celor mai importante probleme sau aspecte. În nici un caz scrierile biblice suplimentare ale bisericii primare reprezintă o relatare sau înregistrare totalmente perfectă, intactă sau demnă de încredere a doctrinei creştine. Prin urmare nu le abordaţi în acest mod. Amintiţi-vă, ele au fost produsul erei lor. Şi a fost o vreme când eroarea era predominantă. Şi vedeţi aceasta în Scriptură. Este evident din câteva epistole ale Noului Testament că eroarea doctrinară de cea mai mare semnificaţie asalta deja Biserica chiar în timp ce apostolii erau încă în viaţă, chiar înainte de a fi complet canonul Scripturii. Iar aceste atacuri împotriva adevărului au continuat, evident, şi după ce canonul a fost încheiat şi ultimul apostol a murit. Iar părinţii bisericii n-au înţeles chiar întodeauna importanţa unora din aceste erori şi cu atât mai puţin au ştiut cum să le răspundă sau adreseze bine cu Scriptura. Şi de fapt, canonul Scripturii, când era proaspăt, n-a fost chiar la fel de disponibil unora din aceşti oameni aşa cum este pentru noi. În unele cazuri conducătorii bisericii post-apostolice răspundeau erorilor prin îmbrăţişarea sau acceptarea erorilor opuse. Exista acest tipar în biserica primară unde se întâmpla în mod repetat.

De exemplu, istoria ereziei din secolul al cincilea. Pelagius vine şi neagă doctrina păcatului originar. Augustin a înţeles că acest lucru era greşit şi nebiblic. Însă el şi alţii au răspuns învăţăturii lui Pelagius, învăţând că botezul copiilor mici (pruncilor) era necesar pentru înlăturarea sau desfiinţarea contaminării păcatului originar. Unii eretici au negat faptul că Hristos s-a născut ca Dumnezeu întrupat într-un prunc şi astfel alţii din Biserica primară au răspuns, numind-o pe Maria Theotokos (Purtătoare de Dumnezeu). Şi acest titlu, deşi a fost dat pentru a apăra divinitatea lui Hristos, că Maria era purtătoarea de Dumnezeu, acest titlu a deschis de fapt uşa pentru venerarea Mariei. Iar Theotokos (purtătoare de Dumnezeu) a fost oarecum schimbat complet în titlul pe care Romano-catolicii îl folosesc astăzi (titlu blasfemitor) "Mama lui Dumnezeu." Multe din erorile romano-catolice au dat naştere la neînţelegeri asemănătoare care au început asemeni acesteia cu intenţii bune, însă au fost deformate de superstiţie şi denaturate de naivitate sau credulitate. Şi de aceea scrierile părinţilor bisericii nu sunt standardul doctrinei sănătoase, Scriptura este. Fiindcă Biserica primară, chiar Biserica primară, n-a fost în nici un caz scutită de eroare. Şi de fapt, eroarea şi neînţelegerea erau în floare în era de dinainte chiar ca Scripturile să fie liber puse la dispoziţia oricui şi dovada că eroare serioasă şi învăţătură falsă se infiltra în Biserică tocmai de la început este chiar aici în Scriptură.

Chiar apostolul Pavel spunea că el e uimit de cât de rapid doctrina falsă se înrădăcinase. Priviţi la versetul 6. "Mă mir că treceţi atât de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Cristos la o altă evanghelie..." Şi este evident, când citiţi aceasta, că Pavel scrie unor oameni pe care el îi cunoştea bine. Este evident din tonul şi limbajul epistolei că Pavel era îndeaproape familiarizat cu aceste biserici. Pentru un singur aspect, atitudinea pe care el şi-o asumă faţă de ei este aceea a unui tată spiritual. Această scrisoare este o mustrare aspră însă plină de iubire, combinată cu o instruire şi corectare răbdătoare; este ferm însă e un mesaj părintesc. Majoritatea comentatorilor cred că apostolul Pavel era fondatorul acestor biserici din Galatia astfel că, în realitate, el era tatăl lor spiritual. Fapte 18, versetul 23 înregistrează faptul că atunci când Pavel era în Antiohia el a traversat tot ţinutul Galatiei şi Frigiei, întărindu-i pe ucenicii care erau acolo. Şi astfel el cunoştea pe mulţi credincioşi galateni în mod personal. Fapte 16, versetul 6 înregistrează vizita timpurie făcută de Pavel şi Timotei în Galatia ce a avut loc când ei fondau sau plantau biserici. Aşadar există o dovadă puternică a faptului că Pavel însuşi plantase aceste biserici. Şi de aceea el era personal întristat de eroarea ce se înrădăcinase în aceste congregaţii.

Natura erorii subminase chiar inima sau esenţa a ceea ce Pavel însuşi îi învăţase. Ei îmbrăţişau o eroare ce amplifica respingerea autorităţii lui Pavel fiindcă era contrară a ceea ce el îi învăţase. Şi astfel el le scrie ca un tată spiritual. Şi el îi cheamă înapoi la evanghelia pe care o auziseră de la el şi la evanghelia prin care erau mântuiţi, amintindu-le de acest adevăr. Iar secţiunea de început a Galatenilor conţine sensul central al epistolei. Dacă înţelegeţi această secţiune introductivă, aţi înţeles sensul întregii epistole. Există trei părţi ale acestei secţiuni introductive. Iar aceste trei părţi conţin în formă de sâmbure tot ceea ce Pavel este pe punctul de a scrie în capitolele ce urmează. Există o pledoarie de apărare. Există o declaraţie. Şi există o denunţare. El începe cu o pledoarie de apărare a credibilităţii lui apostolice. Iar apoi el face o declaraţie a evangheliei adevărate. Şi în cele din urmă el face o denunţare foarte fermă a învăţătorilor falşi. De fapt, acestea sunt probabil cuvintele cele mai aspre pe care Pavel le-a scris vreodată şi care sunt consemnate pentru noi în Scriptură. Aşadar să le examinăm pe acestea câte una la rând. Şi vom încerca să extragem câteva lecţii din fiecare. Deci, vi le voi evidenţia din nou în timp ce le parcurgem.

Mai întâi, observaţi apărarea lui. El începe cu o apărare a apostoliei lui. Este remarcabil că Pavel ar trebui să facă acest lucru, pentru el îi învăţase pe aceşti oameni. El a fost în realitate tatăl lor spiritual. Ei îl cunoşteau bine pe el. Şi totuşi el se aşează într-o poziţie de unde trebuie să apere autoritatea lui apostolică. Învăţătorii falşi din bisericile Galatiei îşi răspândiseră eroarea lor prin atacarea autorităţii apostolului Pavel şi încercând să submineze autoritatea lui. Şi acest fapt este evident din câteva lucruri pe care el le scrie în epistolă. Apropo, aceasta este chiar aceeaşi tactică pe care învăţătorii falşi au folosit-o împotriva lui Pavel în Corint. Ei au atacat autoritatea lui apostolică. Ei susţineau că el nu era un apostol adevărat. Prin urmare, ei spuneau că mesajul lui era un mesaj inventat de om, fără nici o credibilitate şi fără nici o autoritate divină reală. Şi, astfel Pavel trebuie să înceapă prin apărarea propriului său statut apostolic. El nu face aceasta dintr-un motiv egoist. El nu face aceasta doar pentru a se apăra pe el însuşi şi reputaţia lui. El o face pentru că era necesar să susţină şi să confirme autoritatea învăţăturii lui. Adevărul în sine era în primejdie. Nu era vorba de reputaţia lui Pavel. Era vorba de adevăr.

În versetele 11 şi 12, spre exemplu, el scrie aceasta: "Fraţilor, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine, nu este de obârşie omenească; pentru că n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Cristos." Gândiţi-vă la ce spune el aici. El subliniază sursa divină a mesajului său. El spune că nu l-a primit de la vreun om. Nu are origine umană. Acesta este un mesaj ce i-a fost revelat (descoperit) lui în mod personal şi direct de Hristos. Aceasta-i afirmaţia pe care el o face şi pretenţia pe care o ridică. De fapt, în versetele 16 şi 17 el afirmă iarăşi că primise mesajul evangheliei direct de la Hristos prin revelaţie imediată şi nu prin intermediul vreunui învăţător sau mijlocitor uman; direct de la Hristos. El reconsideră aici cât de direct şi imediat după convertirea sa, el a mers şi a petrecut trei ani în deşertul Arabiei. Mi se pare mie că ceea ce Pavel susţine aici poate fi de fapt că el a fost personal instruit acolo în deşert de Hristos cel înviat; poate printr-o viziune sau poate un fel de apariţie a lui Hristos după înălţare înaintea lui. Pavel nu spune de fapt. El nu descrie mijloacele prin care Hristos l-a învăţat. El doar insistă şi nu în termeni nesiguri că el a învăţat evanghelia direct de la Hristos.

Şi observaţi, el spune că după convertirea lui "...îndată n-am întrebat pe nici un om, nici nu m-am suit la Ierusalim la cei ce au fost apostoli înainte de mine, ci m-am dus în Arabia. Apoi m-am întors din nou la Damasc." El oferă un rezumat pe scurt al primilor săi trei ani de credinţă. Ceea ce el spune aici este că n-a avut nici un contact cu vreunul din ceilalţi apostoli. El n-ar fi putut învăţa de la ei. El n-ar fi putut fi trimis de ei ca apostol. Ci mai degrabă, el şi-a primit instruirea şi însărcinarea ca apostol direct de la Hristos. Acesta este argumentul substanţial al lui Pavel în apărarea apostoliei lui. El spune aceasta ori de câte ori subiectul apare în discuţie. Mai târziu, după aceasta, credibilitatea lui apostolică avea să fie pusă la îndoială în Corint. Şi acesta-i motivul pentru cea de-a Doua Epistolă către Corinteni. De fapt, în amândouă epistolele lui către Corinteni el scrie mereu pentru a-şi apăra apostolia lui. Şi în 1Corinteni 9 versetul 1 el spune aceasta: "Nu sunt eu apostol? Nu sunt eu slobod? N-am văzut eu pe Isus Cristos, Domnul nostru? Nu sunteţi voi lucrarea mea în Domnul?" Observaţi cum el accentuează din nou că el L-a văzut în mod personal pe Domnul înviat. El spune iarăşi în 1Corinteni 15 când, în acel context, el reia în considerare pe toţi martorii oculari numeroşi ai învierii; oameni care L-au văzut pe Hristos după învierea Lui. 1Corinteni 15, versetul 5 spune aceasta: "Şi că s-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece. După aceea S-a arătat la peste cinci sute de fraţi deodată, dintre care cei mai mulţi sunt încă în viaţă..." El spune că erau oameni încă în viaţă care au fost în acea mulţine de 500 cărora El li s-a arătat deodată. Versetul 7: "În urmă, S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor. După ei toţi, ca unei stârpituri, mi s-a arătat şi mie."

Acest lucru a fost crucial pentru revendicarea lui Pavel privind autoritatea apostolică. Cei doisprezece apostoli erau toţi bărbaţi care trăiseră cu Hristos şi fuseseră personal ucenicizaţi de El. În mod clar tu nu puteai fi un apostol egal cu cei doisprezece dacă nu-L văzusei niciodată pe Hristos. Amintiţi-vă că în primele capitole din Fapte ei votau pentru înlocuirea lui Iuda ca să completeze numărul 12 şi au ales pe cineva care fusese cu El în toţi acei ani şi care fusese personal instruit de Hristos. Aceasta era cerinţa. Trebuia să fii cineva de acel calibru ca să fii considerat egal cu cei doisprezece. Şi Pavel spune că el l-a văzut pe Hristos. Lui îi fusese încredinţată apostolia de către Hristos în mod personal. Deci argumentul lui Pavel este acesta: Apostolia lui nu era o apostolie mai puţin semnificativă decât a celor doisprezece. Autoritatea lui era egală cu a lor. În 2 Corinteni 11 versetul 5 el spune aceasta: Dar socotesc că nici eu nu sunt cu nimic mai prejos de apostolii aceştia nespus de aleşi!" El nu se laudă acolo. Îl cunoaşteţi pe Pavel. De fiecare dacă când ceva sună a lăudăroşie el practic îşi cere scuze pentru ea. Nu era nimic arogant, mândru sau lăudăros (orgolios) în legătură cu Pavel. El nu-şi cita autoritatea lui spunând că era egal cu ceilalţi doisprezece ca un aspect de mândrie. El spunea aceasta pentru a accentua cât de multă autoritate avea doctrina lui. În 2 Corinteni 12, versetele 11 şi 12, el spune aceasta: "...cu nimic n-am fost mai prejos de aceşti apostoli aşa de minunaţi... În adevăr semnele unui apostol le-aţi avut printre voi în toată răbdarea, prin semne, puteri şi minuni care au fost făcute între voi."

Deci mai adăugaţi aceasta. El văzuse pe Hristos. Primise evanghelia direct de la Hristos. Şi toate semnele miraculoase care erau dovada apostoliei fuseseră parte a lucrării lui. El săvârşise toate acele semne. Şi, mai mult decât atât, autoritatea apostolică a lui Pavel fusese explicit recunoscută şi afirmată de ceilalţi apostoli. Cei doisprezece au recunoscut autoritatea lui. În Galateni 2 el descrie prima lui întâlnire oficială cu vreunul dintre apostoli şi are loc la cel puţin 14 ani după convertirea lui. Iar el spune în versetul 6 că apostolii n-au adăugat nimic la autoritatea lui, ci simplu au recunoscut legitimitatea chemării lui pentru Neamuri. Versetul 9: "Şi când au cunoscut harul, care-mi fusese dat, Iacov, Chifa, şi Ioan, care sunt priviţi ca stâlpi, mi-au dat mie şi lui Barnaba mâna dreaptă de însoţire, ca să mergem să propovăduim: noi la Neamuri, iar ei la cei tăiaţi împrejur." Ce spune el este că n-a fost făcut apostol de ceilalţi doisprezece. Ei nu i-au conferit nici o autoritate ce nu era deja a lui. Apostolia lui Pavel venea direct de la Domnul.

Şi acesta este chiar lucrul pe care el îl afirmă în Galateni capitolul 1, versetul 1. Acesta este punctul de început al epistolei de faţă. "Pavel, apostol, (nu de la oameni, nici printr-un om, ci prin Isus Cristos, şi prin Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat din morţi;)..." Este o afirmaţie cât se poate de puternică, nu-i aşa? Aceasta a fost mărturie uriaşă a adevărului evangheliei să ai pe cineva asemeni lui Pavel predicând acelaşi mesaj ca apostolii, însă fără nici un fel de legături formale cu ei. El primise mesajul şi însărcinarea lui direct de la aceeaşi sursă de la care o aveau ei, iar apostolii au recunoscut aceasta imediat. Şi de aceea ei au recunoscut autoritatea lui Pavel. Se poate ca unii din ei să-şi fi amintit de un incident din lucrarea pământească a lui Hristos când apostolii au mustrat un om că scotea afară demoni în numele lui Isus. În Luca 9:49 se spune că ei s-au întors la Isus şi i-au dat un raport în care au spus, "...Învăţătorule, noi am văzut pe un om scoţând draci în Numele tău; şi l-am oprit, pentru că nu merge după noi. Nu-l opriţi, i-a răspuns Isus, fiindcă cine nu este împotriva voastră este pentru voi." Cred că ei au învăţat acea lecţie. Era exact în acelaşi mod cu apostolul Pavel. El nu era parte a grupului lor. Însă el predica acelaşi mesaj pe care ei îl predicau. Şi el deţinea toate semnele apostoliei şi îl văzuse pe Hristos cel înviat. Şi astfel când l-au întâlnit la aproape 14 ani după convertirea lui ei au recunoscut apostolia lui şi l-au acceptat ca egal. Ei nu şi-au pus mâinile peste el pentru a-l face apostol. Ei doar au recunoscut şi acceptat apostolia lui, ştiind că era o slujbă pe care Stăpânul lor i-o conferise deja lui.

Oricine erau ereticii galateni, este evident faptul că ei pretindeau că Pavel era doar un apostol făcut de oameni; că autoritatea lui era mai puţin importantă decât a celorlalţi apostoli, fiincă el o primise de la ei sau de la o anume sursă umană. Astfel, Pavel îşi începe epistola, infirmând această pretenţie. Şi el o respinge în mod repetat de-a lungul acestei epistole. O infirmă mereu pe tot cuprinsul epistolelor către Corinteni. Ştiaţi că există încă oameni astăzi care atacă autoritatea apostolului Pavel? Ei atacă teologia lui, credibilitatea lui apostolică. Recent am corespondat cu o persoană care argumenta că doctrina apostolului Pavel şi autoritatea lui erau suspecte deoarece el nu era unul din cei doisprezece. Există o carte ce susţine că, de fapt creştinismul modern este o religie ce a fost fondată de apostolul Pavel, nu de Hristos. Şi el era diferit de ceilalţi apostoli şi predica un mesaj diferit de Hristos. Există mulţi oameni care cred aceasta. A fost erezie atunci şi este erezie astăzi. De fapt, sunt mulţi oameni în cadrul bisericii care practic tratează doctrina apostolului Pavel în acest mod. Sunt unii care cred că femeile ar trebui să aibă aceeaşi autoritate ca bărbaţii pentru a învăţa şi a conduce biserica şi, pur şi simplu anulează învăţăturile apostolului Pavel pe probleme ca aceasta ca şi cum aceste lucruri erau doar părerile personale misogine ale cuiva ce a vorbit mai degrabă pe baza propriei lui autorităţi decât pe baza învăţăturii inspirate şi pline de autoritate a unui apostol şi a Scripturii. Iată aici un aspect esenţial important. Pavel şi-a apărat apostolia nu dintr-o dorinţă de a se îngâmfa sau de a-şi menţine un simţ al importanţei de sine, ci pentru că autoritatea mesajului său decurgea din statutul lui de apostol. Era adevărul ce se afla în primejdie. Aceasta-i ce l-a tulburat pe Pavel; nu reputaţia lui. Însă realitatea este că dacă el nu era apostol, mesajul lui n-avea nici o autoritate. Duşmanii adevărului au înţeles aceasta. Şi, de aceea pe tot cuprinsul Noului Testament vedeţi atât de frecvent dovezi că ereticii atacau credibilitatea apostolului Pavel spunând că el nu era un apostol adevărat.

Aici în bisericile din Galatia se pare că ei spuneau oamenilor că voi nu trebuie realmente să-l urmaţi pe apostolul Pavel fiindcă apostolia lui Pavel îi era dată de oameni, nu de Domnul însuşi. Şi astfel Pavel infirmă aceasta. Iar în versetul 2 el observă şi faptul că el nu e singur în învăţarea mesajului pe care el îl învăţa. Continuând salutul său, el scrie aceasta: Pavel, apostol... şi toţi fraţii care sunt împreună cu mine, către bisericile Galatiei..." Nu era doar greutatea propriei lui apostolii în spatele acestei scrisori, ci şi mărturia tuturor fraţilor care erau cu el. El nu spune cine erau ei, dar în mod evident galatenii ştiau cine erau - oameni cunoscuţi şi a căror învăţătură era respectată în bisericile Galatiei. Timotei, care conform cu Fapte 16:1, era din apropierea Listrei ar fi fost bine cunoscut galatenilor, dacă el era unul din cei ce erau cu Pavel. El ar fi fost unul din cei la care el făcea referire. În orice caz, Pavel include pe oricine era cu el în acest salut introductiv astfel încât galatenii aveau să ştie că Pavel vorbea pentru mai mulţi decât doar pentru el însuşi. El nu era un apostol făcut de oameni şi mesajul lui nu era doar opinia lui personală.

Observaţi, cea de-a doua parte a acestei secţiuni introductive a epistolei; este o declaraţie. Acesta va fi punctul doi, iar aceasta e inima sau esenţa ei. Este o declaraţie pe scurt chiar a esenţei evangheliei. Versetul 3, "Har şi pace vouă de la Dumnezeu Tatăl, şi de la Domnul nostru Isus Cristos. El s-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl. A Lui să fie slava în vecii vecilor! Amin."
Acesta este un salut fascinat pentru câteva motive. Mai întâi, deşi el începe cu ceea ce este realmente un salut paulin standard (găsiţi acest salut practic în tot ce Pavel a scris); "Har şi pace vouă." Pavel întotdeauna a spus aceasta. Observaţi că imediat el se îndepărtează de ceea ce este modelul său normal de salutare. Puteţi verifica toate celelalte epistole ale lui şi veţi observa un aspect semnificativ. Aceasta este singura din epistolele lui Pavel ce omite orice fel de laudă sau cuvânt pozitiv de mulţumire sau laudă faţă de audienţa lui, pentru oamenii cărora el le scrie. Nici o felicitare la adresa lor; nici o laudă pentru cât de credincioşi fuseseră sau orice altceva de genul acesta. În orice altă epistolă din Noul Testament care provine de la Pavel (oricare alta), el include un cuvânt pozitiv de aclamare sau un compliment pentru destinatari. Chiar şi atunci când el scria Corintului, care era o congregaţie în dezordine şi problematică. Chiar şi atunci, totuşi, el a scris aceasta: "Har şi pace vouă de la Dumnezeu Tatăl, şi de la Domnul Isus Cristos.", există afirmaţia standard, "Mulţumesc Dumnezeului meu totdeauna, cu privire la voi, pentru harul lui Dumnezeu care v-a fost dat în Isus Cristos. Căci în El aţi fost îmbogăţiţi în toate privinţele, cu orice vorbire şi cu orice cunoştinţă. În felul acesta mărturia despre Cristos a fost bine întărită în mijlocul vostru; aşa că nu duceţi lipsă de niciun fel de dar, în aşteptarea arătării Domnului nostru Isus Cristos. El vă va întări până la sfârşit, în aşa fel ca să fiţi fără vină în ziua venirii Domnului nostru Isus Cristos." Aceasta-i o laudă cât se poate de substanţială pentru biserica din Corint care a fost biserica cea mai problematică pe care o întâlnim în Noul Testament. În prima lui epistolă către Tesaloniceni cuvintele lui Pavel de aclamare pentru acea congregaţie umplu de fapt primul capitol al acelei epistole. Şi veţi găsi cuvinte pozitive asemănătoare la începutul oricărei scrisori a apostolului Pavel cu excepţia acesteia către Galateni. Acest aspect trebuie să fie semnificativ. Şi aici puteţi citi întreaga epistolă; toată epistola nu conţine un singur cuvânt de aprobare pentru galateni de la început până la sfârşit. Nu este genul de scrisoare pe care aţi dori s-o primiţi.

Pavel nu avea nimic pentru care să-i laude. Fiindcă ei păreau atât de dispuşi să îmbrăţişeze o doctrină ce nega însăşi evanghelia. El nu avea să laude aceasta. Şi astfel în loc de a-i lăuda şi a pronunţa o binecuvântare peste ei, el declară adevărul fundamental al evangheliei, şi observaţi, el pronunţă o binecuvântare asupra evangheliei. Este clar de-a lungul întregii epistole că evanghelia se afla sub atac sever, atac direct, pretutindeni în toată regiunea Galatiei. Învăţătorii se înfiltraseră în tot acel teritoriu care, era populat în cea mai mare parte de Neamuri. Şi aceşti învăţători falşi mergeau din biserică în biserică învăţând că evanghelia pe care Pavel le-a oferit-o era incompletă în realitate. Ei nu negau tot ce a învăţat el realmente; ei doar spuneau că nu era întru-totul adevărul deplin. Aceasta nu e tot ce aveţi nevoie să ştiţi. Mai este un lucru pe care voi trebuie să-l faceţi şi este acesta. Dacă convertiţii dintre Neamuri nu se taie împrejur, spuneau ei... adică, dacă ei nu se converteau mai întâi la iudaism, ei nu puteau fi mântuiţi. Nu sunteţi realmente mântuiţi dacă nu faceţi acest lucru, învăţau ei. Ei adaugau o faptă sau lucrare, respectarea unui ritual ca şi condiţie esenţială pentru îndreptăţire.

Iar Pavel a văzut clar ceea ce galatenii nu păreau chiar să realizeze. Şi e aceasta: dacă diluaţi evanghelia chiar cu o singură faptă, voi anulaţi complet harul şi distrugeţi mesajul evangheliei în sine. Romani 11:6, "Şi dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte; altfel, harul n-ar mai fi har. Şi dacă este prin fapte, nu mai este prin har; altfel, fapta n-ar mai fi faptă." Pavel spune că cele două lucruri sunt atât de opuse în mod esenţial, fapte versus har, încât nu le poţi avea împreună. Nu le poţi amesteca împreună. Aceşti eretici care tulburau bisericile din Galatia sunt de obicei numiţi iudaizatori datorită a ceea ce ei au învăţat. Ei învăţau că trebuia să vă convertiţi mai întâi la iudaism, apoi puteaţi deveni creştini. Aceasta era toată esenţa învăţăturii lor. Şi, în mod fundamental se rezuma la aceasta: ei doreau să impună ca o povară asupra tuturor creştinilor legile ceremoniale ale Vechiului Testament. Ei învăţau că nu puteai deveni creştin dacă nu deveneai mai întâi iudeu şi păzeai toate legile sau regulile ceremoniale ale Vechiului Testament. Aceasta-i ceea ce realmente atrăgea după sine, fiindcă dacă aveai să te supui circumciziei (Pavel aduce acest argument mai târziu), te obligai în ultimă instanţă faţă de toată Legea ceremonială.

Şi eroarea acestor iudaizatori este descrisă pentru noi în Fapte 15 versetul 1. Aşezarea acolo este Antiohia, unde Pavel şi Barnaba împlineau lucrarea de slujire printre Neamuri. Iar Luca spunea (Fapte 15:1), "Câţiva oameni veniţi din Iudea învăţau pe fraţi şi ziceau: Dacă nu sunteţi tăiaţi împrejur după obiceiul lui Moise, nu puteţi fi mântuiţi." Fapte 15:5 ne oferă la fel o informaţie importantă. Conform cu Fapte 15:5 iudaizatorii, aceşti oameni ce răspândeau această învăţătură, erau foşti farisei. Şi ei otrăveau creştinismul cu legalismul lor fariseic. Aceasta-i ceea ce reprezenta. Ei încercau să corupă creştinismul în acelaşi mod în care fariseismul corupsese iudaismul. Şi aceasta era esenţa erorii lor. Şi lovea direct în inima lucrării ispăşitoare a lui Hristos şi a doctrinei îndreptăţirii prin credinţă. Deoarece (gândiţi-vă la aceasta) dacă există ceva ce păcătosul trebuie să facă înainte ca ispăşirea lui Hristos să poată cu eficacitate să-l răscumpere, atunci lucrarea de ispăşire a lui Hristos nu este completă şi suficientă în ea însăşi. Pare ca un adevăr evident, aşa-i? Însă acesta a trecut chiar pe deasupra capetelor galatenilor. De asemenea înseamnă că dacă există vreo faptă pe care trebuie s-o înfăptuiesc înainte ca să pot fi în cele din urmă şi pe deplin îndreptăţit (dacă trebuie să ofer o anumită neprihănire de la mine însumi înainte de a fi complet iertat şi văzut ca neprihănit cu desăvârşire în curtea legală a lui Dumnezeu), atunci îndreptăţirea mea nu este doar prin credinţă. Şi nu este întemeiată doar pe lucrarea lui Hristos pentru că trebuie să fie fundamentată şi pe ceva ce eu fac. Dacă trebuie să îndeplinesc un ritual pentru a obţine îndreptăţirea mea (fie că este circumcizia aşa cum iudaizatorii învăţau sau botezul după cum bisericile Romano-catolice învaţă chiar astăzi), atunci tu faci mai degrabă acel ritual instrumentul îndreptăţirii decât credinţa singură care este ceea ce Scriptura învaţă că este instrumentul îndreptăţirii. Şi Pavel spunea că aceasta-i o eroare gravă, iar noi vom vedea cât de gravă într-o clipă. Vă voi da totuşi un indiciu. Nu există nici o şansă de a exagera cât de gravă este această eroare. Este cea mai gravă greşeală pe care o puteţi introduce sau prezenta în învăţătura voastră despre evanghelie.

Însă, ceea ce doresc ca voi să observaţi la momentul de faţă este cum întreaga evanghelie e rezumată în această declaraţie a versetului 4. Priviţi la versetul 4. "El s-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl." Haideţi să-l studiem mai îndeaproape. Mai întâi de toate, expresia El s-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre"; aceasta este o afirmaţie convingătoare. Este un ecou al limbajului din Isaia 53 versetul 5 care spune, "Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi." Citiţi mai departe în Isaia 53, versetul 10 clarifică exact ce înseamnă acest limbaj. Isaia 53:10 spune, "Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă...dar după ce îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat..."

Înainte de a deveni credincios, când eram foarte tânăr şi doar un creştin nominal, şi obişnuiam să văd această expresie "Hristos a murit pentru păcatele noastre"... îmi amintesc că stăteam în şcoala gimnazială lângă calorifer şi cineva luase un creion şi scrisese pe calorifer "Hristos a murit pentru păcatele noastre". La început am crezut că era o glumă cât se poate de ciudată. Este prima dată când îmi amintesc realmente să fi văzut acea expresie - "Hristos a murit pentru păcatele noastre". Dar stăteam acolo lângă calorifer şi evident nu-l ascultam pe profesor şi astfel trebuia să mă gândesc la ceva. Şi tocmai meditam la cine a scris acel lucru; oare ce încerca să spună. Hristos a murit pentru păcatele noastre. Nu puteam vedea cum păcatele mele puteau în mod posibil să-l pună pe Isus pe cruce fiindcă credeam că însemna întrucâtva că am greşit şi atunci consecinţele păcatului meu rezultau într-un fel sau altul în moartea lui Hristos ca şi cum eu eram de învinovăţit, ca şi cum moartea Lui era cumva greşeala mea; eu am cauzat-o. Şi nu puteam înţelege cum putea fi posibil pentru că toate păcatele mele erau comise după ce Hristos a murit. Iar eu sincer nu puteam vedea nici o relevanţă între moartea Lui şi păcatele mele. Ce înseamnă aceasta, "Hristos a murit pentru păcatele noastre"? Am început să meditez la aceasta. De fapt au trecut ani ca să capete sens acest lucru pentru mine. Şi când în cele din urmă a început să aibă sens a fost atunci când am înţeles sensul ispăşirii.

Observaţi cu atenţie cuvintele din Galateni capitolul 1 versetul 4. "El s-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre..." Acesta a fost un act al milei suverane. Acesta a fost un act al propriei voinţe îndurătoare a lui Hristos. El s-a dat pe Sine însuşi benevol ca plată pentru păcatele mele. Aceasta-i ceea ce înseamnă: El a murit pentru păcatele mele. A murit ca plată pentru păcatele mele. El a stat în locul meu şi pentru mine a îndurat mânia dreaptă a lui Dumnezeu împotriva păcatului, mânie ce ar fi trebuit să fie direcţionată împotriva mea, şi El şi-a asumat-o în locul meu. Aceasta-i ceea ce înseamnă aceste cuvinte. Iar galatenii ar fi înţeles imediat sensul lui Pavel pentru, "El s-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre," fiindcă Pavel predicase acest adevăr galatenilor de multe ori. Şi aici era eroarea ereticilor galateni. Făcând dintr-un ritual instrumentul justificării ei inseraseră fapte umane în formula evangheliei. Ei au distrus doctrina justificării doar prin credinţă, principiul sola fide. Şi aceasta, de fapt, era echivalentă cu învăţătura că lucrarea de ispăşire a lui Hristos pe cruce nu era chiar suficientă pentru a realiza mântuirea noastră. Fiindcă, dacă ispăşirea lui Hristos este suficientă, atunci El a realizat mântuirea şi nu există nici o faptă şi nici un merit pe care persoana răscumpărată are nevoie să le aducă. Hristos a făcut totul. Aceasta-i ceea ce învaţă evanghelia adevărată. Însă ereticii galateni, asemeni multor eretici de astăzi, au dorit să adauge respectarea unei ceremonii legale ca cerinţă pentru mântuire. Şi acest lucru era echivalent cu negarea suficienţei lucrări a lui Hristos.

Aşadar, Pavel începe această epistolă cu o declaraţie despre lucrarea de ispăşire a lui Hristos. "El s-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl." Continuând să examinăm cu atenţie aceasta, observaţi următoarea expresie. "...ca El să ne smulgă (izbăvească) din acest veac rău..." Există o dimensiune profetică a izbăvirii noastre din păcat. Hristos ne-a mântuit ca să ne izbăvească, nu doar din această lume prezentă rea, ci să ne facă cetăţeni ai împărăţiei Lui. Şi eu cred că Scriptura învaţă clar că realizarea deplină a împărăţiei lui Hristos va fi o realitate pământească viitoare. Când Hristos se întoarce în trup pe pământ El va stabili o împărăţie ce va fi caracterizată de pace, abundenţă şi neprihănire aşa cum e descrisă pe tot cuprinsul Vechiului Testament ca o împărăţie ce există aici pe pământ. Şi cred că aceasta-i literalmente adevărat. Hristos va conduce naţiunile cu un sceptru de fier şi va fi vremea cea mai măreaţă de binecuvântare pe care pământul a cunoscut-o vreodată. Şi aceasta-i împărăţia lui Hristos. Iar, fiindcă noi credem că Hristos se va întoarce mai întâi şi apoi va stabili acea împărăţie suntem numiţi premilenişti. Aceasta-i perspectiva noastră profetică. Acesta-i termenul teologic pentru adevărul biblic că, Hristos se întoarce mai întâi şi apoi stabileşte (instaurează) împărăţia mileniului (o împărăţie pentru o mie de ani) - premilenism. Eu sunt premilenist. Hristos ne-a răscumpărat ca să ne facă parte a acelei împărăţii. El ne-a salvat pentru a ne izbăvi din această lume prezentă rea şi să ne facă parte a acelei împărăţii.

Şi ştiţi ce? Pentru credinciosul adevărat acea împărăţie nu e doar o realitate viitoare. Noi suntem parte a împărăţiei chiar acum. Ne trăim vieţile noastre în tărâmul spiritual al acelei împărăţii viitoare pentru că noi trăim în sfera autorităţii Regelui. Noi nu trebuie să aşteptăm până la împlinirea sau realizarea viitoare a unei împărăţii pământeşti. Ascultaţi ce le-a spus Pavel colosenilor. Coloseni 1 versetele 12 şi 13. "Mulţumind Tatălui care v-a învrednicit să aveţi parte de moştenirea sfinţilor în lumină. El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, şi ne-a strămutat (timpul trecut) în împărăţia Fiului dragostei Lui..." Cu alte cuvinte, Pavel spune că noi deja trăim în dimensiunea spirituală a împărăţiei lui Hristos. Noi suntem cetăţeni ai cerului. Noi nu mai suntem cetăţeni ai pământului. "Căci cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Cristos..." Filipeni 3 versetul 20. Eu sunt premilenist şi aceasta înseamnă că nu sunt amilenist, însă fraţii noştri amilenişti au acest aspect în mare măsură corect; există o realizare spirituală a împărăţiei mileniului ce este în vigoare astăzi. Iar voi şi eu trăim în mijlocul ei dacă suntem credincioşi adevăraţi. Locul unde amileniştii se abat de la calea cea dreaptă este când ei neagă realitatea împărăţiei pământeşti viitoare ce încă urmează să vină. Însă ei au dreptate că există o dimensiune a împărăţiei ce funcţionează chiar astăzi. Şi există unii premilenişti care sunt atât de strict centraţi în premilenismul lor încât vor nega că există vreo împlinire sau realizare spirituală prezentă a împărăţiei. Ei insistă că împărăţia este întru totul viitoare. Aceasta-i greşeală serioasă. Fiindcă Pavel spune că scopul lui Dumnezeu în salvarea noastră este să ne izbăvească din această lume prezentă rea. Şi dacă împărăţia este întru totul viitoare, atunci noi nu am fost realmente izbăviţi încă din această lume prezentă rea. Şi aceasta-i contrar cu tot ce învaţă Noul Testament despre tărâmul spiritual în care credinciosul trăieşte.

Observaţi expresia, "după voia lui Dumnezeu şi Tatăl nostru". Pavel a trebuit să strecoare puţin Calvinism acolo, nu-i aşa? Răscumpărarea noastră este conform voinţei suverane a lui Dumnezeu. Şi Pavel explică cu precizie ce vrea să spună prin aceasta puţin mai deplin în epistola lui către Efeseni, unde vorbeşte despre doctrina alegerii detaliat. Însă la momentul de faţă el doar declară faptul că mântuirea noastră (el vorbeşte despre orice aspect al ei de la moartea lui Hristos pentru păcatele noastre până la izbăvirea noastră din această lume prezentă rea, totul în privinţa aceasta) depinde de voinţa suverană a lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Dumnezeu este cel care a plănuit-o. El este cel care a dus-o la îndeplinire. Şi El este în control în privinţa oricărui aspect al ei. El este suveran. Mi-ar place să insist asupra acestui subiect. Ştiţi mi-ar face plăcere, însă de dragul timpului e nevoie să trec la cea de-a treia parte a acestei secţiuni introductive.

Aceasta este partea ce realmente iese în evidenţă şi este o denunţare. Este o denunţare a tuturor învăţătorilor care corup evanghelia. Şi în particular, aceia care neagă doctrina îndreptăţirii prin credinţă, făcând o faptă sau un ritual o condiţie esenţială pentru mântuire. Pavel spune că o doctrină ca aceasta se ridică la o repudiere sau renegare a harului lui Dumnezeu. Versetul 6: "Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Cristos, la o altă evanghelie." O evanghelie lipsită de har, sugerează el. "Care nu este o altă..." Nu este realmente o evanghelie adevărată. "...dar sunt unii oameni care vă tulbură şi voiesc să răstoarne Evanghelia lui Cristos." Aceşti eretici, spune Pavel, pervertiseră evanghelia. Prin solicitarea unei respectări a legii ceremoniale ei anulau harul. Şi evident aceasta distruge evanghelia în sine pentru că harul se află la inima mesajului evangheliei.

Şi ascultaţi limbajul plin de putere pe care Pavel îl foloseşte împotriva ereticilor galateni şi oricui îi urmează pe ei în coruperea evangheliei. Acesta nu este un limbaj inofensiv cultural. Acesta nu este un limbaj ce se potriveşte pentru urechile post-moderne. Pavel îi blesteamă sau înjură. Versetele 8 şi 9. El îi blesteamă de două ori. "Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema (blestemat)!" Şi el crede că aceasta nu-i suficient; mai bine o spun din nou. Versetul 9: "Cum am mai spus, o spun şi acum: dacă vă propovăduieşte cineva o Evanghelie deosebită de aceea pe care aţi primit-o să fie anatema!" Cu alte cuvinte, Pavel îi instruieşte solemn pe credincioşii galateni să nu aibe nimic de-a face cu aceşti eretici sau cu oricine altcineva care predică o evanghelie diferită de cea auzită de la ei. El nu spune, vedeţi dacă puteţi să-i îndreptaţi pe aceşti indivizi. El nu le spune, spuneţi-le că eu am spus că, cred că poate e nevoie să avem un dialog. El nu face nimic de genul acesta. El îi blesteamă şi spune că nu trebuie să aibă nimic de-a face cu ei. Cineva spune, ei bine asta nu-i foarte tolerant. Ştiţi ce? Aceasta-i în regulă. Toleranţa este mult supraestimată în această eră post-modernă. De fapt, eu şi voi trăim într-o eră unde intoleranţa este singurul - tabu rămas. Singurul lucru pe care nu trebuie să-l mai faceţi este să fiţi intoleranţi. Dar dacă urmaţi sfatul lui Pavel adresat galatenilor, voi nu veţi fi complet toleranţi. Şi aceasta nu vă va aduce vreo onoare în ziua şi era prezentă.

Dar e în regulă! Versetul 10: "Caut eu oare, în clipa aceasta să capăt bunăvoinţa oamenilor, sau bunăvoinţa lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş mai căuta să plac oamenilor, n-aş fi robul lui Cristos." Aceasta, este învăţătura consecventă a tuturor apostolilor şi întregului Nou Testament; că noi n-ar trebui să avem vreo toleranţă pentru cei care corup evanghelia. Oamenii mă întreabă mereu, de ce eşti atât de critic faţă de atât de multe mişcări. Iar răspunsul meu este, fiindcă atât de multe din aceste mişcări corup evanghelia şi o fac în moduri ce sunt mai zgomotoase şi cu mult mai rele decât ereticii galateni; iar Pavel i-a blestemat. Şi el a fost critic. Iar acesta este modul în care noi trebuie să fim. Ascultaţi-l pe apostolul Ioan, apostolul dragostei. Din 2 Ioan versetele 7-11. El spune aceasta, vorbind despre acelaşi lucru, cei care corupeau evanghelia venind şi deformând adevărul; oameni care pretindeau să fie creştini; ei veneau şi spuneau, "Ei bine, nu putem fi doar fraţi. Nu putem fi uniţi?" Iată ce a spus Ioan să facem cu oameni ca aceştia. 2 Ioan 7, "Căci în lume s-au răspândit mulţi amăgitori, care nu mărturisesc că Isus Cristos vine în trup." El se ocupa de o erezie specifică acolo. Şi era diferită de erezia din Galatia. Îndreptăţirea era atacată în Galatia. Acolo unde Ioan se ocupa de eroare, persoana lui Hristos era atacată. Dar el spune în mod esenţial acelaşi lucru. Oricine mărturiseşte aceasta, spune el, este un înşelător şi anticrist. Precum spuneam, acea dare de nume. [Ops!] Observaţi, spune el, "Păziţi-vă bine să nu pierdeţi rodul muncii voastre, ci să primiţi o răsplată divină. Oricine o ia înainte, şi nu rămâne în învăţătura lui Cristos, n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura aceasta, are pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă vine cineva la voi, şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă, şi să nu-i ziceţi, Bun venit!; Căci cine-i zice, Bun venit!, se face părtaş faptelor lui rele. Înţelegeţi, Ioan nu vorbeşte aici despre o neînţelegere minoră. El nu vorbeşte despre oameni că vin şi poate nu sunt de acord cu noi în ce priveşte maniera botezului sau ceva de genul acesta. El vorbeşte despre cineva al cărui mesaj merge la inima adevărului evangheliei şi subminează calea mântuirii. În Galatia ei atacau îndreptăţirea prin credinţă. Ioan se ocupa de oameni care atacau persoana lui Hristos. Dar rezultatul era acelaşi. Ei sfârşeau cu un Hristos diferit. În Galatia ei predicau o evanghelie diferită. Amândoi, Pavel şi Ioan erau de acord că atunci când vine cineva la voi cu un hristos diferit sau o evanghelie diferită să nu aveţi nimic de-a face cu persoana respectivă. Ioan spune că sunt mulţi învăţători falşi periculoşi şi să nu aveţi nimic de-a face cu ei. Nu-i găzduiţi în casa voastră, spune el. Nici măcar nu-i salutaţi, care, în acea cultură se referea la un fel de cinstire ceremonială a acestei persoane ca şi cum era vrednică de onoare. Şi Ioan spune că ei nu sunt. Dacă le daţi orice fel de onoare publică, voi sugeraţi faptul că nu credeţi că eroarea sau greşeala lor este realmente gravă. Şi dacă faceţi aceasta, spune el, voi vă faceţi părtaşi la faptele lor rele. Aceasta nu e o prescripţie pentru nepoliteţe sau persecuţie. El nu spune că voi ar trebui să fiţi nepoliticoşi şi răutăcioşi faţă de sectanţii care vin la uşa voastră, după cum o fac aproape în fiecare sâmbătă dimineaţa, aşa-i? El simplu spune că voi n-ar trebui să faceţi ceva care să permită acestor oameni o cale de acces, chiar una privată în solitudinea casei voastre. Nu le oferiţi nici un fel de încurajare verbală sau salut ce lasă impresia că voi sunteţi întru câtva înţelegători faţă de misiunea lor. A face astfel înseamnă a lua parte la faptele lor rele. Ei fac ceea ce fac sub blestemul lui Dumnezeu însuşi şi prin urmare, voi aveţi obligaţia să răspundeţi, spune Ioan, oamenilor de acest tip cu genul de teamă şi cutremur adecvate.

De aceea sunt circumspect privind toate tendinţele ecumenice din cadrul evanghelismului modern. Şi este pretutindeni. Sunt unii care spun că noi trebuie doar să lăsăm la o parte diferenţele noastre de doctrină cu Romano Catolicismul şi să-i îmbrăţisăm pe romano-catolici ca fraţii şi surorile noastre în Hristos. Şiaţi că există chiar o mişcare în creştere în prezent pentru evanghelici de a-i îmbrăţişa pe Mormoni ca fraţii şi surorile noastre în Hristos? Cu două luni în urmă preşedintele Seminarului Fuller a stat înaintea unei mulţimi de mormoni din oraşul Salt Lake şi şi-a cerut scuze pentru intoleranţa evanghelicilor care-i tratează pe ei asemeni unei secte. Mişcarea ecumenică modernă poate suna foarte prietenoasă şi milostivă sau plină de compasiune, dar amintiţi-vă că Romano-Catolicismul învaţă exact aceeaşi eroare ca ereticii galateni, cu excepţia faptului că în loc de circumcizie Roma face botezul instrumentul îndreptăţirii noastre. Iar Roma merge mai departe şi adaugă la aceasta şi alte câteva sacramente făcute de oameni. Mormonismul la fel neagă îndreptăţirea prin credinţă. Şi la această eroare ei adaugă o mulţime de alte erezii cu privire la persoana lui Hristos şi natura dumnezeirii. Mormonismul nu este creştinism adevărat. Este o sectă. Însă odată ce aveţi bunăvoinţa de a-i îmbrăţişa pe aşa-numiţii creştini, care nu sunt realmente creştini, care neagă doctrina îndreptăţirii prin credinţă, atunci face puţin sens încercarea de a opune rezistenţă vreunei erori cât de cât. Fiindcă odată ce abandonaţi doctrina îndreptăţirii prin credinţă, voi aţi abandonat chiar inima şi sufletul evangheliei, iar religia voastră nu mai este în adevăr creştină. Este o evanghelie diferită. Şi aceasta-i exact ceea ce Pavel spune şi motivul pentru care el pronunţă un blestem asupra acestui fel de învăţătură în versetul 8 şi 9. Orice sectă şi orice religie falsă are acest aspect în comun. Ele toate neagă îndreptăţirea prin credinţă. Nu există nici o singură sectă, nu există nici o singură religie falsă care să afirme doctrina îndreptăţirii prin credinţă într-un mod plin de acurateţe aşa cum este învăţată în Scriptură. Ele pot folosi cuvintele, dar nu există una care să înveţe adevărul despre ea. Acesta este punctul de început pentru orice erezie. Şi lucrurile mereu se înrăutăţesc de acolo. Însă acesta este punctul de început. Nu-i de mirare că apostolul Pavel era atât de combativ în apărarea îndreptăţirii prin credinţă. Acesta-i modul în care noi trebuie să fim. Noi avem obligaţia să înţelegem evanghelia. Noi trebuie s-o înţelegem. Avem nevoie s-o apărăm. E nevoie chiar să avem bunăvoinţa de a muri pentru ea dacă e necesar. Să nu uităm aceasta. Şi dacă nu avem această atitudine, noi vom fi susceptibili chiar în faţa aceloraşi erori împotriva cărora Pavel a luptat în Galatia. Şi veţi ajunge să înţelegeţi aceasta în următoarele săptămâni că aceasta nu e o problemă măruntă sau neimportantă. Este chiar lucrul ce distinge religia adevărată de tot ce este fals, rău şi distructiv. Iar uneori voi trebuie să luptaţi pentru a evita ceea ce Pavel descrie în versetul 6, să "treceţi aşa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Cristos, la o altă Evanghelie." Haideţi să fim dornici de a duce această luptă. Şi să fim alerţi la pericolele ce ne înconjoară ori de câte ori ne luăm privirea de la inima adevărului evangheliei. Aceasta este esenţa mesajului lui Pavel către Galateni. Iar în săptămânile ce urmează vom ajunge să vedem cum îl dezvoltă el.

Să ne rugăm.
Doamne, îţi suntem recunoscători că, Cuvântul Tău face cunoscut mesajul evangheliei cu atâta claritate. Dăruieşte-ne curajul de a-l afirma şi de a lupta pentru el, şi dacă va fi nevoie, chiar să murim pentru el. Mă rog ca vieţile noastre să fie o mărturie a adevărului evangheliei. Şi dacă sunt unii aflaţi aici sau în sfera vieţilor noastre care nu-L cunosc pe Hristos, mă rog ca noi să prezentăm evanghelia atât de clar încât să nu fie cu putinţă ca ei să n-o poată înţelege. Mă rog ca vieţile noastre, pe această cale, să-L glorifice pe Hristos în al cărui nume ne rugăm. Amin.

Tradus de Lăcrămioara Novac


Cuprins | Studii Biblice