Împlinirea vremii

(Galateni 4:1-5)

Phil Johnson


În această dimineaţă mă voi concentra în cea mai mare parte asupra versetelor 4 şi 5. „Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea.” Aceste două versete sunt rezumatul apostolului cu privire la adevărata însemnătate a Crăciunului. De data aceasta, ceea ce doresc să fac este să împart pasajul în patru părţi esenţiale, patru sintagme pe care le voi împrumuta chiar din text. Să privim cu atenţie la ceea ce spune. Vom analiza câte o sintagmă pe rând.

Mai întâi, observaţi această afirmaţie „Când a venit împlinirea vremii...” Împlinirea vremii nu înseamnă că El a venit târziu în timp... înseamnă că El a venit chiar la vremea potrivită – la momentul care era hotărât de Dumnezeu. Acesta este sensul de aici. Dumnezeu a stabilit acest timp. Să avem în mintea noastră contextul acestui pasaj, pentru ca să capete mai mult sens. Permiteţi-mi să vă amintesc de versetul 24 din Galateni 3. Acolo, apostolul Pavel scrie, „Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Cristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă.” Cuvântul grecesc tradus „îndrumător” este „paidagogos”. Este un cuvânt grecesc din care ne parvine cuvântul în limba engleză (precum şi în română, n.trad.) de „pedagog” sau „învăţător/educator”. Înseamnă, de fapt, mai mult decât atât. Un paidagogos era un gen specific de slujitor în acea cultură grecească din primul secol. Realmente înseamnă „îndrumător de băieţi/copii”. Acesta era un slujitor care era angajat, nu să înveţe copilul, ci să-l însoţească la şcoală, iar apoi înapoi de la şcoală. Aceasta era slujba lui – să se asigure de faptul că, copiii stăpânului său ajungeau în siguranţă la locul unde puteau fi învăţaţi. El era gardian şi tutore pentru copil şi deţinea autoritatea absolută asupra copilului. Priviţi la începutul capitolului 4 din Galateni. El continuă în aceeaşi manieră ideea despre timpul când ne aflam sub Lege şi eram sub îndrumarea acestui paidagogos – acest stăpân, acest gen de gardian care ne conducea. Şi continuă în acelaşi mod.

Versetele 1 şi 2, „Dar câtă vreme moştenitorul este nevârstnic, eu spun că nu se deosebeşte cu nimic de un rob, măcar că este stăpân pe tot. Ci este sub epitropi şi îngrijitori, până la vremea rânduită de tatăl său.” Cu alte cuvinte, există un sens în care un copil putea fi moştenitorul întregii împărăţii a tatălui său (aceasta-i ceea ce „stăpân pe tot” înseamnă în versetul 1). Şi totuşi, chiar dacă el este moştenitorul tuturor lucrurilor, din punct de vedere formal stăpân pe tot, el nu are mai multă autoritate decât un rob în casa tatălui său. De fapt, el putea fi pus sub autoritatea unui rob pentru binele său până când împlinea o vârstă când tatăl hotăra că respectivul copil este pregătit să se bucure de privilegiile vieţii adulte. Urmăriţi ce spune Pavel aici. El spune că Legea este asemenea acelui gen de gardian – tutorele – responsabil de bunăstarea copilului. Legea pur şi simplu ne aduce la locul unde putem învăţa ceea ce trebuie să învăţăm. Dumnezeu este Persoana cu autoritate – Tatăl – care stabileşte timpul cînd efectiv copilul are să fie eliberat de sub supravegherea tutorelui. Iar copiii din această ilustraţie pe care Pavel o foloseşte reprezintă toată umanitatea, naţiunea lui Israel în mod deosebit, aflată sub îndrumarea sau grija Legii până la vremea hotărâtă de Tatăl. Iar apoi Pavel spune, versetul 4, „Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său...” Ideea nu este că Isus Cristos a venit târziu în timp, ci că El a venit chiar la timp – la vremea hotărâtă mai dinainte de Tatăl. Pavel face, de fapt, o declaraţie despre suveranitatea lui Dumnezeu. Venirea lui Cristos pe pământ în trup uman nu a fost un gând întârziat. Acesta n-a fost răspunsul lui Dumnezeu la istoria omenirii. Acesta a fost planul lui Dumnezeu de la început. El a hotărât vremea. A hotărât mijlocul şi acum El îl duce la îndeplinire.

Aşadar, ceea ce observăm în evenimentele relatării Crăciunului este manifestarea sau desfăşurarea planului etern al lui Dumnezeu – întocmai cum l-a plănuit El – exact la vremea potrivită. Iar planul lui Dumnezeu nu s-a încheiat cu naşterea lui Cristos. Scopul final pentru venirea Lui nu a fost împlinit la naşterea Lui, ci la moartea Lui. Deja am văzut că sensul adevărat al Crăciunului este răscumpărarea. Moartea lui Cristos, nu naşterea Sa, a fost cea care în ultimă instanţă a obţinut răscumpărarea noastră. Şi chiar acest fapt a fost plănuit de Dumnezeu Tatăl şi împlinit exact la vremea Sa potrivită. Ştiaţi că Dumnezeu a fost Cel care a orchestrat sau dirijat moartea Fiului Său? Petru spune astfel în Fapte 2:23. El predică de Rusalii şi le spune oamenilor din Ierusalim că Isus a fost „dat în mâinile voastre, după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu.” Iar Fapte 4:27-28 spune acelaşi lucru – că scopul şi planul lui Dumnezeu au predestinat evenimentele răstignirii. De ce? Pentru că aceste evenimente erau necesare pentru răscumpărarea noastră. Dumnezeu este suveran. Dumnezeu este în control peste tot ce se întâmplă. El hotărăşte vremurile. El stabileşte hotarele sau limitele acţiunii umane aşa cum spune Pavel în Efeseni 1 versetul 11: Dumnezeu înfăptuieşte toate lucrurile „după hotărârea Aceluia, care face toate după sfatul voii Sale...” Şi, ca urmare venirea lui Cristos a fost în conformitate deplină cu planul etern al lui Dumnezeu. Dumnezeu a stabilit vremea înainte de întemeierea lumii, iar acum El îşi înfăptuieşte planul Său exact la vremea stabilită. Comentariile lui John MacArthur asupra acestui pasaj:

„Ce era împlinirea vremii? Era timpul hotărât suveran de Dumnezeu. El a stabilit evenimentele lumii astfel încât totul era pregătit pentru venirea lui Cristos. Naşterea lui Cristos nu putea să fi fost stabilită la un moment mai favorabil. Din punct de vedere politic, imperiul roman se afla la momentul apogeului său. Roma oferise lumii drumuri bune, un sistem rezonabil de guvernare, şi cel mai important lucru - Pax Romana – pacea lumii sub conducerea Romei. Aşadar, pentru prima dată în istorie, oamenii puteau călători cu o oarecare uşurinţă aproape oriunde în imperiu. Iar apostolii puteau duce mesajul Evangheliei în toate părţile pământului. Din punct de vedere cultural, lumea devenea mai unificată. Mai mulţi oameni erau educaţi şi chiar oamenii obişnuiţi vorbeau greaca Koine, dialectul în care a fost scris Noul Testament. Din punct de vedere spiritual, lumea era diversificată, însă deschisă. Printre evrei un interes renăscut în privinţa Scripturilor conducea la trezire spirituală pe de o parte, reprezentată prin lucrarea lui Ioan Botezătorul, şi o puternică mişcare fariseică de cealaltă parte. Cristos n-ar fi putut să sosească pe scena lumii la un moment mai oportun. Era momentul perfect hotărât în mod suveran de către Dumnezeu – împlinirea vremii.”

Aşadar, aceasta este prima sintagmă – „împlinirea vremii”. Acum să privim la cea de-a doua sintagmă. „Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie...” Este nevoie să petrecem mult timp analizând această sintagmă, însă doresc să evidenţiez trei aspecte. Primul, ea subliniează eternitatea lui Cristos, divinitatea lui Cristos şi umilinţa lui Cristos. Pavel dezvoltă această idee în Filipeni 2, versetele 5-7, un comentariu despre întrupare, în care el a scris că Isus Cristos avea „chipul lui Dumnezeu” - etern, totuşi, „El n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor...” Din nou, aceasta este istorisirea Crăciunului. Este întru totul despre întruparea cu scopul răscumpărării. Dumnezeul veşnic Se îmbracă în umanitate şi se naşte într-o familie umilă. Este o treaptă de neimaginat a umilinţei profunde. N-aţi concepe faptul că El putea să se coboare mai mult decât atât. Însă iarăşi, Crăciunul nu se încheie la iesle – parcurge tot drumul până la cruce. Apostolul Pavel continuă să scrie acest lucru în Filipeni 2:8, „La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.” Tema răscumpărării este planul etern al unui Dumnezeu suveran.

Această sintagmă „Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie...” ne aminteşte şi de faptul că Isus Cristos s-a născut din fecioară. Spre deosebire de orice altă persoană născută în lume, El a început viaţa fără contaminarea păcatului uman – fără natura căzută a lui Adam. El era Dumnezeu în trup uman, trimis de Tatăl să împlinească lucrarea de răscumpărare.

Să trecem la următoarea sintagmă pe care doresc realmente s-o dezbat pe larg. Aceasta continuă discuţia pe care am avut-o în Galateni despre Lege şi mântuire. Priviţi la următoarea expresie, „...născut sub Lege...” Ce înseamnă aceasta, că Isus s-a născut sub Lege? Cineva spune că înseamnă faptul că El era evreu. Şi acest lucru este adevărat. Dar nu cred că este singurul lucru pe care Pavel îl are în minte aici. Este un termen tehnic pe care Pavel îl foloseşte frecvent – „sub Lege”. Apare de cel puţin 12 ori în toate Epistolele lui Pavel şi, prin urmare, este crucial în gândirea şi teologia lui. Spre exemplu, cei mai mulţi dintre voi sunteţi familiarizaţi cu Romani 6, versetele 14 şi 15, unde Pavel spune, „...nu sunteţi sub lege ci sub har.” Iar în Galateni 3, exact înaintea versetelor pe care le studiem, el spune, „Înainte de venirea credinţei, noi eram sub paza Legii, închişi pentru credinţa care trebuia să fie descoperită.” (v. 23). Sub Lege. Observaţi această expresie repetată mereu. Are un înţeles specific pentru apostolul Pavel. Şi doresc ca voi să înţelegeţi care este acesta.

Să privim la contextul din Galateni 4. Amintiţi-vă ce anume a determinat scrierea acestei Epistole către Galateni. Aceşti învăţători falşi, numiţi iudaizatori, încercau să impună ceremoniile şi ritualurile Legii Mozaice din Vechiul Testament asupra creştinilor. În esenţă, ei spuneau că pentru a deveni un creştin adevărat trebuia să te supui Legii lui Moise, cu toate ceremoniile ei – circumcizia şi legile privind alimentaţia. Aceste lucruri au devenit subiecte de testare – îndeosebi circumcizia. Chiar apostolul Petru s-a compromis în această privinţă, cel puţin pentru scurt timp, fiindcă a refuzat public să mănânce cu creştinii dintre Neamuri, la un moment dat, ca să nu fie pus într-o poziţie stânjenitoare în faţa unor iudaizatori. Acesta a fost un episod tragic în viaţa lui Petru şi a condus la o mustrare publică din partea apostolului Pavel. Pavel îl descrie în Galateni 2:11. El l-a confruntat pe Petru în mod public în legătură cu această problemă. De ce? Fiindcă problema esenţială aflată în joc era justificarea. Era o problemă importantă. Petru era un om bun, însă greşea în această privinţă. Şi era greşea foarte mult în legătură cu o problemă care mergea până în miezul Evangheliei. Totul depindea de aceasta, şi mai ales de justificarea prin credinţă.

Priviţi la două versete din Galateni 2. În versetele 15 şi 16, Pavel îi spune lui Petru, ca parte a mustrării lui, „Noi suntem Iudei din fire, iar nu păcătoşi dintre Neamuri. Totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Cristos, am crezut şi noi în Cristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Cristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii.” Ceea ce Pavel spune este foarte simplu rezumat în acest mod: Aspectul central al teologiei Noului Testament este justificarea prin credinţă. Doctrina justificării numai prin credinţă, nu prin fapte. Aceasta este doctrina care face creştinismul să fie deosebit. Orice altă religie cunocută de om învaţă un anumit sistem al meritului uman. Însă numai creştinismul învaţă faptul că meritul care este necesar pentru mântuirea noastră, toată neprihănirea care este necesară ca să ne justifice înaintea lui Dumnezeu, este furnizată de Dumnezeu Însuşi pentru noi. Această problemă este atât de mult cuprinsă în miezul mesajului Crăciunului încât, dacă voi n-aţi înţeles niciodată justificarea prin credinţă, aş spune că n-aţi înţeles niciodată cu adevărat despre ce este Crăciunul. Este întru totul despre răscumpărare. Iar justificarea prin credinţă este esenţa lui.

Justificarea este definită teologic ca actul lui Dumnezeu prin care îi El declară pe păcătoşii care cred a fi neprihăniţi. Este un act declarativ. Aşa că, atunci când Dumnezeu justifică un păcătos, El priveşte la persoană şi spune, „Accept această persoană ca fiind complet neprihănită.” Este un verdict divin de „nevinovat”. Este o declaraţie pe care o face Dumnezeu. Nu este ceva ce El ne face nouă – este ceva ce El face pentru noi. Este un „verdict de nevinovăţie”, însă mai mult decât atât, îl ridică pe păcătosul care crede din condamnarea pe care o merită şi-l aşază în schimb într-un loc al privilegiului divin în Cristos. Nu este doar faptul că păcatele noastre sunt iertate. Este faptul că noi suntem înălţaţi într-o poziţie de privilegiu ca şi cum am avea tot meritul neprihănirii desăvârşite. Dacă înţelegeţi ceva despre creştinism, voi ştiţi că acesta este modul în care noi suntem mântuiţi – prin har, prin credinţă. Dumnezeu priveşte la oamenii nelegiuiţi şi îi justifică. El justifică pe nelegiuiţi sau păcătoşi, spune Pavel în Romani 4.

Acest fapt prezintă o problemă teologică foarte mare. Cum se întâmplă acest lucru? Cum poate fi acest lucru posibil, fiindcă în Vechiul Testament, Proverbe 17, versetul 15 spune, „Cel ce iartă (îndreptăţeşte/justifică) pe cel vinovat (rău) şi osândeşte pe cel nevinovat (drept) sunt amândoi o urâciunea înaintea Domnului.” Cu alte cuvinte, Dumnezeu ne interzice cu stricteţe să declarăm o persoană vinovată a fi dreaptă sau neprihănită. El spune că acest lucru este la fel de rău ca învinovăţirea unei persoane nevinovate. Dumnezeu Însuşi spune în Exod 23 versetul 7, „...nu voi ierta (nu-l voi considera drept) pe cel vinovat.” Două obstacole există cu privire la justificarea păcătoşilor. Unul este păcatul nostru. Noi acumulăm vinovăţie de fiecare dată când păcătuim. Iar dreptatea adevărată cere ca orice păcat să fie pedepsit. Aşadar, a lăsa un făcător de rele să treacă nepedepsit este, prin definiţie, nedrept. Dumnezeu este obligat de propria Lui dreptate perfectă să solicite o pedeapsă completă pentru orice păcat. Dumnezeu este obligat de propria Sa dreptate perfectă să pedepsească păcatul. Dacă El nu face aceasta, atunci El este nedrept. Iar acest lucru ar compromite neprihănirea lui Dumnezeu Însuşi. Deci, acesta este obstacolul numărul unu în faţa justificării – păcatul nostru.

Există un al doilea obstacol în faţa justificării noastre. Noi suntem lipsiţi complet de vreun fel de merit. Nu există niciun motiv ca Dumnezeu să privească vreodată la noi şi să fie mulţumit sau satisfăcut de noi. Fiindcă noi nu numai că acumulăm vinovăţie, care este un fel de neajuns sau calificativ nefavorabil, ci de fiecare dată când păcătuim nouă ne lipseşte şi meritul necesar. Nu există nimic bun în noi. Chiar dacă trecutul nostru ar putea fi şters complet cu buretele – Dumnezeu ne-ar putea ierta de toate păcatele noastre – tot ce am fi avut atunci ar fi doar un trecut imaculat. Şi ca să fim acceptabili înaintea lui Dumnezeu ni se cere să avem meritul deplin care este însoţit de o neprihănire desăvârşită, o ascultare perfectă de Legea Sa. Iertarea pentru păcatul nostru nu este suficientă. Încă avem nevoie de meritul unei neprihăniri desăvârşite. Isus a spus, în predica Sa de pe munte, că noi trebuie să fim desăvârşiţi aşa cum Dumnezeu este desăvârşit. Acestea ar părea să fie câteva obstacole imposibil de depăşit. Dacă vă gândiţi la toate acestea cu seriozitate, nu puteţi rămâne aroganţi sau auto suficienţi în ce priveşte neprihănirea. Erau oameni în vremea lui Pavel şi mai există şi astăzi oameni care cred că dacă ar putea fi cât de buni cu putinţă, dacă ar face tot ce pot ei mai mult ar reuşi, prin eforturile lor, să-L mulţumească pe Dumnezeu. Există încă oameni astăzi care cred că dacă eşti atât de bun pe cât îţi este cu putinţă să fii, Dumnezeu va fi îndurător. El se va întoarce şi va ignora păcatul nostru, şi se va mulţumi cu oricâtă neprihănire putem noi să acumulăm pentru noi înşine, chiar dacă ea nu este chiar aşa de „perfectă”. Pe scurt, acesta este un mod de a încerca să te justifici înaintea lui Dumnezeu prin faptele tale. Aceasta este însăşi definiţia „neprihănitului de sine”.

Predica lui Isus de pe munte a fost un atac la adresa acestui fel de gândire. El a arătat spre fariseii care păzeau Legea cu mai multă grijă decât oricine altcineva. Ei erau zeloşi în privinţa aceasta. Dar în mod evident imperfecţi. După standardele umane ei erau buni pe cât era cu putinţă. Însă Isus a spus că aceasta nu este o bunătate suficientă ca să-L mulţumească pe Dumnezeu. Acest fapt ar trebui să ne spună ceva, nu-i aşa? Isus învăţa, pe cât de clar posibil, că Dumnezeu nu va fi satisfăcut cu nimic mai puţin decât cu o neprihănire perfectă, absolut autentică. El spune în Matei 5:20, „Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.” El învăţa că nu este suficient de bine să eviţi a ucide. Trebuie să eviţi şi păcatul urii. El spunea că dacă pofteşti în inima ta, este acelaşi lucru ca şi comiterea adulterului. El a stabilit standardul pe cât de înalt cu putinţă şi apoi a spus că, dacă nu ai o neprihănire care este atât de perfectă, nu poţi intra în Împărăţia cerurilor. Vedeţi cum ne condamnă pe noi toţi? Iar apoi apostolul Iacov vine şi distruge orice urmă de speranţă pe care am avea-o de a fi justificaţi prin Lege, prin propriile noastre fapte sau prin ascultarea noastră proprie atunci când spune, în Iacov 2:10, „Căci cine păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o singură poruncă se face vinovat de toate.” Ce concluzie trebuie să tragem noi din toate acestea? Este foarte simplu. Că nu poţi fi justificat înaintea lui Dumnezeu prin săvârşirea faptelor Legii. Nu poţi – este totalmente imposibil. Iar apostolul Pavel, de-a lungul scrierilor sale, subliniază mereu acest adevăr. În Fapte 13, versetul 39, el spune că n-am putea fi justificaţi prin Legea lui Moise. Romani 3, versetele 19 şi 20, „Ştim însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca orice gură să fie astupată, şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu. Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului.” Iar Romani 4:15, „...Legea aduce mânie...” El nu o putea spune mai clar decât o face. A face greşeala fatală să crezi că poţi fi justificat doar prin a fi suficient de bun, ca să te faci acceptabil înaintea lui Dumnezeu, înseamnă să te aşezi sub condamnarea Legii.

Iar aceasta era întreaga problemă din Galatia. Oamenii învăţau că este necesar să păzeşti Legea ca să fii justificat. În capitolul 1, Pavel numeşte aceasta o evanghelie diferită. Şi el rosteşte un blestem asupra acelor indivizi care o învăţau. Când Pavel vorbea despre oamenii care erau sub Lege, el vorbea despre nişte oameni care credeau că puteau fi justificaţi prin ascultarea lor faţă de Lege. Daţi-mi voia să vă arăt aceasta. Priviţi la două pasaje paralele, chiar aici în Galateni. Unul este Galateni 4, versetul 21. El li se adresează direct şi le vorbeşte în acest mod, „Spuneţi-mi voi, care voiţi să fiţi sub Lege, n-ascultaţi voi Legea?” El vorbeşte oamenilor care sunt dezorientaţi în această privinţă. Şi li se adresează drept „voi care voiţi să fiţi sub Lege”. „Nu ascultaţi voi Legea?” „Fiindcă”, spune el, „dacă ascultaţi Legea ar însemna să ascultaţi de ceea ce stabileşte condiţii imposibile pentru justificare.” De fapt, Legea condamnă pe cei care dau greş s-o păzească în orice privinţă. Aşadar, pentru păcătoşi, Legea nu poate fi niciodată un mijloc de justificare. Poate fi doar un mijloc de condamnare. Şi astfel, pentru un păcătos, a îmbrăţişa Legea ca mijloc de justificare este nebunie curată, spune el. Şi totuşi, în Galatia erau din aceia care doreau să fie sub Lege (versetul 21). Priviţi la paralela din Galateni 5, versetul 4. El încă vorbeşte aceloraşi oameni şi spune aceasta, „Voi, care voiţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin Lege, v-aţi despărţit de Cristos; aţi căzut din har.” Vedeţi paralela de aici? El se adresează aceloraşi oameni. Într-un loc el îi numeşte „voi care căutaţi să fiţi socotiţi neprihăniţi (justificaţi) prin Lege” (5:4). Aceştia sunt aceiaşi oameni care doresc să fie sub Lege (în versetul 21 din capitolul 4).

Este uşor să înţelegem ceea ce Pavel doreşte să spună când foloseşte această expresie „sub Lege”. În terminologia lui a fi „sub Lege” înseamnă a fi sub Lege ca mijloc de justificare. Acest lucru este foarte important fiindcă, atunci când Pavel spune că noi nu suntem sub Lege, ci sub har, în Romani 6, el nu condamnă învăţăturile morale ale Legii. El nu stabileşte un fel de liberalism în care nu eşti constrâns de nicio lege, cât de cât. În Romani 7:12, el numeşte Legea sfântă, dreaptă şi bună. Iar aici, în Galateni, el spune la fel - că Legea este bună, dacă o foloseşti cum se cuvine. Şi astfel, când spune că noi nu suntem sub Lege ci sub har, el nu spune că neascultarea faţă de învăţăturile morale ale Legii nu este deloc o problemă gravă. El învaţă că noi suntem justificaţi prin har, prin credinţă, nu prin faptele Legii. Şi deci, această expresie, „nu sub Lege”, înseamnă pur şi simplu că nu încercăm să ne justificăm înaintea lui Dumnezeu prin ascultarea noastră faţă de Lege. Noi nu mai suntem sub ameninţarea condamnării provenită de la Lege. Şi nu mai căutăm să câştigăm vreun fel de neprihănire prin propriile noastre fapte. Aceasta-i ceea ce înseamnă să fii sub Lege.

Când Pavel spune, în Galateni 4 versetul 4, că Isus Cristos s-a născut sub Lege, aceasta este mult mai mult decât o declaraţie că Isus este evreu. Înseamnă că El era sub Lege în orice sens posibil – obligat să împlinească Legea în mod perfect. Priviţi iarăşi pasajul. „Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege...” Obligat să păzească Legea ca mijloc de neprihănire.

Aceasta ne duce la sintagma finală. Versetul 5, „...ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege...” Evident că Pavel face o legătură logică între ultima sintagmă din versetul 4 şi prima sintagmă din versetul 5. Cristos s-a născut sub Lege ca să răscumpere pe cei care erau sub Lege. Există o legătură strânsă între fiinţarea Sa sub Lege şi răscumpărarea noastră de sub blestemul Legii. Iată de ce. Cristos a trăit impecabil sub Lege. Evrei 4:15 ne spune că El „a fost ispitit în toate privinţele ca şi noi, dar fără păcat.” El a împlinit litera Legii cu desăvârşire în sensul în care Iacov îl are în vedere. „Dacă păziţi toată Legea, şi greşiţi într-o singură poruncă, vă faceţi vinovaţi de toate.” El nu a încălcat Legea nici măcar într-o singură privinţă. A împlinit-o în mod perfect. 1 Petru 2, versetul 22 spune, „...El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug...” Evrei 7:26 spune că El este „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi şi înălţat mai presus de ceruri.” Cu alte cuvinte, El a făcut ceea ce niciun păcătos nu putea să facă vreodată. El a împlinit Legea lui Dumnezeu literalmente – în mod perfect. Acest fapt este crucial pentru răscumpărarea noastră, fiindcă 2 Corinteni 5:21 spune, „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi...” Cu toate că El n-a făcut niciodată vreun păcat, Dumnezeu L-a pus pe El în locul păcătoşilor pentru „ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.”

Gândiţi-vă la aceasta. Dacă Isus Cristos a fost cu desăvârşire fără de păcat şi n-a încălcat niciodată Legea, El nu merita să moară. Ca unul care se afla sub Lege, El ar fi fost supus blestemului Legii doar dacă o încălca. Dacă El încălca o singură poruncă, ar fi fost supus morţii. Dar nu a încălcat niciuna. El nu putea, fiindcă El este Dumnezeu. El a împlinit orice aspect al Legii literalmente – orice iotă şi orice articol. Şi totuşi, El a murit. Mai mult decât atât, El a suferit mânia lui Dumnezeu pe cruce. De ce? Scriptura ne spune că a fost din cauza faptului că Dumnezeu Tatăl I-a atribuit Lui vina păcatului nostru, iar Cristos a plătit preţul pentru aceasta. Şi ca urmare, meritul neprihănirii Sale perfecte ne este atribuit nouă. Aceasta este justificarea. Deci, moartea Lui se ocupă de vina noastră, iar viaţa Lui perfectă ne furnizează tot meritul de care avem nevoie ca să fim acceptabili înaintea lui Dumnezeu. Iar acesta este modul în care Dumnezeu a depăşit cele două mari obstacole din faţa justificării noastre. Aşa cum Pavel spune în Romani 3:26, acesta este modul în care Dumnezeu poate rămâne drept şi totuşi, să-i socotească neprihăniţi pe cei păcătoşi. Fiindcă El a plătit personal plata pentru păcat. Şi El a obţinut personal o neprihănire perfectă pentru ei în Cristos. Şi ca urmare, El poate să justifice păcătoşii. În Geneza 15:6, Scriptura ne spune că Avraam a crezut pe Domnul şi aceasta i-a fost socotită ca neprihănire. Neprihănirea îi este atribuită lui. Ori de câte ori vreun păcătos este răscumpărat în Scriptură este printr-o neprihănire atribuită – nu printr-o neprihănire care este întrucâtva câştigată sau obţinută de către păcătos pentru răscumpărarea lui proprie. Acest fapt era adevărat chiar în Vechiul Testament, pentru cei care trăiau sub Legământul Mozaic. Răscumpărarea nu venea prin Lege, Venea prin har, prin credinţă. În Romani 4, versetele 6 şi 7, ni se spune că David ştia că „fericit este omul acela, pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit...”

Acesta este întregul aspect central pe care Pavel îl evidenţiază în Romani 4. Justificarea a fost întodeauna prin credinţă – nu prin fapte – şi printr-o neprihănire care este atribuită credinciosului. Avraam a înţeles doctrina justificării în acest mod. David a înţeles-o astfel. Acestea sunt ilustraţiile pe care le foloseşte Pavel în Romani 4. De la începutul Scripturii, până la sfârşit, vedeţi că singurul merit pe care Dumnezeu îl acceptă este un merit care ne este atribuit nouă. El nu declară niciodată pe cineva neprihănit datorită faptelor de neprihănire ale acelei persoane. Ci dimpotrivă, Scriptura spune că toată neprihănirea noastră este ca o haină mânjită – imperfectă, pătată. Isaia 64:6 spune că ele („faptele noastre bune”) sunt nimic mai mult decât o haină mânjită. Şi el foloseşte o expresie care este atât de dezgustătoare încât este nepoliticos să vorbesc despre aceasta într-o adunare în care se află şi bărbaţi şi femei. Dar acesta este modul în care percepe Dumnezeu faptele noastre. Indiferent de cât de bune sunt ele după standardele umane, ele sunt neacceptabile, murdare în ochii lui Dumnezeu. Neprihănirea noastră, lucrurile cele mai bune pe care le facem noi vreodată – sunt murdare în ochii lui Dumnezeu. Şi de aceea, ascultarea noastră nu poate fi niciodată suficientă. Prin urmare, oricine îşi leagă speranţa lui de cer prin propriile lui fapte bune doar se condamnă pe sine. Iar Pavel spune clar acest lucru.

Să privim la acest adevăr în Romani 10. Aici Pavel explică motivul pentru care majoritatea israeliţilor L-a respins pe Cristos. Inima lui Pavel era zdrobită pentru Israel. Iar el spune aceasta în Romani 10:1-3 „Fraţilor, dorinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu pentru Israeliţi, este să fie mântuiţi. Le mărturisesc că ei au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere: pentru că, întrucât n-au cunoscut neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi, şi nu s-au supus astfel neprihănirii, pe care o dă Dumnezeu.” Cu alte cuvinte, ei au respins neprihănirea desăvârşită a lui Cristos care le-ar fi fost atribuită dacă credeau, şi au optat în schimb pentru încercarea de a-şi clădi o neprihănire a lor proprie, prin faptele lor. Ei au presupus greşit, ca majoritatea oamenilor şi astăzi, că cele mai bune lucruri care-ţi stau în putinţă să le faci vor fi suficient de bune pentru Dumnezeu. Şi sunt doar două probleme în legătură cu aceasta, însă ele sunt probleme majore. Numărul unu, cel mai bun lucru cu putinţă pentru noi nu este suficient de bun pentru un Dumnezeu, care este perfect. Iar numărul 2, cine de aici poate spune cu sinceritate că noi facem întotdeauna tot binele care ne stă în putinţă? Niciunul dintre noi nu face aceasta. Aşadar, după orice standard, oamenii care susţin această perspectivă sunt condamnaţi la eşec. Aceasta-i ceea ce i s-a întâmplat lui Israel. Iar Pavel spune că păcatul lor a rămas descoperit, iar ei au fost condamnaţi de Lege. De aceea, avem nevoie de vestea bună a Evangheliei. De aceea, avem nevoie de istorisirea Crăciunului. Pentru toţi care cred, împlinirea Legii de către Cristos se socoteşte în contul nostru. Sângele Lui se socoteşte ca plată pentru eşecurile noastre. Versetul 4 din Romani 10 spune, „Cristos este sfârşitul Legii pentru ca oricine crede în El să capete neprihănirea.” Acest cuvânt „sfârşit” este tradus din cuvântul grecesc „telos”. Este un cuvânt foarte dinamic care înseamnă că Isus Cristos este împlinirea Legii – scopul Legii. Aceasta este ideea centrală. Nu sfârşitul Legii în sensul încheierii ei, ci scopul sau ţelul Legii; ţinta spre care arată este Cristos. El este împlinirea a tot ceea ce a intenţionat Legea. În Cristos scopul ultim al Legii este atins – o neprihănire desăvârşită. Şi ea este pusă la dispoziţia oricărui credincios. Neprihănirea Lui ne este atribuită prin credinţă şi de aceea Dumnezeu ne acceptă în Cristos şi din cauza lui Cristos. Aceasta este doctrina justificării prin credinţă. Aceasta este ceea ce face creştinismul diferit de orice altă religie cunoscută omului. Aceasta-i ceea ce sărbătorim la Crăciun.
În Romani 4, versetele 4 şi 5, Pavel spune că această doctrină a justificării prin credinţă face de fapt diferenţa între cer şi iad. El spune aceasta: „Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat.” Cu alte cuvinte, dacă doreşti să încerci să lucrezi pentru a-L mulţumi pe Dumnezeu, vei primi plata pe care o meriţi. Care este plata păcatului? Moartea. Cu alte cuvinte, dacă încerci să dobândeşti neprihănire, vei falimenta şi vei primi plata păcatului. Ascultaţi restul pasajului. „pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire.” Cu alte cuvinte, dacă crezi în Dumnezeu care justifică pe cei păcătoşi sau nelegiuiţi, o neprihănire desăvârşită îţi este atribuită ţie.

Apostolul Pavel învăţase acest adevăr pe calea cea grea. Se străduise întreaga sa viaţă ca fariseu, încercând să-şi stabilească propria lui neprihănire, prin Lege. Cred că el ar fi ajuns mai aproape de ea decât oricare dintre noi am putea visa vreodată. El descrie propriile sale eforturi în Filipeni 3. Acesta este locul unde el spune, dacă vreun om crede că are ceva cu care să se laude, eu şi mai mult. El spune, am fost circumcis a opta zi, din neamul lui Israel, din seminţia lui Beniamin, un fariseu dintre Farisei. El spune, am avut tot zelul care m-a determinat să persecut Biserica. Cât priveşte neprihănirea dată de Lege, am fost în, exterior cel puţin, perceput ca fiind fără prihană. Şi totuşi, el atinge punctul culminat, spunând aceasta: „Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Cristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Cristos...” Ce a fost atât de important pentru apostolul Pavel în privinţa renunţării la toată neprihănirea lui personală? De ce a socotit el toate acele lucruri ca pierderi? De ce n-ar fi putut el să adauge neprihănirea atribuită la faptele lui proprii şi să se considere drept mult mai bun? Fiindcă el ştia că era un păcătos slab. Nu făcea neprihănirea lui Cristos în niciun fel mai bună. În Cristos el era recipientul unei neprihăniri desăvârşite. Versetul 9 din Filipeni 3 spune aceasta: doresc să fiu „găsit în El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Cristos, neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă...” Acesta este înţelesul adevărat al Crăciunului, conform apostolului Pavel. Cristos a venit să justifice păcătoşii care nu aveau nicio cale de a se justifica. Nu-i doar o emoţie. Trezeşte emoţiile mele cele mai profunde. Nu este doar un mesaj de bucurie. Dar nu cunosc vreun adevăr care să aducă mai multă bucurie. Şi de acest Crăciun, când cugetaţi la mesajul Crăciunului, sper că veţi permite gândurilor voastre să treacă dincolo de Fiul Mariei într-o iesle la Fiul lui Dumnezeu pe o cruce. Şi lăsaţi ca inimile voastre să fie umplute de adevărata minunăţie în faţa bogăţiei mesajului adevărat. „Pentru voi S-a născut în această zi un Mântuitor care este Cristos Domnul.”

Să ne rugăm: Doamne, când ne gândim la întrupare, fiecare aspect al acestui adevăr este mai măreţ decât pot înţelege minţile noastre. Ne închinăm Ţie şi Îţi mulţumim pentru aceasta. Şi ne rugăm ca Tu să umpli inimile noastre cu o asemenea recunoştinţă în ziua aceasta de Crăciun încât să Te glorificăm în tot ceea ce facem. În numele lui Isus Cristos ne rugăm. Amin!

Tradus de Lacrisa Novac


Cuprins | Studii Biblice