Răscumpăraţi, adoptaţi, sălăşluiţi de Duhul

(Galateni 4:1-7)

Phil Johnson


Astăzi doresc să mă întorc la secţiunea de început a capitolului 4 din Galateni şi, de data aceasta, vom lua în considerare versetele 1-7 ca un întreg, ca să puteţi înţelege cu exactitate modul în care acest pasaj se potriveşte în logica a ceea ce Pavel scrie bisericilor din Galatia. Iată o trecere în revistă a locului în care am ajuns şi cum am ajuns aici, în cartea Galateni. Amintiţi-vă că Epistola către Galateni este scrisă unui grup de biserici. Galatia este o regiune mare, nu un singur oraş. Prin urmare Pavel scria mai multor biserici o dată. Iar aceasta este o epistolă pe care el o scrie ca să ajungă la toate. Acestea erau, aparent, biserici pe care Pavel însuşi le înfiinţase, în lucrarea sa de început. Iar ele erau, în mare parte, biserici dintre neamuri. Pavel era apostolul neamurilor şi părintele lor spiritual. El era primul lor mentor şi cel care a plantat aceste biserici. Însă lucrarea sa misionară l-a dus, în cele din urmă, departe de Galatia şi, între timp, după ce a plecat (probabil nu la mult timp după plecarea lui), un grup de învăţători mincinoşi s-a mutat în Galatia şi ei au început să înveţe lucruri care produceau confuzie în bisericile de acolo. Nu ni se spune nimic despre învăţătorii mincinoşi. Nu ştim de unde proveneau. Adunăm informaţiile pe care le obţinem din Fapte 15, care par să descrie o mişcare care învăţa acelaşi lucru pe care îl învăţau aceşti indivizi şi există o dovadă că aceşti învăţători mincinoşi ar fi venit, de fapt, acolo din Biserica de la Ierusalim. Iar ei ar fi avut legături strânse cu apostolii de la Ierusalim şi, probabil, pretindeau că prezintă o versiune mai avansată a creştinismului decât ce a învăţat apostolul Pavel. Mă îndoiesc că ei au venit şi au început prin combaterea a tot ceea ce spusese apostolul Pavel. Este mai verosimil faptul că, ceea ce au făcut a fost aceasta: au venit în regiune şi au spus „ce v-a învăţat Pavel a fost bine, însă este doar un început. Există mult mai multe lucruri pe care trebuie să le ştiţi despre ce înseamnă a fi creştini.” Şi au început să-i înveţe pe aceşti credincioşi dintre neamuri că, pentru a fi cu adevărat acceptabili înaintea lui Dumnezeu, ei trebuiau să urmeze anumite elemente ceremoniale şi rituale ale legii Vechiului Testament. Iar circumcizia a ajuns imediat subiectul central pe care ei s-au concentrat, deoarece acesta era ritualul necesar de iniţiere în religia evreiască. Ca urmare, aceşti indivizi spuneau că pentru a deveni un creştin adevărat, un creştin avansat, un creştin experimentat sau matur, trebuia să devii şi evreu. Iar aceasta te obliga atunci la păzirea tuturor cerinţelor ceremoniale, a ritualurilor şi a zilelor sfinte, a legilor privind alimentaţia şi a tot ceea ce consemna specific Legea Vechiului Testament pentru naţiunea lui Israel. Pentru acest motiv facem referire la aceşti învăţători mincinoşi ca iudaizatori, fiindcă ei doreau realmente să-i împovăreze pe credincioşii dintre Neamuri cu cerinţele ceremoniale preluate din iudaismul Vechiului Testament. Ei spuneau că, de fapt, creştinismul este evreiesc şi ar trebui să fie pe deplin evreiesc. Făcând astfel, ei impuneau toate aceste legi ceremoniale asupra oamenilor, iar rezultatul acestui fapt era de a schimba centrul mesajului creştin de la Cristos şi ce a făcut El cu îndurare pentru a ne oferi poziţia de îndreptăţire înaintea lui Dumnezeu. Iar în schimb, ei inventau o religie care promova întru totul ceea ce păcătoşii trebuie să facă pentru a ajunge acceptabili înaintea lui Dumnezeu. Era o versiune a fariseismului, afişată cu o etichetă creştină. Deseori am avut suspiciunea că aceşti iudaizatori erau, de fapt, farisei care au avut un fel de convertire superficială la creştinism. Ei au adoptat un limbaj creştin şi idei creştine, dar ce făceau, realmente, era răspândirea unei versiuni a fariseismului cu numele de creştin întipărit pe el. Există o dovadă a acestui fapt în Faptele apostolilor 15, unde vedeţi că oamenii care provocaseră această controversă la Ierusalim erau, de fapt, farisei convertiţi sau farisei aparent convertiţi. Iar ei luaseră, în esenţă, tot sistemul fariseic şi au pus numele de creştin pe el. Însă Pavel spune că acesta nu era creştinism adevărat. De fapt, el a scris această Epistolă către Galateni ca să apere puritatea Evangheliei adevărate şi simplitatea doctrinei justificării prin credinţă. Şi este surprinzător când realizaţi anvergura sau proporţiile a ceea ce învăţau aceşti indivizi. Era o abordare legalistă a creştinismului. La suprafaţă părea un fel de eroare nesemnificativă. De aceea, este surprinzător să vedem cu câtă forţă li s-a opus apostolul Pavel acestor indivizi.

În capitolele unu şi doi, el îşi apără propria sa credibilitate apostolică. Le oferă mărturia sa personală şi un scurt istoric al relaţiilor sale cu ceilalţi apostoli, îndeosebi în capitolul doi. Iar în acest capitol el descrie chiar un conflict pe care l-a avut cu Petru, pe însăşi tema adevărului în privinţa căreia iudaizatorii se aflau în eroare. Şi aspectul central, pe care el îl evidenţiază când relatează toată acea istorie, este acesta: indiferent de neînţelegerile şi tensiunile care ar fi fost între ceilalţi ucenici şi el, ceilalţi ucenici recunoşteau autoritatea sa. Iar ei toţi erau, în ultimă instanţă, pe deplin de acord cu mesajul său. Ei toţi erau întru totul de acord cu principiul pe care îl apăra Pavel împotriva iudaizatorilor, chiar dacă aparent s-ar fi zis că iudaizatorii aveau o legătură personală mai strânsă cu apostolii aflaţi la Ierusalim decât apostolul Pavel, ceea ce probabil este adevărat. Aceşti indivizi îi cunoşteau probabil pe Iacov, Petru şi Ioan mai bine decât Pavel. Pavel nu neagă faptul că au existat neînţelegeri mari şi,la un moment dat, chiar o confruntare publică între el şi Petru. Pavel nu neagă niciuna din acestea. Aspectul său esenţial este că, în ultimă instanţă toţi ceilalţi apostoli erau de acord cu el în privinţa Evangheliei şi nu cu iudaizatorii. Şi prin urmare, el aşază temelia şi argumentează acest punct de vedere.

Iar apoi, cam pe la versetul 16 din capitolul 2, el schimbă metoda sa într-o apărare teologică a doctrinei justificării prin credinţă. Iar Galateni 2:16 este, probabil, versetul cheie al acestei întregi epistole. El rezumă punctul de vedere pe care Pavel îl argumentează; că noi suntem justificaţi prin credinţa în Cristos, şi nu prin faptele Legii, pentru că niciun om nu va fi justificat prin faptele Legii. Acesta este punctul său principal. Aceasta este tema centrală a întregii Epistole. Şi prin urmare, el spune că, de fapt, credinţa este singurul instrument de justificare. Niciun păcătos nu se poate face pe sine în mod posibil acceptabil înaintea lui Dumnezeu prin păzirea poruncilor şi ceremoniilor Legii (ascultarea ceremonială). El spune că acestea nu vă fac mai acceptabili înaintea lui Dumnezeu.

Capitolul 3 este secţiunea doctrinară a Epistolei. Iar subiectul central al lui Pavel în întreg capitolul este acesta: chiar în Vechiul Testament, justificarea era doar prin credinţă. Dacă înţelegeţi chiar iudaismul, ar trebui să înţelegeţi că ceremoniile, circumcizia, legile privind alimentaţia şi toate acele lucruri nu contribuie la neprihănirea pe baza căreia staţi înaintea lui Dumnezeu. Voi nu sunteţi justificaţi prin fapte, ci prin credinţă. Faptele ceremoniale care erau prescrise în Legea lui Moise nu au fost niciodată date ca mijloc de justificare. Ele n-au slujit niciodată această funcţie. Iar el evidenţiază faptul că Avraam, care a trăit cu sute de ani înainte ca Legea să fie dată, a fost justificat prin credinţă. Capitolul 3, versetul 6, „Tot aşa şi Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi credinţa aceasta i-a fost socotită ca neprihănire.” Şi el citează un text din Geneza care spune că Avraam a crezut şi a fost justificat (Gen. 15:6). Ceea ce spune Pavel este că lucrurile au stat aşa întotdeauna. Credinţa este singurul instrument de justificare. Iar el spune, în versetul 17, că Legea lui Moise nu a schimbat termenii mântuirii, nu a adăugat nimic la ceea ce avem de făcut ca să fim mântuiţi, nu a instituit un sistem de justificare prin fapte. Chiar în Vechiul Testament, sub economia lui Israel din Vechiul Testament, în timpul perioadei mozaice, oamenii nu erau mântuiţi prin fapte. În tot Vechiul Testament credinţa a fost mijlocul de justificare. Credinţa, nu faptele, era instrumentul prin care oamenii dobândeau mântuirea. Acesta este exact acelaşi subiect pe care Pavel îl prezintă în Romani 4. El spune că Avraam a fost justificat prin credinţă, nu prin fapte. Iar Avraam a trăit înainte ca Legea să fie dată. Şi apoi el spune că David a fost justificat prin credinţă, nu prin fapte. David a trăit sub Lege. Şi ca urmare, el spune că faptele Legii nu au câştigat niciodată vreunui păcătos nici cea mai mică favoare înaintea lui Dumnezeu. Legea n-a fost niciodată un mijloc de justificare.

Dar în schimb, spune el, Legea a avut un scop diferit. A avut un scop bun şi îndurător. Însă Legea era ca un pedagog sau îndrumător spre Cristos, ca să arate drumul. Legea a împlinit acest scop prin câteva mijloace. Aspectul moral al Legii a prezentat clar cât de înalt este, realmente, standardul lui Dumnezeu de neprihănire. Şi această parte a Legii, partea morală a ei, poruncile care ne spun cum să fim neprihăniţi, acestea ne sunt date, de fapt, ca să reliefeze cu claritate că noi nu avem nicio speranţă, ca păcătoşi, alta decât credinţa pentru mântuire. Aspectul ceremonial al Legii a slujit unui scop puţin diferit. Conţinea o mulţime de simboluri care arătau spre Cristos prin ilustrarea rolului Său ca Răscumpărător. De exemplu, tot sistemul de jertfe animale era în mod intenţionat menit să fie o ilustraţie vădită a preţului răscumpărării şi a principiului de ispăşire substituibilă. Despre aceasta vorbeau toate acele jertfe din Vechiul Testament. Ele nu erau plăţi propriu-zise pentru păcat, fiindcă Epistola către Evrei spune că sângele taurilor şi al ţapilor nu pot să şteargă păcatele (Evrei 10:4). Însă ele erau imagini simbolice ale preţului pentru păcat, menite că arate spre o jertfă care era eficace, iar aceasta este Cristos. Şi tot ce avea legătură cu sistemul de jertfe din Vechiul Testament a slujit acestui scop. Chiar obiectele din Cortul întâlnirii aveau din plin simboluri care-L prefigurau pe Cristos. Preoţia era un simbol al rolului lui Cristos ca mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Şi prin urmare, Legea era plină de tipare şi de elemente de prefigurare care vorbeau despre Cristos. Aspectele ceremoniale ale Legii arătau spre Cristos. Aspectele morale ale Legii ne lăsau fără nicio speranţă. Însă Cristos este împlinirea a toate. El a împlinit cu desăvârşire aspectele morale ale Legii. Iar El vine ca împlinire a tot ceea ce tiparele şi imaginile din Lege arătau.

Legea a avut şi un alt scop. Arăta cât de extrem de păcătos este păcatul. Nu poţi citi Legea Vechiului Testament fără a dobândi o imagine foarte echilibrată a perspectivei lui Dumnezeu asupra păcatului. Conform celor afirmate de apostolul Pavel, în Romani 7:13, acesta este unul din aspectele esenţiale ale Legii. Ideea era „ca păcatul să se arate afară din cale de păcătos, prin faptul că se slujea de aceeaşi poruncă,” spune Pavel. Şi tot astfel, Galateni 3:24, „...Legea ne-a fost un îndrumător spre Cristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă.” Şi printre altele, cuvântul pe care Pavel îl foloseşte pentru „îndrumător” înseamnă, de fapt, gardian. Nu este un pedagog, este mai mult asemenea unui supraveghetor. Este un cuvânt care vorbea nu atât de mult despre pedagogul propriu-zis, ci de fapt despre un gen special de sclav, al cărui slujbă era să se asigure că respectivul copil ajungea la şcoală, în siguranţă şi la timp. Iar Legea a fost dată cu acest gen de scop avut în vedere. Nu era un mijloc alternativ pentru mântuire. Era asemenea unui gardian care punea copilul sub pază protectoare şi îl ducea în siguranţă la destinaţia lui. Aceasta este imaginea cu care el descrie Legea. S-o ţineţi minte, fiindcă este semnificativă în pasajul pe care-l vom studia de data aceasta.

Aceasta este imagistica exactă din Galateni 3, versetele 22 şi 23. „Dar Scriptura a închis totul sub păcat, pentru ca făgăduinţa să fie dată celor ce cred, prin credinţa în Isus Cristos. Înainte de venirea credinţei, noi eram sub paza Legii, închişi pentru credinţa care trebuia să fie descoperită.” Credinţa, spune el, este ceea ce ne aduce în această stare privilegiată de fii şi fiice maturi. El vorbeşte despre aceasta în versetele 25 şi 26. „După ce a venit credinţa, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta. Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Cristos Isus.” El foloseşte un cuvânt acolo, „fii”, care înseamnă fii şi fiice adulţi. Voi toţi sunteţi fii şi fiice adulţi, ai lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Cristos. Acesta este aspectul central pe care îl evidenţiază el. Nu doar că sunteţi membri ai familiei lui Dumnezeu, în calitate de copii ai Săi, ci aveţi un statut în familia lui Dumnezeu, fiind fii şi fiice adulţi cu privilegiile depline ale maturităţii.

Această imagine a maturităţii este cea care inspiră gândul lui Pavel şi la care revine el aici, la debutul capitolului 4. La sfârşitul capitolului 3, el încheie ideea cu care a început. Şi ea este aceasta: Orice credincios autentic este un adevărat descendent spiritual al lui Avraam şi moştenitor privilegiat al tuturor promisiunilor pe care le-a făcut Dumnezeu lui Avraam. Acesta este subiectul central al capitolului 3. Este credinţa noastră, nu ascultarea noastră de Legea mozaică, ci credinţa noastră este cea care ne evidenţiază ca moştenitori spirituali ai lui Avraam. Aşadar, în ce priveşte indicatorii limitelor din vechime, ele sunt desfiinţate. Capitolul 3 versetul 28: „Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Cristos Isus.” Şi iată ce vrea să spună el prin aceasta. În pofida oricăror deosebiri şi diferenţe permanente şi legitime în funcţia biologică sau casnică ce pot exista între partea bărbătească şi cea femeiască; în pofida oricăror diferenţe culturale şi sociologice care pot exista între Iudei şi Neamuri, ca şi credincioşi în Cristos, spune el, noi toţi împărtăşim aceeaşi poziţie înaltă a privilegiului spiritual, ca moştenitori adevăraţi ai binecuvântării avraamice depline. În acest sens, noi cu toţi ne aflăm pe picior de egalitate. Iar el spune aceasta, amintiţi-vă, unui grup de biserici dintre neamuri. Voi, ca neamuri care credeţi, aţi intrat în aceeaşi stare privilegiată ca şi credincioşii iudei. Nu trebuie să deveniţi iudei ca să ajungeţi mai avansaţi în creştinismul vostru.

Acest fapt ne aduce la începutul capitolului 4. Această secţiune scurtă la care privim de data aceasta marchează, de fapt, un punct de răscruce în Epistola către Galateni. Aceste şapte versete pe care le examinăm sunt apogeul argumentului doctrinar al lui Pavel împotriva iudaizatorilor şi a ereziei lor. Capitolul 3 este în mare parte o argumentare doctrinară, care continuă în capitolul 4, primele şapte versete. Apoi, începând în capitolul 4 cu versetul 8, Pavel face un apel personal foarte lung şi vehement la oamenii din bisericile Galatiei. Acesta este întru totul foarte personal. El insistă cu multă stăruinţă pe lângă ei. Nu îi învaţă doctrină, nu-i încurajează în vreun fel practic; el doar stăruie de ei. Şi această stăruinţă continuă până la sfârşitul capitolului 4. Apoi, în capitolul 5, el revine la sfătuirea practică. Vedem acelaşi tipar oriunde scrie Pavel. L-am văzut de câteva ori. Romani 12:1 este punctul de răscruce în Epistola către Romani. Romani 12 marchează un punct de răscruce la fel de mult ca acela din Galateni. Totul înainte de Romani 12:1 este în esenţă doctrină sistematică. Totul după acest punct este în mod fundamental aplicarea practică a doctrinei prezentate înainte. Iar aceasta a fost mereu abordarea apostolului Pavel, în învăţătura sa. Practic, toate Epistolele sale principale încep cu o secţiune doctrinară, în care el apără adevărul împotriva unei anumite erori sau descrie, în linii generale, un subiect de doctrină cu mare atenţie. Şi există mereu un punct de răscruce în Epistolă unde el începe să dea învăţături practice, imperative, îndemnuri personale. Şi aplică simplu orice doctrină a învăţat. Ne aflăm la punctul din Galateni unde Pavel îşi încheie secţiunea doctrinară şi va începe să-şi prezinte îndemnurile practice. Iar între timp el face acest apel personal.

Secţiunea la care privim acum ne prezintă punctul culminant şi concluzia argumentului său logic. Aici este locul în care el rezumă totul la simpla sa esenţă. Iată de ce se opune el atât de mult doctrinei false a iudaizatorilor. Într-un cuvânt, el spune că eroarea lor era anti-creştină. Aceasta sună foarte strict şi sever, însă este ceea ce spune Pavel. Aceşti indivizi erau anti-creştini. Nu era doar o deviere minoră ce putea fi uşor remediată printr-o schimbare uşoară de accent. El spune, ceea ce învaţă aceşti indivizi este o evanghelie cu totul diferită. Dacă vă gândiţi la acest lucru, aceasta este o declaraţie uluitoare. Gândiţi-vă la ceea ce ştim noi despre iudaizatori. Atât cât ştim, ei nu negau divinitatea lui Cristos. Cu certitudine afirmau domnia lui Cristos, cel puţin verbal. Credeau în moartea şi învierea Lui. Afirmau că El era Mesia cel adevărat. Învăţau că credinţa în Cristos era necesară pentru mântuire. Aparent ei aparţineau Bisericii, probabil biserica din Ierusalim, şi aveau o anumită recunoaştere ca prezbiteri şi conducători, probabil în biserica din Ierusalim care era congregaţia creştină iniţială. De fapt, întreaga problemă în legătură cu care Pavel nu era de acord cu iudaizatorii putea fi rezumată şi declarată într-o singură propoziţie. Şi nici măcar nu sună întru totul atât de periculos.

În mod esenţial, aceasta este ceea ce învăţau ei: că, de fapt, creştinii trebuiau să trăiască în conformitate cu toate legile pe care le-a dat Dumnezeu prin Moise. Şi în cele mai multe biserici evreieşti acest lucru n-ar fi fost deloc o idee controversată, pentru că acei credincioşi care veniseră de la iudaism la creştinism crescuseră toată viaţa lor, trăind sub acele legi – legi privind alimentaţia, practici ceremoniale, păzirea zilelor sfinte evreieşti. Acesta era deja stilul lor de viaţă. Şi nimic din Scriptură nu le interzicea să continue să practice acele lucruri. Ei puteau să continue practicile lor evreieşti. Prin urmare, ceea ce învăţau aceşti indivizi n-ar fi produs, şi de fapt n-a provocat. o controversă în biserica din Ierusalim. Nu este nimic greşit cu circumcizia în sine. Chiar astăzi, mulţi copii neevrei sunt în mod obişnuit circumcişi. Şi nu este realmente clar pentru mulţi părinţi dacă aceasta se face din motive medicale sau culturale. Însă nu vom argumenta că este un act păcătos. Nu este. Adevărul este că diferenţa între apostolul Pavel şi iudaizatori se rezumă la ceva foarte simplu şi aparent minor, ce sună ca un subiect bun de teologie. Ascultaţi ce a spus marele lider prezbiterian, J. Gresham Machen despre aceasta în cartea sa, „Creştinism şi liberalism”. El a scris:

„Din punctul de vedere modern, diferenţa între Pavel şi iudaizatori ar fi părut să fie foarte neînsemnată. Ambele părţi sunt de acord că păzirea Legii lui Dumnezeu era importantă, că era inseparabil legată de credinţă. Diferenţa privea doar logica, probabil nici măcar ordinea temporală a celor trei paşi. Pavel a spus că un om 1) mai întâi crede în Cristos 2) apoi este justificat înaintea lui Dumnezeu 3) apoi imediat trece la păzirea Legii lui Dumnezeu. Pe de celaltă parte, iudaizatorii spuneau că un om 1) crede în Cristos 2) păzeşte legea lui Dumnezeu atât cât poate de bine 3) apoi este justificat.

Aceasta sună ca o diferenţă minoră nu-i aşa? Este doar o diferenţă în ordine. Ei nu erau în dezacord cu privire la ceva ce părea să fi avut mari urmări. Pavel nu sugera că circumcizia era păcat. El nu spunea că este greşit să practici aceasta. Prin urmare, ce era atât de important? De ce s-ar lupta Pavel atât de vehement împotriva iudaizatorilor şi a influenţei lor? Dacă Pavel ar fi sprijinit punctul de vedere care predomină în mişcarea evanghelică de astăzi, el ar fi încercat să găsească o cale de a face pace cu ei. El ar fi organizat un efort ecumenic împreună cu ei ca să elimine păgânismul din regiunea Galatiei. El şi-ar fi putut uni chiar forţele cu ei. Ar fi căzut de acord să nu fie de acord, ca să vorbesc în felul acesta. Şi ar fi folosit toate acestea ca o ilustraţie despre unitatea în trupul lui Cristos. Însă el nu a făcut aceasta. Şi mă bucur că nu a făcut-o pentru că aşa cum Machen continuă să evidenţieze, „Biserica de astăzi îşi datorează însăşi existenţa ei faptului că Pavel a refuzat să facă vreun compromis în privinţa acestui subiect neînsemnat.” Ceva ce părea un aspect foarte mărunt cu care să nu fie de acord. Dar se dovedeşte a nu fi deloc un aspect neînsemnat. Pentru că vizează chiar esenţa Evangheliei. Iudaizatorii subminau creştinismul la nivelul său cel mai fundamental, prin schimbarea esenţei Evangheliei de la adevărul referitor la ce a făcut Cristos pentru păcătoşi, în schimb ei inventând ceva total străin şi nerelevant pentru Evanghelia adevărată pe care, spuneau ei, credincioşii trebuiau să-l facă, după toate probabilităţile, ca să ajungă acceptabili înaintea lui Dumnezeu. Iar aceasta transforma creştinismul într-o religie total diferită. Ei îl numeau creştinism dar nu mai era aşa. Era un sistem legal care pretindea să-L onoreze pe Cristos, iar cu buzele lor mărturiseau domnia Lui, însă în realitate ignora semnificaţia deplină a ceea ce a făcut Cristos. Şi prin urmare, nu era de fapt o diferenţă minoră de opinie între Pavel şi iudaizatori.

La începutul acestei controverse, cred că apostolul Pavel ar fi putut fi singura persoană de pe faţa pământului care a înţeles cu claritate aceste probleme. Aşadar, el ia singur poziţie aici. Şi este o poziţie care în zilele noastre n-ar fi populară. Iar aici, în pasajul nostru, el face în mod fundamental o ultimă încercare de combatere a erorii iudaizatorilor pe temeiuri doctrinare. Amintiţi-vă, aproape de sfârşitul capitolului 3, Pavel a comparat Legea cu un păzitor al copilului, un slujitor angajat de un tată plin de putere ca să supravegheze protecţia copilului. Acesta este modul în care el a descris Legea. Acum revine la aceeaşi ilustraţie. De data aceasta ca să prezinte un subiect puţin diferit. Şi iată subiectul: Iudaizatorii pretindeau că doctrina lor, sistemul lor, era de fapt un creştinism avansat. În minţile lor, Evanghelia pe care a proclamat-o Pavel era prea simplistă. Nu ştiu sigur dacă ei au spus că Pavel greşeşte. Mă îndoiesc. Au spus doar că Pavel nu v-a spus suficient. Sunt mai multe lucruri pe care trebuie să le cunoaşteţi. Este un adevăr avansat. Şi ei erau convinşi că aceşti convertiţi dintre neamuri, în regiunea Galatiei, aveau nevoie să fie avansaţi dincolo de creştinismul simplu şi să ajungă la plinătatea sistemului Vechi Testamental cu toate ceremoniile mozaice, ritualurile şi sărbătorile lui. Ei spuneau că acestea trebuiau să devină parte a creştinismului.

Pavel spune că adevărul este exact opusul. Creştinismul este iudaism avansat. Cristos reprezintă împlinirea tuturor simbolurilor din Vechiul Testament şi, prin urmare, El este mai mare decât erau ele. El este apogeul a ceea ce indicau ceremoniile Vechiului Testament. Nu viceversa. Aşadar, îmbrăţişarea doctrinei iudaizatorilor ar însemna un pas uriaş înapoi. Răstoarnă practic creştinismul cu susul în jos. Este asemenea (şi aceasta este comparaţia pe care o face Pavel) unui om matur, în floarea vârstei, care se întoarce sub tutela unui supraveghetor. Acesta este elementul central. Aceasta-i ceea ce spune el aici. Sistemul legal al Vechiului Testament era ca o şcoală de copii în comparaţie cu privilegiul deplin al adulţilor şi libertatea perfectă de care noi toţi ne bucurăm sub Evanghelie. Dacă adoptaţi doctrina iudaizatorilor, spune Pavel, aţi făcut un mare pas înapoi în robie. Daţi ascultare pasajului şi ţineţi minte că el doar ce a prezentat argumentul că, de fapt, credinţa este trăsătura copilului adevărat al lui Avraam. Şi dacă voi sunteţi în Cristos prin credinţă, voi sunteţi socotiţi moştenitori, moştenitori pe deplin adulţi, cu toate privilegiile maturităţii conform promisiunilor făcute lui Avraam. Iată ce spune el în, capitolul 4 versetul 1 la 6.

„Dar câtă vreme moştenitorul este nevârstnic, eu spun că nu se deosebeşte cu nimic de un rob, măcar că este stăpân pe tot. ... Tot aşa şi noi, când eram nevârstnici, eram sub robia învăţăturilor începătoare ale lumii. Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea. Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: «Ava», adică: «Tată!» Aşa că nu mai eşti rob, ci fiu; şi dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor, prin Dumnezeu.”

Acesta este un pasaj absolut remarcabil. Urmăriţi ideea de aici. El spune că fiecare credincios este moştenitor, împreună cu Avraam, al promisiunii făcute lui şi seminţei lui. În lumea orientului mijlociu, a fi moştenitorul cuiva important însemna că tu eşti la fel de important. Nu înseamnă că eşti doar puţin mai jos decât persoana importantă; înseamnă că eşti la acelaşi nivel. Tu eşti la fel de important. Prin urmare, el spune că noi suntem moştenitori ai promisiunii avraamice. Dacă suntem moştenitori ai promisiunilor pe care le-a făcut Dumnezeu lui Avraam, noi ne aflăm din punct de vedere spiritual pe picior de egalitate cu însuşi Avraam. Doar acest fapt ar fi suficient de uimitor, însă aşa cum Pavel descrie aici, noi suntem şi adoptaţi în propria familie a lui Dumnezeu şi făcuţi moştenitori împreună cu Fiul lui Dumnezeu, Domnul Isus. Acest fapt este remarcabil. Acesta este un privilegiu de neconceput, aproape. Şi a fost de două ori mai uimitor atât cât îi privea de galateni, fiindcă cei mai mulţi dintre ei fuseseră convertiţi din rândul păgânismului. Şi totuşi, Pavel îi descrie, nu doar ca moştenitori ai promisiunii lui Dumnezeu făcute lui Avraam, ci şi ca moştenitori împreună cu Fiul preaiubit al lui Dumnezeu. Pentru un evreu, Avraam era părintele credinţei sale. O asemenea persoană întotdeauna se considera pe sine însăşi la un nivel inferior faţă de Avraam. Pavel spune clar aici, voi neamurilor, convertiţi din rândul păgânismului, vă aflaţi la acelaşi nivel spiritual cu Avraam. Şi nu numai atât, voi sunteţi moştenitori împreună cu Fiul preaiubit al lui Dumnezeu. Este imposibil de conceput o poziţie mai înaltă şi mai privilegiată pentru orice făptură creată. De fapt, este o poziţie atât de privilegiată încât nu pare potrivită pentru făpturile create. N-ai spune-o, dacă n-ar afirma-o Scriptura. Şi sper că voi aţi înţeles ceva din însemnătatea ei.

Acesta este aspectul esenţial pe care-l prezintă Pavel: bucuria deplină a privilegiului, a puterii, a influenţei şi libertăţii moştenite de cineva nu se aplică în timpul copilăriei. Noi toţi am învăţat acest adevăr când eram copii. Un copil, chiar dacă este moştenitorul principal al cuiva puternic şi important, chiar dacă este de viţă regală, trebuie să i se spună ce să facă. Se află sub restricţii care, în termeni practici, îi conferă efectiv acelaşi statut ca un rob. Chiar într-o eră permisivă, cum este aceasta în care trăim noi, există un sens în care acest fapt este inevitabil adevărat. Pentru o vreme, copiii trebuie să fie puşi într-o poziţie de supunere totală faţă de o autoritate care să le spună ce să facă, când să facă şi să-i determine să facă. Şi atâta timp cât sunt suficienţi de tineri ca să-şi înveţe ABC-ul lor, ei trebuie să fie ţinuţi departe de exercitarea deplină şi independentă a privilegiilor adulţilor, la care vor fi îndreptăţiţi într-o zi. Iar totul este, în ultimă instanţă, pentru binele lor propriu. Acesta este modul în care lucrurile trebuie să funcţioneze. Dar totuşi, situaţia seamănă cu o formă de sclavie. Iar aceasta este tocmai ceea ce Pavel descrie aici. El descrie un copil care este singurul moştenitor al întregii averi a tatălui său şi, după dreptul câştigat prin naştere, acel copil este practic stăpânul viitor al întregii gospodării. Într-o zi, el va ajunge în acea poziţie de influenţă. Însă pentru timpul de faţă, când este copil, el nu se diferenţiază de un rob al casei. De fapt, unul dintre robii din casă deţine poziţia de supraveghere asupra sa. El se află sub îndrumarea tutorilor şi institutorilor care-i spun ce să facă şi când să facă, iar el rămâne sub acea supraveghere până la timpul hotărât de tatăl său.

Iar Pavel spune că, în imaginea de ansamblu a istoriei răscumpărării, economia sau sistemul Vechiului Testament, Legea Mozaică cu toate legile şi restricţiile ei, reprezentau o tutelă stabilită de Dumnezeu până la o asemenea vreme, când El era pregătit să elibereze poporul Său ca să se bucure de libertarea şi plinătatea privilegiului lor spiritual legitim. Iar venirea lui Cristos este ceea ce a semnalizat începutul acelei noi ere, împlinirea vremii, timpul hotărât de Tatăl pentru intrarea în libertatea şi privilegiul maturităţii spirituale. Aspectul central este acesta: creştinismul este iudaism avansat, nu viceversa. Elementele Legii Vechiului Testament, îndeosebi acele lucruri ceremoniale care erau unice pentru Israel (legile alimentare, practicile ceremoniale, regulile care reglementau profanarea sau necurăţia ceremonială, preoţia, sistemul jertfelor, întreaga structură a închinării la templu), toate acestea erau elementare, ABC-ul spiritual, în comparaţie cu libertatea şi privilegiul credinţei în Cristos. Dacă priviţi la cele două aspecte, pare ca şi cum creştinismul este mult mai simplu, fiindcă noi am lăsat în urmă toate ceremoniile preoţeşti şi toate celelalte lucruri. Aţi fi înclinaţi să credeţi că nu este atât de avansat. Însă contrariul este adevărat. Pavel spune că este întocmai ca şi copilăria. Priviţi la copilăria voastră. Vă aflaţi sub toate aceste reguli şi restricţii. Ca adulţi, viaţa arată mai simplă, dar de fapt vă aflaţi într-o stare mai avansată. Aşa stau lucrurile cu creştinismul. Este iudaism avansat, nu viceversa.

Versiunile King James şi New American Standard încep capitolul cu următoarele cuvinte, „Acum vă spun...” Îmi place această expresie. Este de fapt o traducere literală a unei expresii greceşti care transmite acest sens: „Daţi-mi voie s-o exprim în acest mod...” Este un indiciu că el continuă, de fapt, ideea cu care a încheiat capitolul 3 – „Şi dacă sunteţi ai lui Cristos, sunteţi «sămânţa» lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă.” Iar el se focalizează asupra acestui cuvânt „moştenitori”. Dacă sunteţi în Cristos, voi sunteţi moştenitori pe deplin ai promisiunii centrale a Legământului Avraamic. Iar statutul vostru spiritual este egal cu cel al lui Avraam însuşi, care este părintele credinţei. Şi nu numai atât, însă, de vreme ce Cristos este sămânţa promisă a lui Avraam, care este subiectul pe care Pavel l-a prezentat mai devreme în versetul 16 din capitolul 3, aceasta vă face şi moştenitori împreună cu Cristos. Şi din moment ce El este Fiul lui Dumnezeu, nu puteţi începe să vă imaginaţi privilegiul măreţ pe care acest statut vi-l conferă vouă. Este realmente uimitor. Şi mai mult decât atât, venirea lui Cristos a inaugurat apogeul istoriei răscumpărării. În versetul 4, el îl numeşte „împlinirea vremii”. Şi este absolut clar faptul că el face comparaţia şi cu privilegiul condiţiei adulte. În această stare am intrat noi. Iudaizatorii descriau Legea ca o pe evanghelie avansată. Însă adevărul este tocmai opusul. Evanghelia reprezenta punctul culminant şi împlinirea a tot ceea ce a semnificat Legea. Legea era aspectul elementar al revelaţiei lui Dumnezeu. Cristos întruchipează plinătatea a tot ceea ce are să ne spună Dumnezeu. Prin urmare, credinţa în Cristos ne aduce privilegiile depline ale adulţilor. Nu există niciun stadiu după acesta, cu excepţia revenirii lui Cristos.

Acest text ridică o problemă grea de interpretare. Pavel le scrie aici oamenilor dintre Neamuri. Ei n-au fost niciodată în mod formal şi practic sub Legea lui Moise. Într-un sens spiritual, ei nu au avut avantajul de a învăţa ABC-ul în acelaşi mod în care fraţii lor evrei au făcut-o. Cu toate acestea, în versetul 3 (acesta este versetul dificil), Pavel pare să-i includă când spune, „Tot aşa şi noi, când eram nevârstnici, eram sub robia (şi apoi foloseşte această expresie interesantă) învăţăturilor începătoare ale lumii... Despre ce vorbeşte el acolo prin întrebuinţarea terminologiei „învăţăturile începătoare” sau elementele? Par să fie trei posibilităţi. Una este că el are în minte elementele concrete aşa cum erau concepute în lumea romană – pământ, aer, foc şi apă. Iar el le numeşte pe acestea, fiindcă aceste lucruri erau în mod frecvent obiecte ale închinării păgâne. Prin urmare, există un sens în care păgânii se aflau în robie faţă de aceste elemente. Sincer, eu cred că această interpretare este puţin exagerată. Dar sunt unii comentatori care susţin această perspectivă, fiindcă, la prima vedere, pare că s-ar potrivi cu versetul 9, în care el le spune „...cum vă mai întoarceţi iarăşi la acele învăţături începătoare, slabe şi sărăcăcioase, cărora vreţi să vă supuneţi din nou?” Vom vedea data viitoare de ce cred că aceasta nu este o interpretate bună aici. Galatenii nu se gândeau la a se întoarce la păgânism. Ei erau tentaţi să se plaseze sub sistemul ceremonial al iudaismului din Vechiul Testament. Prin urmare, nu mi se pare că ei erau tentaţi să se întoarcă la închinarea păgână adusă elementelor respective. Iată acum cea de-a doua posibilitate. Şi este una populară susţinută de unii dintre cei mai buni comentatori. Ei spuneau că aceasta este o referire la Lege. Fiindcă aceasta este ceea ce ar părea să sugereze contextul imediat. De aceea spune el că Legea era elementară. Iar acolo trebuie să fie cel puţin un indiciu al acestei idei în înţelegerea lui Pavel, fiindcă tot acest pasaj arată că Legea în sine este elementară; ea nu este spiritualitate avansată. Este asemenea ABC-ului. Dar eu încă nu sunt satisfăcut cu această interpretare fiindcă el pare să-i includă pe cei dintre neamuri aici. Aşadar, a face elementele sau învăţăturile începătoare de acolo echivalente cu Legea Mozaică pare puţin confuz. Galatenii n-au fost niciodată sub acel gen de robie. Prin urmare, există o a treia posibilitate şi sunt înclinat să cred că aceasta este cea corectă. Cred că el vorbeşte despre religie în general. Toate sistemele de fapte umane, în contrast cu uniunea simplă cu Cristos prin credinţă. Şi este doar un termen general pentru un sistem al faptelor. Acesta capătă sens perfect în întreg pasajul şi corespunde subiectului central pe care-l prezintă Pavel. El spune acestor credincioşi dintre neamuri că, dacă adoptă practicile învechite ale legii ceremoniale vechi testamentale şi consideră acest fapt ca mijloc de mântuire sau ceva necesar pentru mântuirea lor, ei nu vor fi deloc mai bine decât obişnuiau să fie sub genul cel mai decăzut de păgânism. Este o religie a faptelor, în orice caz. Şi el continuă să dezvolte această idee în pasajul la care vom privi data viitoare.

Acum doresc să ajung la esenţa acestui pasaj. În ultimă instanţă, întrebarea cu privire la ce se referă el prin această expresie „învăţăturile începătoare ale lumii” din versetul 3 nu produce, de fapt, mare diferenţă în perspectiva de ansamblu a ceea ce spune Pavel aici. Putem tolera o anumită ambiguitate în privinţa aceasta. Doar să nu pierdeţi din vedere subiectul principal. Iar subiectul central este acesta: Evanghelia este un progres faţă de Lege, creştinismul este o revelaţie mai completă şi mai bună a lui Dumnezeu, a promisiunii avraamice de binecuvântare şi a căii de mântuire. Toate lucrurile spre care Legea doar arăta ne sunt oferite prin Evanghelie. Dacă cei dintre neamuri vor să adopte sistemul ceremonial al Vechiului Testament, acest lucru nu-i face creştini mai avansaţi. Umbreşte, de fapt, mesajul central al însăşi Evangheliei. Evanghelia reprezintă maturitatea. Legea ceremonială este grădiniţă, prin comparaţie. Iar Pavel spune că este timpul să ieşim de la grădiniţă şi să îmbrăţişăm plinătatea adevărului la care legea ceremonială putea doar să îndrepte atenţia, dar nu-l putea explica pe deplin şi, cu certitudine, nu-l putea conferi. Şi el afirmă că, creştinismul este sistemul avansat şi că trebuie să ne ţinem strâns de el.

Dacă ar fi să vă cer să numiţi trăsătura cea mai proeminentă a creştinismului nou testamental, care-l deosebeşte de iudaismul Vechiului Testament, ce aţi spune? Aceasta este o întrebare grea, nu-i aşa? Ce anume legat de creştinism îl face absolut diferit de iudaismul Vechiului Testament? Care este cea mai mare diferenţă proeminentă? Probabil că aţi putea numi o mulţime de diferenţe importante. Este absenţa preoţiei în creştinism şi eliminarea oricărui mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, cu excepţia omului Isus Cristos. Există sacrificiul făcut o dată pentru totdeauna de Cristos, care îndepărtează nevoia de jertfe zilnice şi împlineşte ceea ce indica întregul sistem al închinării de la templu. Există instituţia (ordinea stabilită) a Bisericii care uneşte credincioşii din orice trib, naţiune şi limbă şi nu doar naţiunea lui Israel. Ne uneşte pe noi toţi într-un singur trup. Prin urmare, există eliminarea, datorită acestui fapt, a tuturor legilor kosher, a sistemului ceremonial, a zilelor de sărbătoare, a regulilor care reglementează necurăţia ceremonială şi a tuturor celorlalte lucruri care erau unice pentru Israel în Vechiul Testament. Toate acestea sunt desfiinţate. Şi toate aceste lucruri fac, într-adevăr, creştinismul diferit de iudaismul Vechiului Testament. Doar că eu nu cred că vreunul dintre ele rezumă cea mai importantă distincţie centrală. Şi dacă ar fi să întrebaţi pe un evreu cunoscător, pe un bun rabin, ce anume face creştinismul diferit de credinţele şi practicile lui, primul său răspuns are să fie, probabil, cel corect. Este doctrina Trinităţii. Creştinismul Noului Testament ne aduce la o cunoaştere mai deplină a cine este Dumnezeu şi de ce anume şi cum anume s-a angajat El să mântuiască oameni păcătoşi. Şi totul este inclus în principiile trinitariene. Noul Testament Îl revelează pe Dumnezeu în trei persoane. Persoanele Dumnezeirii lucrează împreună pentru mântuirea noastră. Mântuirea este lucrarea Trinităţii şi toate persoanele din Trinitate lucrează împreună şi au făcut astfel încă dinainte de întemeierea lumii. Acesta este adevărul avansat. Iar acesta este însuşi subiectul central pe care-l prezintă Pavel aici. Doctrina trinităţii predomină în acest pasaj. Iar orice principiu al adevărului doctrinei trinităţii este fie declarat, fie implicit în acest text.

Iată aici mesajul lui Pavel pentru galateni. Mai întâi, el spune că voi sunteţi răscumpăraţi de Cristos. În al doilea rând, voi sunteţi adoptaţi de Tatăl. Şi în al treilea rând, voi sunteţi sălăşluiţi de Duhul Sfânt. Iar el spune că toate aceste trei lucruri rezumă motivul pentru care voi nu mai trebuie să fiţi sub tutela elementelor ceremoniale şi de sacrificiu ale Legii Vechiului Testament. Să privim îndată la acestea, pe rând. Mai întâi, el spune „voi sunteţi răscumpăraţi de Cristos”. Iar înţelegerea lui Pavel este clară din context. El le spune galatenilor că Isus Cristos i-a răscumpărat de sub orice pretenţie legală imaginabilă pe care Legea ar fi putut s-o aibă vreodată împotriva lor. La aceasta se referă el când spune că voi nu mai sunteţi sub Lege. Cristos este înlocuitorul credinciosului atât cât priveşte Legea. Iar acest fapt este adevărat în orice privinţă vă puteţi imagina. Aceasta-i ceea ce Pavel vrea să spună aici când afirmă, „Cristos născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege...” (Gal. 4.4, 5). El este înlocuitorul şi reprezentatul nostru. Este Răscumpărătorul nostru, în orice sens care poate fi conceput. El a împlinit toate aspectele ceremoniale şi morale ale Legii, la o perfecţiune totală, în timpul vieţii Sale. Iar apoi, El a plătit pedeapsa cerută de Lege pentru neascultarea noastră. Şi prin urmare, El a înlăturat orice pretenţie pe care Legea ar fi putut s-o aducă vreodată împotriva noastră. În capitolul 3 versetul 13 el se exprimă în acest mod, „Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii...” Acesta a fost rolul lui Cristos în lucrarea trinitariană a răscumpărării noastre. A luat povara de neimaginat a tuturor cerinţelor Legii şi a tuturor ameninţărilor Legii şi a înlăturat toate acestea de la noi, prin împlinirea Legii pentru noi într-o manieră subtitutivă. Cristos a devenit substitutul nostru. Iar prin uniunea noastră cu El, noi devenim participanţi, într-un sens substitutiv legal, în viaţa, moartea şi învierea Lui. De asemenea, noi dobândim tot meritul legal al neprihănirii şi ascultării Lui, şi beneficiem de toată lucrarea Lui ca şi cum noi am fi fost cei care am realizat-o. Iar moartea Lui plăteşte sau achită pedeapsa pentru neascultarea noastră. 2 Corinteni 5:21 spune, „El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.” Şi acest text explică principiul ispăşirii substitutive, care reprezintă ceea ce Pavel spune aici despre lucrarea lui Cristos ca Răscumpărător al nostru. Dacă eşti credincios, tu eşti răscumpărat de Cristos.

Iată cel de-al doilea aspect al răscumpărării trinitariene - versetele 4 şi 5. Voi sunteţi adoptaţi de Dumnezeu Tatăl. „Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea.” Fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu singurul Lui Fiul născut, care este moştenitorul de drept al universului. Iar noi avem o parte în moştenirea Lui. Aceasta descrie o poziţie de privilegiu, care era de neconceput în acea cultură şi, cu certitudine, este subapreciată în cultura noastră, fiindcă noi ne-am pierdut aprecierea pentru sensul deplin al privilegiului care este asociat cu ideea de a fi fiul întâi născut moştenitor al cuiva plin de putere. Însă este important să vedem că genul de adopţie pe care îl menţionează Pavel aici nu este doar o adopţie în familia Lui; vorbeşte de o înălţare la privilegiul deplin al adulţilor. Nu înseamnă doar că Dumnezeu ne-a adus din afară în propria Sa famile şi casă. Înseamnă aceasta, dar înseamnă mult mai mult. Vorbeşte de intrarea noastră imediată în privilegiile depline ale fiilor adulţi. Prin urmare, el spune că noi nu trebuie să ne întoarcem la grădiniţă ca să fim puşi sub îndrumarea ABC-ului. Noi moştenim privilegiile depline ale unui moştenitor matur care a primit deja moştenirea sa. Iar aspectul său central este acesta: De la o asemenea poziţie privilegiată este o prostie şi un păcat să vă întoarceţi la grădiniţă, plasându-vă sub restricţiile acelui timp trecut. Cristos ne-a răscumpărat deja de sub toate aceste aspecte ale Legii şi mai mult. Dumnezeu ne-a adoptat ca fii adulţi. A abandona acest privilegiul înalt pentru principiile elementare ale iudaismului vechi testamental este, de fapt, o expresie a necredinţei păcătoase. Acesta este aspectul esenţial de aici.

Iată un al treilea aspect al răscumpărării trinitariene în acest pasaj. Mai întâi, voi aţi fost răscumpăraţi de Cristos. În al doilea rând, aţi fost adoptaţi de Dumnezeu. Şi în al treilea rând, în voi locuieşte Duhul Sfânt. Iar el spune, „Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: «Ava», adică: «Tată!»”. Termenul „Ava” este un termen de afecţiune sau dezmierdare şi familiaritate. Este personal, este intim. Este asemenea lui „tati”, numai cu onoarea şi respectul infinite adăugate la sensul familiarităţii. Duhul lui Cristos locuieşte în inimile noastre. Şi El a fost trimis să locuiască acolo de către Dumnezeu Tatăl. Aceasta este o idee uimitoare şi covârşitoare. Iată aici aspectul ei central. Nu doar că sunteţi uniţi cu Cristos prin credinţă şi sunteţi, prin urmare, beneficiari ai vieţii, morţii şi învierii Lui, ci voi sunteţi în permanenţă locuiţi sau sălăşluiţi de Duhul Sfânt, uniţi la fel cu El într-un asemenea mod încât trupul vostru este templul Său, în conformitate cu 1 Corinteni 6:19-20: „Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.” Duhul Sfânt trăieşte în voi. Voi aveţi Duhul de la Dumnezeu. Dumnezeu a fost Cel care a trimis Duhul în inima voastră. Acesta este încă un alt element al răscumpărării, care ne conferă o condiţie şi o poziţie privilegiată, care este de neimaginat şi de neînţeles în termeni umani. Cred că dacă am vorbi despre aceasta toată ziua n-aş putea începe să explic adecvat ce privilegiu imens este exprimat în aceste trei declaraţii. Voi sunteţi răscumpăraţi de Cristos, adoptaţi de Tatăl şi locuiţi sau sălăşluiţi de Duhul Sfânt. Chiar dacă aş fi fost cel mai elocvent om de pe pământ şi aş fi vorbit zile la rând cât mai elevat posibil, voi n-aţi fi început şi n-aţi fi putut începe să înţelegeţi în profunzime acest mare adevăr. De fapt, cred că niciunul dintre noi nu-l va aprecia pe deplin până vom ajunge în cer. Şi atunci vom petrece toată eternitatea doar încercând să examinăm adâncimea lui. Aceasta este o glorie de nedescris.

Daţi-mi voie să concluzionez prin evidenţierea faptului că acest pasaj subliniază cât de importantă este doctrina Trinităţii pentru creştinism. Dacă aveţi ideea că doctrina Trinităţii a fost inventată cândva în secolul 4 sau 5 de teologi învăţaţi care au folosit categorii filozofice greceşti în loc de teologie biblică, înlăturaţi din minte această idee. Nu este adevărată şi niciodată n-a fost. Pe scurt, doar acest pasaj ne prezintă adevărul Trinităţii. Puteţi vedea şi înţelege divinitatea Pesoanelor Dumnezeirii. Pasajul afirmă cu claritate pre-existenţa lor eternă. Prezintă clar faptul că ele sunt persoane diferite care lucrează distinctiv în procesul răscumpărării. Divinitatea eternităţii Fiului lui Dumnezeu este prezentată aici. Personalitatea şi omniprezenţa Duhului lui Dumnezeu se află aici. Iar dragostea şi compasiunea Tatălui se regăsesc aici. Orice aspect major al doctrinei Trinităţii este fie clar afirmat sau sugerat de acest text. Sper ca voi să vedeţi aceasta.

Să ne rugăm: Doamne, mărturisim că inimile noastre sunt prea întunecate şi minţile noastre prea slabe ca să absoarbă tot ceea ce este transmis de acest pasaj şi privilegiul pe care Tu ni l-ai conferit cu îndurare nouă. De asemenea, mărturisim că suntem prea păcătoşi ca să fim recunoscători aşa cum se cuvine. Ne rugăm, Doamne, ca Tu să ne ajuţi să intrăm în acest privilegiu cu bucurie, cu credinţă şi încredere, şi să trăim vieţi care-L glorifică pe Cristos, Cel care ne-a dăruit această răscumpărare. Ne rugăm în Numele Lui. Amin!

Tradus de Lacrisa Novac


Cuprins | Studii Biblice