Cum a ajuns Pavel la cunoaşterea Evangheliei

(Galateni 1:11-14)

Phil Johnson


În această dimineaţă, vom privi la 14 versete, începând cu Galateni 1:11, până la sfârşitul capitolului. Aceasta este mărturia lui Pavel. Este mărturia lui personală. El nu ne relatează convertirea sa pentru că îi place să vorbească despre sine. Dacă este cunoscut un lucru despre Pavel, este acela că lui nu i-a plăcut să vorbească despre propria persoană. Prin urmare, aceasta este o străfulgerare rară şi personală a vieţii şi istoriei apostolului Pavel, străfulgerare ieşită chiar de sub pana lui de scriitor. Apostolul Pavel relatează aceste lucruri în două locuri din epistolele sale. A făcut-o numai când a trebuit să apere autoritatea mesajului său. A apărat mesajul, nu s-a apărat pe sine. Relatarea lui apare în acest pasaj; apare şi în 2 Corinteni 12; cunoaşteţi acest capitol minunat în care, pe de o parte descrie cum Dumnezeu i-a dat acea viziune cerească minunată, atât de grandioasă încât n-a putut nici să vorbească despre ea, iar pe de altă parte menţionează că Dumnezeu i-a pus un ţepuş în coastă. Vorbeşte despre aceasta în 2 Corinteni 12. Despre el însuşi mai vorbeşte şi în Filipeni 3, un pasaj întrucâtva apropiat de acesta. În Filipeni 3, reţineţi, el subliniază toate avantajele spirituale de care se bucurase datorită creşterii primite ca evreu, educaţiei primite ca fariseu, cercetării îndelungate a Legii; spune că era Evreu din Evrei, din seminţia lui Beniamin (o seminţie bine cotată), din neamul lui Israel. Dar în Filipeni 3 spune că a preferat să renunţe la toate acestea pentru a-L cunoaşte pe Cristos şi pentru a fi găsit în El, îmbrăcat în neprihănirea desăvârşită a lui Cristos, decât să rămână cu neprihănirea proprie şi cu avantajele individuale. Filipeni este unul dintre acele texte clasice, doveditoare, care explică doctrina justificării (îndreptăţirii) prin credinţă. Mai mult decât un text doveditor, este o reliefare a semnificaţiei îndreptăţirii prin credinţă. În fiecare din aceste texte, ori de câte ori apostolul Pavel vorbeşte în stil autobiografic, el apără adevărul care era atacat. Nu se apără pe sine, ci apără autoritatea din spatele mesajului său. Acest lucru l-a făcut să tot repete cum a primit apostolia, cum a venit la Cristos, ş.a.m.d. Nu era mândrie în ceea ce făcea. Pavel a urât mândria. În schimb, a iubit adevărul şi a trebuit să-şi apere apostolia pentru a demonstra autoritatea adevărului pe care-l vestea.

Şi exact acest lucru face Pavel aici. Acesta este fundalul pe care se desfăşoară lucrurile. Autoritatea lui a fost pusă la încercare în bisericile Galatiei. Acest grup de biserici era răspândit pe o zonă întinsă; Pavel le întemeiase şi slujise în ele. Oamenii îl cunoşteau. Dar în absenţa lui Pavel se ridicaseră învăţători falşi. Ei răspândeau un mesaj care contrazicea învăţătura lui Pavel. Pavel învăţa că mântuirea este doar prin harul care este în Cristos, că se capătă doar prin credinţă. Însă aceşti oameni susţineau că pentru a fi mântuit trebuia să adopţi toate practicile ceremoniale din Vechiul Testament. Cu alte cuvinte, trebuia să devii evreu. Aceasta însemna, înainte de toate, că bărbaţii care făceau parte dintre Neamuri trebuiau să fie circumcişi; altfel, nu puteau fi mântuiţi cu adevărat. Iată care era învăţătura acestor oameni. Şi potrivit cu Galateni 2, versetul 12, observaţi: aceşti învăţători falşi pretindeau a fi trimişi de Iacov. Cu alte cuvinte, aveau o legătură strânsă cu biserica din Ierusalim, pentru că Iacov era lider acolo. Şi pretindeau a vorbi cu autoritatea şi avizul lui Iacov, care era unul dintre liderii de seamă ai bisericii din Ierusalim. Fapte 15 vorbeşte despre aceşti oameni; noi îi numim iudei. În Fapte 15:5 ni se spune că aceşti oameni care au dat naştere şi au răspândit această doctrină a circumciziei se trăgeau din farisei; s-au convertit ulterior la Cristos, dar ei păstrau la bază fariseismul. În Fapte 15:1 ni se spune că erau din Iudea; Iudea este regiunea din jurul Ierusalimului. Este foarte probabil că, datorită originii lor fariseice (adică erau experţi în Vechiul Testament), au ajuns să influenţeze biserica din Ierusalim. Probabil că aveau o anumită legătură cu acea biserică. Practic, în Ierusalim toţi credincioşii erau evrei, aşadar această chestiune a legii ceremoniale a circumciziei nu stârnea atâtea controverse în acel loc. Dar aceşti oameni nu doreau să primească în părtăşia lor bărbaţi dintre Neamuri, care nu erau tăiaţi împrejur, chiar dacă aceştia proveneau din regiuni precum Antioh, sau altele deţinute de Neamuri, în care Pavel slujise. Gândiţi-vă la mediul de provenienţă al acestor iudei. Întreaga lor viaţă fuseseră educaţi şi formaţi să privească Neamurile ca fiind necurate prin definiţie. Conceptul lor despre Biserică nu putea îngloba altceva decât continuarea iudaismului vechi-testamental. Mai exact, nu înţelegeau semnificaţia ispăşirii făcute de Cristos sau doctrina justificării prin credinţă. În schimb, doctrina lor, aşa otrăvită cum era, consta într-un sistem extrem de riguros, la care luau parte doar oameni crescuţi întreaga lor viaţă în cultura evreiască. Imaginaţi-vă cum ar fi fost dacă aţi fi crescut în mentalitatea că Neamurile sunt necurate; aţi fi fost înclinaţi să acceptaţi învăţătura iudaică.

La început, apostolul Petru a părut a nu sesiza gravitatea acestei erori iudaice. Dar Pavel a văzut eroarea. Dacă citiţi cartea Faptele apostolilor şi toate epistolele scrise de Pavel, veţi vedea că Pavel a petrecut mult timp (aceasta a fost una dintre ţintele slujirii sale) combătând această eroare a iudeilor; a luptat împotriva acestor eretici. A petrecut vreme îndelungată făcând acest lucru. N-a tolerat sub nicio formă învăţătura lor, pentru că a înţeles ceea ce alţii au părut a nu observa şi anume: dacă este necesară circumcizia sau orice alt ceremonial drept premisă pentru justificare, atunci, de fapt, negi eficacitatea totală a ispăşirii lui Cristos. În esenţă, negi faptul că ispăşirea lui Cristos este o lucrare terminată, suficientă pentru îndreptăţirea oamenilor. Dacă dreptatea lui Cristos este suficientă pentru îndreptăţirea mea; dacă (crezând ceea ce învaţă Biblia) viaţa lui Isus a împlinit legea pentru mine şi moartea Lui a adus iertare pentru toate păcatele mele; dacă acesta este adevărul, atunci nu mai este nevoie de vreun ceremonial sau de vreo jertfă din partea mea pentru a fi îndreptăţit. Nu există niciun ceremonial, nicio jertfă în toată legea lui Moise pe care tu şi cu mine, ca şi credincioşi, trebuie să le împlinim în vederea mântuirii noastre. Pentru că, prin credinţă suntem deja justificaţi, în întregime în Cristos; am căpătat o poziţie integră şi desăvârşită înaintea lui Dumnezeu, fără a efectua vreun ritual sau vreun ceremonial cerut de legea lui Moise. La acest lucru se referă Pavel când spune: "Nu mai sunteţi sub lege". El nu spune că principiile morale ale legii nu mai au putere. Nu aceasta vrea să zică. Pur şi simplu, spune că nu există nicio practică în lege, nu există nicio cerinţă legală care să constituie pentru tine o premisă pe care s-o împlineşti şi făcând aşa, să fii justificat. Şi asta deoarece Cristos a făcut totul pentru tine. Lucrarea Lui este terminată.

De fapt, în acest fel şi-a rezumat Pavel mesajul evanghelic; vedem aceasta la sfârşitul predicii sale din Antioh, relatată în Fapte 13. Antioh era un oraş predominant al Neamurilor. Astfel că mesajul său a fost rostit în faţa unei audienţe predominant non-iudaice. Iată cum sumarizează mesajul Evangheliei Fapte 13, versetele 38 şi 39: "Să ştiţi dar, fraţilor, că prin El vi se vesteşte iertarea păcatelor; şi oricine crede este îndreptăţit prin El de toate lucrurile de care n-aţi putut fi îndreptăţiţi prin legea lui Moise" (GBV, 1991). Cu alte cuvinte, Pavel spune că Isus Cristos a împlinit pentru noi tot ceea ce legea n-a putut împlini. Aşadar, este mai degrabă ironic, când vă gândiţi că aceşti iudei făceau dintr-o cerinţă a legii o premisă pentru justificare. Legea nu a putut niciodată să contribuie cu nimic la îndreptăţirea cuiva. Nici în Vechiul Testament, oamenii nu erau îndreptăţiţi printr-un un ritual cerut de lege. Legea nu a justificat niciodată; doar a condamnat. Şi aceasta chiar în Vechiul Testament. Pavel spune: de ce să adaugi la Evanghelie un ceremonial cerut de lege, din Vechiul Testament, şi să spui că nu poţi fi justificat fără acest ceremonial. Din punctul de vedere al lui Pavel ( şi avea dreptate!), acesta a constituit un moment crucial al adevărului. Mesajul Evagheliei a atârnat de acest moment. Pavel a învăţat că cei care cred în Cristos sunt justificaţi, fără faptele legii. Pe scurt, acesta a fost mesajul lui. Dacă crezi în Cristos, eşti pe deplin îndreptăţit, fără vreo faptă a legii. De fapt, aceasta spune în Galateni 2:16 "...omul nu este socotit neprihănit prin faptele legii, ci numai prin credinţa în Isus Cristos..."

Iudeii spuneau că acest lucru nu este adevărat, ci trebuia să fii tăiat împrejur pentru a putea fi mântuit. Unul dintre Neamuri trebuia mai întâi să devină evreu, altfel nu putea fi mântuit. În esenţă, acesta era mesajul lor. Ei propovăduiau doctrina justificării prin fapte. Şi erau foarte porniţi în contrazicerea Evangheliei pe care o vestise Pavel şi a Evangheliei în care, de altfel, şi ei crezuseră. Aceasta era o eroare subtilă. Să nu vă imaginaţi că iudeii vesteau ceva ce era bătător la ochi de greşit şi complet diferit de ceea ce vestea apostolul Pavel. Era o eroare subtilă. Nu combăteau nimic din ce spunea Pavel. Spuneau doar: "Da, numai că nu este de-ajuns. Aceasta nu este de-ajuns pentru a fi îndreptăţit. Tot ce spune Pavel este adevărat, numai că trebuie să împlineşti şi aceste ritualuri." Astfel că adăugau ceva şi, drept urmare, îi anulau semnificaţia.

Pentru a neutraliza influenţa apostolului Pavel, aceşti iudei susţineau şi faptul că el nu era un apostol adevărat. Asta era una din acuzaţiile lor. Spuneau că Pavel nu era ca şi Petru, Iacov sau Ioan. El nu fusese cu Isus în timpul slujirii Sale pe pământ. Pavel, spuneau ei, a venit mai târziu la credinţă. Priviţi la istoria lui. Trecuse destulă vreme de la înălţarea lui Isus Cristos la cer, Biserica începuse deja să se răspândească şi el nu era nici măcar convertit. Şi de fapt, relaţia de început a lui Pavel cu Biserica a fost aceea de persecutor al ei - cei mai mulţi creştini se temeau de el şi îl blamau. Cu ce drept, spuneau ei, susţine Pavel că învăţătura lui are vreo autoritate? Noi venim de la Iacov. Suntem din biserica de la Ierusalim. La o parte cu Pavel!

Din nou, Pavel nu a dorit să se apere de dragul eu-lui său. Nu a avut niciun fel de motiv care să-i slujească în apărarea statutului său şi al locului său în Biserică. Dar a trebuit să-şi apere autoritatea, apostolia, pentru că aceasta era singura cale de a apăra adevărata Evanghelie. Era singura cale de a opri influenţa evangheliei false pe care aceşti iudei o aduseseră din Galatia. A trebuit să-şi apere apostolia. Evanghelia însăşi era în joc şi acest lucru l-a făcut să se apere şi să-şi justifice apostolia, aici, în această epistolă. Vom începe cu versetul 11. Aici, Pavel începe prin a relata cum a fost mântuit, cum a fost chemat şi împuternicit ca apostol. Aceasta face de la versetul 11 până la sfârşitul capitolului. Găsesc interesant modul în care îşi apără autoritatea de apostol. Observaţi că recunoaşte fiecare aspect din trecutul lui, pe care acuzatorii au încercat să-l folosească întru descalificarea lui. De exemplu, ei au spus că Pavel a fost un vrăjmaş şi un prigonitor al Bisericii. Pavel spune: "în adevăr", versetul 13: "Aţi auzit, în adevăr, care era purtarea mea de altădată, în religiunea Iudeilor. Cum, adică, prigoneam peste măsură de mult Biserica lui Dumnezeu..." Nu doar atât, dar spune: "făceam prăpăd în ea" Şi mai departe, învăţătorii falşi au spus că Pavel nu făcea parte din cei 12, nu era membru din acea frăţie care trăise şi călătorise cu Cristos de-a lungul celor trei ani de slujire publică a Lui. "În adevăr", spune Pavel. Şi nu doar atât, dar spune: "Când am fost convertit nu am mers la cei 12 pentru ca să mă instruiască. Nu ei m-au împuternicit. Nu ei mi-au dat Evanghelia" - versetele 15-17. "Dar când Dumnezeu...a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul său, ca să-L vestesc între Neamuri, îndată, n-am întrebat pe nic un om, nici nu m-am suit la Ierusalim la cei care au fost apostoli înainte de mine, ci m-am suit în Arabia (cu alte cuvinte, m-am dus singur în pustie). Apoi m-am întors din nou la Damasc." A trecut înainte pe lângă apostoli.

Pavel aminteşte toate aceste lucruri pentru a dovedi că Isus Cristos este Cel care l-a adus la mântuire, l-a chemat să propovăduiască, l-a împuternicit ca apostol şi l-a trimis la Neamuri. Şi Pavel spune că acele circumstanţe uimitoare, ce au format contextul întoarcerii sale, nu doar că n-au dovedit falsitatea apostoliei sale, dar au constituit de fapt dovada autorităţii sale ca apostol. În capitolul 2 versetul 9, Pavel aminteşte faptul că şi cei 12 apostoli recunoşteau autoritatea sa. Aşa cum spune el însuşi în 2 Corinteni 11:5, nu a fost cu nimic mai prejos decât aceşti apostoli nespus de aleşi. S-a aflat în linia întâi a apostoliei. 2 Corinteni 12:11 "măcar că nu sunt nimic, totuşi cu nimic n-am fost mai pe jos de aceşti apostoli minunaţi." A spus: ‚Puteţi să mă vedeţi cât de jos vreţi. Accept această poziţie. Sunt nimic. Dar nu-mi subapreciaţi apostolia pentru că în acest fel îmi subminaţi autoritatea mesajului. Şi în niciun caz nu sunt mai prejos decât cel mai mare dintre apostoli.' Toate semnele unui apostol adevărat au fost prezente în slujirea sa. Când Pavel vorbea, se vedea aceeaşi autoritate ca la oricare dintre cei doisprezece. Acesta era un punct vital care trebuia clarificat, pentru că, dacă credincioşii galateni aveau să nu-l înţeleagă şi aveau să nu accepte scrisorile de recomandare apostolică ale lui Pavel, ei ar fi fost susceptibili la eroarea iudeilor. Aceasta era o eroare care ar fi subminat mesajul Evangheliei. Asemenea oricărei alte erezii care a fost clocită vreodată de culte sau religii false, eroarea iudaică dădea la o parte ceea ce Cristos făcuse pentru păcătoşi, şi în schimb, făcea ca mântuirea să atârne de ceea ce păcătoşii trebuiau ei înşişi să facă pentru a se salva - întorcea Evanghelia cu susul în jos. De aceea a fost atât de periculoasă.

Observaţi cum răspunde Pavel ereticilor. El admite unicitatea propriei sale situaţii. El nu era unul dintre cei doisprezece. Nici nu era apropiat faţă de vreunul dintre cei doisprezece. Întoarcerea lui, educaţia lui, slujirea lui evanghelică, chemarea lui, împuternicirea lui ca apostol - toate aceste lucruri nu aveau aproape nicio legătură cu ceilalţi apostoli. Asta pentru că Însuşi Cristos fusese Cel care îl adusese pe Saul din Tars la mântuire, Cel care îl chemase în slujba Evangheliei, care îl pregătise, care îl împuternicise ca apostol şi care îl trimisese la Neamuri. Toate acele lucruri pe care falşii învăţători le pretindeau a fi motiv de descalificare, Pavel le numeşte dovadă de autentificare. Nu s-a lăsat absolut deloc intimidat de provocarea lor care a vizat recomandarea lui. Într-un mod simplu şi onest, el le pune înaintea ochilor povestea întoarcerii sale la Cristos şi le demonstrează de ce aceasta este dovada autorităţii sale apostolice. Acesta este punctul principal pe care-l urmăreşte. Aceasta este ţinta argumentării pe care o aduce, în pasajul pe care-l studiem.

Mai vreau să observaţi un lucru. Pe parcurs, el mai face câteva remarci cu privire la diferenţele dintre adevăratul creştinism şi religia falsă. Acea partidă a fariseismului din care făcuse parte şi Saul din Tars era o religie falsă. El a văzut acest lucru şi a ieşit din ea. De fapt, l-ar fi costat pentru veşnicie sufletul său dacă ar fi rămas în ea. De aceea, a urât atât de mult religia falsă. Aproape că îşi pierduse sufletul. Şi era atât de conştient de acest lucru. În acelaşi fel, iudaismul era o religie falsă. Era cam acelaşi tip de religie falsă pe care Pavel o practicase ca fariseu. Acesta nu era doar un mod diferit de a vedea creştinismul, nu era o viziune alternativă asupra învăţăturilor lui Cristos. Pavel spune că învăţătura iudeilor a stricat mesajul Evangheliei în aşa măsură încât aceasta a fost calificată drept o religie blestemată. În versetele 9 şi 10 el rosteşte un fel de blestem asupra oricui va da o astfel de învăţătură. Iată cât de gravă era situaţia, în ciuda faptului că aceşti bărbaţi, aceşti foşti farisei, pretindeau a fi urmaşi ai lui Cristos şi aparent, păreau a fi autentic afiliaţi apostolului Iacov şi bisericii din Ierusalim. Dar în ciuda acestor lucruri, Pavel nu îi priveşte ca pe fraţi ai săi în Cristos. Îi blestemă, pe ei şi pe toţi cei care ar fi stricat Evanghelia aşa cum au făcut-o ei. Acest lucru aduce această eroare în lumina reală.

Să ne întoarcem acum la mărturia lui Pavel. Îmi place cum îşi expune mărturia. Cred că acest lucru este plin de semnificaţie. El luptă împotriva religiei false. Şi chiar mărturia sa scoate în evidenţă câteva diferenţe majore dintre religia falsă şi cea adevărată. Eu văd trei contraste bine definite între religia lui Saul din Tars şi Evanghelia apostolului Pavel. Aceste trei contraste pun în lumină trei diferenţe majore dintre iudaism şi creştinismul adevărat. Iată care sunt acestea. Observaţi contraste între revelaţia divină pe de o parte - aceasta este religia adevărată, şi tradiţia omenească pe de altă parte - aceasta este în întregime religie falsă. Tradiţie omenească versus revelaţie divină. Vedeţi contrastul dintre chemarea divină şi ambiţia omenească. Aceasta este diferenţa dintre Saul din Tars, care a fost condus de ambiţie omenească, şi apostolul Pavel, care a fost chemat cu o chemare cerească. Apoi, în cele din urmă, vedeţi un contrast între suveranitatea divină şi voinţa umană. Aceasta este o diferenţă semnificativă între creştinismul adevărat şi tot ce este religie falsă; accentul cade pe suveranitatea lui Dumnezeu şi pe voinţa liberă a omului. Pe această linie vom merge în cele ce urmează. Voi repeta fiecare punct pe măsură ce-l dezvoltăm.

Mai întâi, daţi-mi voie să citesc pasajul şi apoi voi explica cele trei contraste. Urmăriţi-le pe măsură ce parcurgem pasajul. Începem cu versetul 11.

"Fraţilor, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine nu este de obârşie omenească; pentru că n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Cristos. Aţi auzit, în adevăr, care era purtarea mea de altădată, în religiunea Iudeilor. Cum, adică, prigoneam peste măsură de mult Biserica lui Dumnezeu şi făceam prăpăd în ea; şi cum eram mai înaintat în religiunea Iudeilor decât mulţi din neamul meu, de o vârstă cu mine. Eram însufleţit de o râvnă nespus de mare pentru datinile strămoşeşti. Dar când Dumnezeu - care m-a pus deoparte din pântecele maicii mele şi m-a chemat prin harul său - a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul Său, ca să-L vestesc între Neamuri, îndată, n-am întrebat pe niciun om, nici nu m-am suit la Ierusalim la cei ce au fost apostoli înainte de mine, ci m-am dus în Arabia. Apoi m-am întors din nou la Damasc. După trei ani m-am suit la Ierusalim să fac cunoştinţă cu Chifa şi am rămas la el cincisprezece zile. Dar n-am văzut pe niciunul altul dintre apostoli, decât pe Iacov, fratele Domnului. În cele ce vă scriu, iată, înaintea lui Dumnezeu, nu mint. După aceea m-am dus în ţinuturile Siriei şi Ciliciei. Şi eram încă necunoscut la faţă Bisericilor lui Cristos, care sunt în Iudea. Ele auzeau doar spunându-se: "cel ce ne prigonea odinioară, acum propovăduieşte credinţa, pe care căuta s-o nimicească odinioară." Şi slăveau pe Dumnezeu din pricina mea."

Priviţi la aceste contraste izbitoare dintre Saul din Tars şi apostolul Pavel. Primul contrast pe care-l vedem este revelaţia divină în opoziţie cu tradiţia omenească. Saul din Tars, fariseul, era interesat mai mult de tradiţia omenească decât de revelaţia divină. Versetul 14. El spune că a înaintat până în vârful ierarhiei religiei iudaice pentru că, spune el, am fost "însufleţit de o râvnă nespus de mare pentru datinile strămoşeşti." Ca toţi fariseii buni, tradiţia consta în ceea ce Pavel, pe atunci Saul din Tars, iubea cel mai mult în religia sa. Pentru acest lucru a fost plin de râvnă. Nu e vorba că fariseii nu credeau în revelaţia divină. Bineînţeles că şi ei credeau. Aveau legea lui Moise şi restul Vechiului Testament. Şi cel puţin la nivel intelectual, ei au înţeles că Scriptura era revelată de Dumnezeu. Religia lor nu era lipsită de principiul revelaţiei divine. Dar ei făcuseră următorul lucru: adoptaseră un teanc gros de tradiţii, tradiţii care le influenţaseră interpretarea şi aplicarea a tot ce era scris în Vechiul Testament. Şi astfel tradiţia a devenit o lentilă care colora şi distorsiona Scriptura ori de câte ori o deschideau. Ca urmare, tradiţia a căpătat mai multă autoritate decât Scriptura însăşi. Tradiţiile lor au inclus o mulţime de ceremoniale făcute de mână omenească. Vă amintiţi ritualul de spălare a mâinilor. L-au mustrat pe Cristos pentru că nu Şi-a spălat mâinile aşa cum dictau tradiţiile lor. Nu era o poruncă biblică, era doar o tradiţie. Purtau pe îmbrăcăminte talismane şi ciucuri mari, semnificând status-ul lor spiritual. Toate acestea erau luate din tradiţii, nu erau scrise în Scriptură. Îşi rosteau rugăciunile şi desfăşurau celelalte ceremonii religioase în locuri publice, pentru a fi văzuţi de oameni şi Isus i-a condamnat pentru toate tradiţiile lor, în Matei 23, versetul 5.

De asemenea, dădeau interpretări tradiţionale poruncilor Vechiului Testament, care pur şi simplu erau greşite; practic, anulau Cuvântul lui Dumnezeu. Existau câteva pasaje cheie în legea lui Moise, de exemplu, cele care dădeau instrucţiuni cu privire la pedepsele civile şi judiciare. Aceste restricţii aveau rolul de a limita ceea ce curtea de justiţie putea hotărî pentru criminali. Acesta era scopul acestor legi. De exemplu, potrivit legii lui Moise, nu puteai spânzura un om pentru că a furat un cal. Potrivit legii lui Moise, dacă ucideai un animal, trebuia doar să plăteşti valoarea justă a animalului, nu puteai fi omorât pentru asta. Pedeapsa cu moartea era destinată doar celui care ucidea o altă fiinţă umană. Legea lui Moise definea această limită prin cuvintele familiare din Exod 21, versetele 24 şi 25 "ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie." Acest principiu a fost lăsat pentru a limita pedepsele, astfel că, indiferent de ce ai făcut, să nu fi pedepsit peste măsură. Pedeapsa nu putea să fie mai severă decât crima. Aceasta deci, s-a dorit a fi o linie de ghidare pentru pedepsele date de magistraţii civili. Dar tradiţia fariseilor schimbase acest ghid într-o poruncă şi într-o reţetă pentru recompensa personală, astfel că, în cele din urmă, a fost interpretat în acest fel. Au spus că dacă cineva îţi face rău în vreun fel, atunci ai dreptul personal să te răzbuni şi să produci acelei persoane aceeaşi pagubă. Dacă cineva te răneşte, atunci poţi să-l răneşti şi tu. Astfel că această interpretare a devenit o cultură a răzbunării, şi se poate vedea cum ea a progresat tot mai mult şi a ajuns o chestiune de ură şi răzbunare pentru generaţii întregi.

Şi Isus a corectat această interpretare greşită a Legii, această tradiţie a fariseilor, în Matei 5:38,39. Ştiţi că a spus: "Aţi auzit că s-a zis: "Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte." Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt." Acest pasaj face parte din Predica de pe Munte. Mulţi oameni au interpretat aceste cuvinte în sensul că Isus ar anula acest principiu din Legea vechi-testamentală. Dar nu aceasta a făcut Isus. El a reaşezat pur şi simplu aceste vorbe în contextul corect. N-a schimbat nicio învăţătură din Legea lui Moise, ci a pus principiul "ochi pentru ochi" înapoi în domeniul judiciar, unde îşi găsea rostul, scoţându-l de pe terenul răzbunării personale, acolo unde tradiţia fariseilor îl aplicase în mod greşit. Isus a mustrat această tradiţie a lor. El nu a schimbat adevărul revelat al Vechiului Testament. Este important să înţelegem acest lucru.

În acelaşi fel, vă amintiţi că fariseii mai aveau o tradiţie care spunea că puteai evita datoria de a avea grijă de părinţi la bătrâneţe, dacă banii pe care i-ai fi folosit pentru întreţinerea lor îi declarai darul lui Dumnezeu. În Marcu 7, versetul 10, Isus spune aceste lucruri fariseilor. "Căci Moise a zis: "Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta;" şi: "Cine va grăi de rău pe tatăl sau pe mama sa, să fie pedepsit cu moartea." Voi, dimpotrivă, ziceţi: "Dacă un om va zice tatălui său sau mamei sale: "Ori cu ce te-aş putea ajuta, este "Corban", adică dat lui Dumnezeu, face bine; şi nu-l mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl său şi mama sa. Şi aşa, aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu, prin datina voastră..." Şi Isus a spus: "Şi faceţi multe alte lucruri de felul acesta!" Iată ce se întâmplase cu toate celelalte tradiţii ale lor. Datinile lor începuseră să anuleze poruncile clare ale lui Dumnezeu. De fapt, au lăsat ca tradiţia să anuleze orice lege care nu le-a convenit, care a fost prea strictă, care le-a adus neplăceri personale, care a părut incorectă faţă de dibăcia lor. Au născocit o datină care a schimbat înţelesul legii. Şi datina a ajuns mai importantă decât revelaţia. De fapt, tradiţiile lor au înlocuit autoritatea cuvântului lui Dumnezeu.

Iată din ce stofă era făcută religia fariseilor. Este o trăsătură pe care toate religiile false o au într-o măsură mai mare sau mai mică. Tradiţia omenească, şi, dacă vă gândiţi, ea înseamnă opinia umană, devine mai importantă decât cuvântul revelat al lui Dumnezeu. Apropo, şi astăzi se întâmplă aşa ceva. Sunt multe segmente în lumea evanghelică care pur şi simplu nu îmbrăţişează faptul că Noul Testament limitează conducerea în biserică doar la bărbaţi. Astfel că au născocit tradiţii care în esenţă răstoarnă aceste restricţii şi dau cale liberă femeilor să fie alese ca pastori şi învăţători. Pentru că, după cum cred ei, restricţia nu este corectă din punct de vedere politic. Prin urmare, permit ca tradiţia lor să răstoarne cuvântul lui Dumnezeu. Acest lucru se întâmplă cu multe doctrine ale Scripturii, la multe niveluri.

Observaţi în descrierea pe care o face Pavel cu privire la convertirea sa, cât accent pune pe autoritatea revelaţiei divine. Versetele 15 şi 16. "Dumnezeu a găsit cu cale să descopere pe Fiul Său în mine." Din acel moment, această revelaţie divină (dată nu de învăţătura omenească sau de tradiţia omenească) a devenit ţinta şi forţa propulsatoare din viaţa lui Pavel. El a dat la o parte tradiţia. A pus deoparte preaiubita lui tradiţie fariseică pentru a face loc adevărului revelat şi plin de autoritate al lui Dumnezeu. Acesta a fost punctul principal din convertirea lui Pavel. Pavel permisese tradiţiilor fariseice să preia conducerea şi să-i distrugă consacrarea faţă de adevărul religiei revelate a lui Dumnezeu, asta până când Dumnezeu l-a oprit brusc pe drumul Damascului şi i-a dat această revelaţie directă a lui Cristos. El nu cunoscuse până atunci valoarea autorităţii divine, comparativ cu tradiţia. Dar această convertire a lui a schimbat totul. Versetul 11. "Fraţilor, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine nu este de obârşie omenească". Nu este o datină omenească. "pentru că n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Cristos." Cu alte cuvinte, Cristos personal i-a descoperit Evanghelia lui Pavel. Aceasta vrea el să spună.

Înţelegem că Pavel susţine unicitatea experienţei sale. Evanghelia i-a fost revelată în mod personal, într-un mod unic şi neobişnuit. Niciunul dintre noi nu putem afirma în mod legitim că Evanghelia ne-a fost descoperită printr-o revelaţie imediată şi personală de către Cristos. Am învăţat Evanghelia din Scriptură. Desigur, Scriptura constituie singura formă vrednică de crezare a revelaţiei divine la care voi şi cu mine avem acces. Dumnezeu nu-ţi vorbeşte în capul tău. Dacă auzi o voce care crezi că este a Lui, te înşeli fără doar şi poate. Singura revelaţie directă la care tu şi cu mine avem acces este Cuvântul lui Dumnezeu, Scriptura. Dar desigur că fiecare credincios adevărat primeşte Evanghelia, într-un sens, prin descoperire, fiind născut din nou prin Cuvântul lui Dumnezeu - o descoperire directă care rămâne pentru totdeauna. Suntem binecuvântaţi, dacă suntem credincioşi adevăraţi, aşa cum a fost şi Simon Petru, pentru că nu carnea şi sângele ne-a descoperit aceasta, ci Duhul lui Dumnezeu este Cel care ne-a deschis ochii ca să vedem adevărul revelaţiei divine în Scriptură. Aceasta este singura cale de a deveni creştin.

Mesajul lui Pavel transmite, de fapt, mai mult de-atât. În experienţa sa personală el ne spune că Evanghelia i-a fost descoperită într-un mod direct şi miraculos totodată, versetul 12, prin însăşi descoperirea lui Isus Cristos. Aceasta a constituit sursa autorităţii sale. Revelaţie, nu tradiţie. Şi în cazul lui Pavel, ea a fost directă şi personală - revelaţia Domnului înviat. Nu i-a fost dată de vreun om prin învăţătură sau predicare. Nu i-a fost dată nici măcar prin Scriptură, mediată de Duhul Sfânt. I-a fost dată direct şi imediat. Aceasta este cea mai înalţă cerinţă a autorităţii. Nu este o cerinţă pe care oricine să şi-o revendice cu uşurinţă sau prin şiretenie. Mulţi fac aşa. Oamenii încearcă tot timpul să-mi spună că Dumnezeu le-a spus un lucru sau altul, sau le-a arătat un anumit lucru. Şi întotdeauna sunt sceptic faţă de astfel de vorbe şi cred că şi voi ar trebui să fiţi la fel. Însă în cazul lui Pavel, faptul că el pretindea că Dumnezeu a fost Cel care i-a revelat adevărul Evangheliei a fost pe deplin verificat, potrivit cu Romani 15:19 şi 2 Corinteni 12:12. Ceea ce a pretins el a fi adevărat, şi anume că Dumnezeu i-a vorbit direct, a fost dovedit prin semne, minuni şi fapte puternice. De asemenea, a fost confirmat şi de ceilalţi apostoli, potrivit cu Galateni 2:1-9. Prin urmare, acest om, a cărui viaţă a fost devotată în întregime unui sistem de tradiţii omeneşti, care L-a urât pe Cristos şi a dispreţuit Biserica, a avut o întoarcere cu 180 de grade şi a propovăduit, pentru tot restul vieţii, adevărul pe care l-a primit printr-o revelaţie remarcabilă. Din acel moment nu i-a mai păsat de tradiţie.

Observaţi, criticii lui Pavel susţineau că el nu era un apostol adevărat, pentru că nu era unul dintre cei doisprezece. Niciodată n-a slujit împreună cu vreunul dintre ei. Nici măcar n-a petrecut prea mult timp în compania vreunuia dintre ei. Astfel că iudeii au spus: "Nu trebuie să acordaţi atenţie învăţăturii lui Pavel. El nu respectă tradiţia cea bună." Pavel a acceptat provocarea şi a făcut caz de ea, pentru a le arăta că tocmai ea îi dovedea legitimitatea şi nu punea sub semnul întrebării autoritatea sa. Este adevărat că nu făcea parte din rândul apostolilor primari, dar, spune el, este mai mult de-atât. Nu doar că nu a fost învăţat de la ei, dar prin providenţa lui Dumnezeu, aproape că nu a avut contact cu ei ani la rând după convertirea sa, până ce slujba sa a fost recunoscută. "Dumnezeu m-a mântuit şi m-a chemat prin revelaţie directă", spune el. Apoi în versetul 16 spune următoarele: "...îndată, n-am întrebat pe niciun om, nici nu m-am suit la Ierusalim la cei care au fost apostoli înainte de mine, ci m-am dus în Arabia. Apoi m-am întors din nou la Damasc." Au trecut trei ani până ce s-a întâlnit cu primul apostol. Acesta a fost Petru, la care spune că a stat în vizită cincisprezece zile, în Ierusalim, versetul 18. "Dar n-am văzut pe niciunul altul dintre apostoli decât pe Iacov, fratele Domnului." Dacă vă gândiţi, şi Iacov, fratele Domnului, era un stâlp în biserica din Ierusalim, chiar dacă nu era dintre cei doisprezece. Mai aveau un Iacov, altul decât fratele Domnului. Amintiţi-vă, fratele lui Ioan, preaiubitul apostol; Iacov şi Ioan. Acesta este un alt Iacov. Cel de-aici însă, este Iacov, fratele Domnului. Astfel că Pavel spune: "Aveţi dreptate. N-am fost instruit sau ordinat de cei doisprezece apostoli. De fapt, confirm aceasta cu un jurământ." Versetul 20. "În cele ce vă scriu, iată, înaintea lui Dumnezeu, nu mint." Acesta este un jurământ. Şi Pavel spune că l-a întâlnit pe Petru şi a stat cu el două săptămâni. Dar n-a avut nicio legătură cu vreun alt apostol. De fapt, n-a avut legătură cu nimeni din Iudea, care, la acea vreme, reprezenta centrul creştinătăţii. Versetul 21. "După aceea m-am dus în ţinuturile Siriei şi Ciliciei..." care de asemenea este o regiune locuită de cei dintre Neamuri, foarte aproape de Tars, cetatea de baştină a lui Pavel. Şi el spune: "Şi eram încă necunoscut la faţă Bisericilor lui Cristos, care sunt în Iudea. Ele auzeau doar spunându-se: 'Cel ce ne prigonea odinioară, acum propovăduieşte credinţa, pe care căuta s-o nimicească odinioară.'" Prin urmare, Pavel spune şi admite faptul că nu lua parte la tradiţia creştină recunoscută sau apostolică. Avea ceva mai bun: revelaţie directă de la Dumnezeu, chemare personală la ucenicie, făcută de Însuşi Cristosul înviat care, spune Pavel, l-a chemat, i-a revelat Evanghelia, l-a instruit, l-a împuternicit pentru slujbă şi l-a trimis. Iată care era sursa autorităţii lui Pavel. De aceea, scrisoarea de recomandare a lui Pavel n-a fost cu nimic mai prejos decât a celorlalţi apostoli.

Înainte de a merge mai departe, daţi-mi voie să subliniez pe scurt ramificaţiile mesajului lui Pavel. Mesajul lui de aici atârnă de înţelegerea faptului că adevărul revelat este mai plin de autoritate decât învăţătura sau tradiţia omenească. Nu-i vorba că tradiţia şi învăţătura sunt lipsite de importanţă, atâta timp cât învăţătura este învăţătură, atâta timp cât tradiţia are la bază o înţelegere corectă a Scripturii. Dar adevărul revelat, care pentru mine şi pentru voi înseamnă Scriptura şi nu o revelaţie imediată din partea lui Dumnezeu, adevărul revelat al Cuvântului lui Dumnezeu este întotdeauna mai plin de autoritate şi mai vrednic de crezare decât orice învăţătură sau tradiţie care vine dintr-o sursă umană. Din acest motiv, creştinii din Berea erau recomandaţi, având o inimă mai aleasă, Fapte 17:11, pentru că ei cercetau Scriptura zilnic, pentru a vedea dacă aceste lucruri erau aşa cum li se spusese. Aceasta este una dintre caracteristicile fundamentale ale religiei adevărate, care se opune la tot ce este religie falsă. Autoritatea ei supremă şi standardul după care trebuie verificat orice pretins adevăr nu este tradiţia omenească sau învăţătura omenească, ci revelaţia divină. Aceasta a fost schimbarea majoră care a survenit în gândirea lui Saul din Tars, schimbare care a caracterizat gândirea apostolului Pavel. El aşază revelaţia primită de la Dumnezeu la baza autorităţii sale.

Iată deci primul contrast: revelaţia divină versus tradiţia omenească. Al doilea contrast este chemarea divină versus ambiţia umană. Apostolia lui Pavel nu a fost un rang la care să aspire sau pe care să-l caute, ci a fost o poziţie la care Dumnezeu l-a chemat; Dumnezeu l-a instruit şi l-a pregătit pentru ea, apoi l-a trimis. În această privinţă, Pavel a fost unic printre apostolii de seamă. Pavel a fost singurul care a avut parte anticipat de instruire şi experienţă, ca teolog şi lider religios, înainte de a deveni apostol. Ceilalţi apostoli, gândiţi-vă, au fost pescari, cel puţin unul a fost vameş, alţii au fost lucrători din clasa muncitoare. Pavel a fost crescut pentru a fi fariseu. În Fapte 22:3 spune că a crescut la picioarele lui Gamaliel care la acea vreme era cel mai renumit rabin. Spune că a fost învăţat să cunoască cu de-amănuntul Legea părinţilor. Astfel că de tânăr a fost crescut pentru a ajunge fariseu. În Fapte 23:6 el spune: "...eu sunt Fariseu, fiu de Fariseu..." Deci şi tatăl lui a fost fariseu. Se pare că tatăl lui a fost cel care l-a iniţiat pe acest drum încă de timpuriu. L-a trimis la Ierusalim, chiar dacă era de baştină din Tars, l-a trimis pentru a fi educat acolo. Astfel că pleacă la o şcoală cu internat, la Şcoala Fariseică din Ierusalim, pentru a se pregăti. Aceasta a fost viaţa lui. Aceste lucruri i-au stat la origini. Aceasta a fost ambiţia lui de la o vârstă fragedă. Şi Pavel a ajuns un fariseu plin de succes.

Priviţi la versetul 14 din Galateni 1. Spune: "şi cum eram mai înaintat în religiunea Iudeilor decât mulţi din neamul meu, de o vârstă cu mine. Eram însufleţit de o râvnă nespus de mare pentru datinile strămoşeşti." Era mai înaintat decât oricare altul. Cât de înaintat? Scriptura ne spune că înainte de convertirea sa, pe când era încă un tânăr onest, Saul din Tars a devenit membru al Sinedriului, acel consiliu de judecată compus din şaptezeci şi unu de bătrâni din Ierusalim, care hotăra totul în ceea ce priveşte religia iudeilor. Acest fapt i-a adus lui Saul putere şi influenţă în lumea fariseică. În Fapte 26, în mărturia pe care o depune înaintea împăratului Agripa, Pavel aminteşte faptul că a fost unul dintre prigonitorii de început ai Bisericii. În Fapte 26:10 el spune: "...am aruncat în temniţă pe mulţi sfinţi, căci am primit puterea aceasta de la preoţii cei mai de seamă; şi, când erau osândiţi la moarte, îmi dădeam şi eu votul împotriva lor." Două lucruri sunt semnificative aici. Mai întâi, observaţi că Pavel fusese pus în fruntea eforturilor Sinedriului de a captura şi întemniţa creştinii. Spune că a primit autoritate direct de la preoţii cei mai de seamă. Apropo, acest lucru era foarte bine cunoscut creştinilor. Vă amintiţi în Fapte 9 de Anania care s-a împotrivit iniţial să-i slujească lui Saul din Tars, când acesta fusese orbit de acea lumină pe drumul către Damasc. Domnul l-a trimis la Anania şi Anania a spus, Fapte 9 versetul 13, "am auzit de la mulţi despre toate relele pe care le-a făcut omul acesta sfinţilor Tăi în Ierusalim; ba şi aici are puteri din partea preoţilor celor mai de seamă, ca să lege pe toţi care cheamă Numele Tău." Deci, Pavel lucra pentru Sinedriu. De la ei îi venea autoritatea. Şi nu doar atât, dar observaţi din nou ce spune la sfârşitul capitolului 26 din Fapte, în versetul 10. Spune următoarele: "Când erau osândiţi la moarte îmi dădeam şi eu votul împotriva lor." Un singur consiliu iudaic din întreaga lume avea autoritate să osândească la moarte. Acesta era Sinedriul. Pavel spune că şi el şi-a dat votul. De aici ştim că el era membru al acestui consiliu. Era unul din Sinedriu. Iată de câtă influenţă şi de cât prestigiu se bucura acest tânăr.

Pavel urcase atât de sus în ierarhia acestei instituţii iudaice dintr-o ambiţie curată. A putut să facă acest lucru, versetul 14, pentru că era plin de râvnă pentru tradiţii. Şi totuşi, a renunţat la toate acestea pe drumul Damascului. Spune că a socotit totul ca şi gunoi, în Filipeni 3. De ce? Pentru că a primit o chemare mai înaltă; o împuternicire divină. Dumnezeu îl alesese să fie apostol; Pavel spune că a fost pus deoparte pentru aceasta chiar din pântecele mamei sale, versetul 15. Pavel a înţeles imediat că aceasta era o chemare şi mai înaltă decât funcţia pe care o dobândise ca lider fariseu. "Dar când Dumnezeu - care m-a pus deoparte din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său - a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul Său, ca să-L vestesc între Neamuri..." Păgânii reprezentau Neamurile. Pavel a fost chemat să fie un apostol deosebit. Apostol al Neamurilor. Gândiţi-vă ce înseamnă acest lucru. De fapt, Pavel a fost delegat ca misionar în întreaga lume. A primit o educaţie deosebită, o pregătire aparte şi o chemare divină în această direcţie. Este adevărat că Pavel nu a fost ca şi ceilalţi apostoli. Şi este adevărat şi faptul că n-a fost niciodată parte din grupul lor. Dar în nimic nu le era inferior. A avut un câmp de misiune mai mare decât al oricăruia dintre ei. Din nou, Pavel subliniază faptul că sursa chemării sale a fost divină. Iar criticile care i-au fost aduse, care încercau să-i pună sub semnul îndoielii legitimitatea, au dovedit autoritatea lui. Criticii săi l-au acuzat că nu fusese numit de cei doisprezece. Replica lui Pavel a fost aceasta: 'Da, aşa este'; şi asta pentru că fusese numit de Dumnezeu ca şi ceilalţi doisprezece. Vedeţi deci, contrastul dintre revelaţia divină şi ambiţia umană.

Am văzut al doilea contrast, dintre revelaţia divină şi ambiţia umană. Acum vom cugeta asupra celui de-al treilea, aşa cum reiese din mărturia lui Pavel. Este contrastul dintre suveranitatea divină şi voinţa umană. Trebuie să spun următorul lucru. Ştiţi că vreau să-l spun. Pavel a fost un calvinist din momentul convertirii sale. A fost. Dar este şi un calvinist non-apologetic. El nu se străduieşte să-şi expună mărturia printr-o terminologie care s-ar potrivi unui teolog cu "voinţă liberă". Cu siguranţă, el nu îşi vede convertirea ca pe o alegere pe care a făcut-o prin propria putere, putere dată de o voinţă curată. Dacă ar fi fost aşa, acest lucru ar fi subminat toate afirmaţiile sale. Niciodată nu sugerează că ar fi fost mântuit datorită deciziei pe care a luat-o pentru Cristos. Din contră, el îşi dă seama că totul s-a datorat faptului că Dumnezeu l-a ales. Versetul 15. "Dumnezeu a găsit cu cale" să-l mântuiască. Cu alte cuvinte, aceasta a fost o lucrare după buna plăcere suverană a lui Dumnezeu. Şi Pavel afirmă că Dumnezeu l-a pus deoparte pentru această sarcină mai înainte de a se fi născut; l-a chemat prin har şi l-a desemnat să propovăduiască. Toate acestea au fost lucrarea lui Dumnezeu, nu a lui Pavel. Dacă vă uitaţi cu luare aminte la natura convertirii lui Pavel, vă este greu să consideraţi altfel lucrurile , nu-i aşa? Dumnezeu l-a căutat. Dumnezeu l-a făcut prizonierul Său pe drumul Damascului; l-a oprit brusc şi definitiv şi a învins puterea voinţei lui Pavel care se opunea şi se împotrivea lui Cristos. Dar Dumnezeu a pus înaintea ochilor lui Saul din Tars un har care a fost irezistibil.

La vremea când eram un creştin foarte tânăr, în primul an de colegiu, am frecventat pentru puţin timp o biserică a cărui învăţătură era în totalitate arminiană. Profesorul obişnuia să accentueze mereu faptul că Dumnezeu a făcut tot ce I-a stat în putinţă ca să-i mântuiască pe păcătoşi. Acum depinde de fiecare păcătos în parte dacă va face alegerea decisivă. Astfel că, totul depinde de voinţa liberă a omului, spunea el. Şi Dumnezeu aşteaptă ca tu să te hotărăşti dacă Îl vei urma sau nu pe Cristos. El aşteaptă ca tu să iei o decizie şi nu mai are nimic de făcut în acest sens, pentru că nu vrea să calce peste voinţa ta. Nu mai depinde acum de Dumnezeu, spunea el. Depinde de tine dacă Îl vei urma sau nu pe Cristos. Probabil că aţi mai auzit Evanghelia prezentată în acest fel pe undeva, nu-i aşa? Această învăţătură este răspândită. Dar slavă Domnului că El nu lucrează aşa. Pentru că dacă ar lăsa totul la latitudinea noastră, nimeni n-ar fi mântuit. Voinţa omului este căzută şi păcătoasă şi se opune lui Cristos şi Cuvântului Său. Pavel este exemplul clasic în acest sens. El a fost asemenea oricărui alt păcătos. Dacă s-ar lăsa totul la buna-alegere a unui păcătos, nimeni nu ar veni la Cristos din proprie iniţiativă. Romani 8:7, 8. "Pentru că gândirea cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, pentru că nu se supune legii lui Dumnezeu; pentru că nici nu poate. Şi cei care sunt în carne nu pot să-I placă lui Dumnezeu." (trad. Buc. 2001) Aşa cum a spus Isus în Ioan 6:44 "nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl..." Şi în versetul 65 spune iarăşi "nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu".

Vedem acest lucru foarte clar în cazul lui Pavel. Saul din Tars nu s-a convertit datorită vreunei decizii luate, datorită vreunei alegeri făcute. Nu s-a convertit datorită unui lucru pe care l-a făcut. El mergea în direcţia greşită şi Dumnezeu l-a oprit, l-a adus la Cristos, a biruit opoziţia lui, l-a chemat în slujirea creştină şi l-a împuternicit ca şi apostol. Dumnezeu a făcut toate acestea. Pavel n-a făcut nimic pentru sine. Şi observaţi că exact acest lucru îl relatează Pavel în mărturia sa. Versetul 15 din nou. "Dar când Dumnezeu - care m-a pus deoparte din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său..." Aceasta a fost lucrarea lui Dumnezeu. A fost o lucrare a harului Său. El a fost Cel care L-a descoperit pe Fiul Său lui Pavel. I-a dat lui Pavel înţelegere cu privire la Evanghelie. L-a trimis să propovăduiască. Apostolia lui Pavel a fost lucrarea lui Dumnezeu. De aceea a fost atât de greşit din partea învăţătorilor falşi să pună sub semnul îndoielii autoritatea apostolică a lui Pavel. Nu au făcut altceva decât să se împotrivească lucrării suverane a lui Dumnezeu. Astfel deci, îşi apără Pavel apostolia; făcând apel la suveranitatea lui Dumnezeu. Tot ceea ce a devenit Pavel s-a datorat lucrării suverane a lui Dumnezeu. Dumnezeu a fost Acela care i-a revelat adevărul. Dumnezeu a fost Acela care l-a chemat. Dumnezeu a fost Acela care l-a făcut să fie cine a fost, în mod suveran. Şi observaţi rezultatul final, versetul 24. "Şi slăveau pe Dumnezeu din pricina mea." Toate acestea au fost spre slava lui Dumnezeu. Pavel nu şi-a primit împuternicirea dintr-o sursă omenească. Nu mai întâlnise niciun alt apostol în afara lui Petru. A fost necunoscut la faţă celor mai mulţi creştini din Iudea. Dar cuvântul slujirii lui printre Neamuri s-a întors în Iudea şi versetul 23 spune: "Ele auzeau doar spunându-se: "Cel ce ne prigonea odinioară acum propovăduieşte credinţa pe care căuta s-o nimicească odinioară." Acest lucru i-a făcut să Îl slăvească pe Dumnezeu. Slava se îndreaptă către Dumnezeu pentru că această lucrare a fost făcută de Dumnezeu.

Acesta este mesajul central al acestui text. Şi este unul dintre cele mai importante adevăruri spirituale pe care le veţi auzi vreodată. Prin mărturia sa, Pavel ne-a dat un tipar de înţelegere a credinţei creştine. Creştinismul nu are nimic de-a face cu tradiţia omenească. N-are nimic de-a face cu ambiţia omenească. Şi cu siguranţă, n-are nimic de-a face cu voinţa umană. Nu ţine, în ultimă instanţă, de decizia omului. Să mă exprim altfel. Nu depinde de ceea ce facem noi pentru Dumnezeu, depinde ce ceea ce a făcut Cristos pentru noi. Creştinismul biblic este în întregime centrat pe Dumnezeu. Nimic din el nu este centrat pe om. În ciuda a ceea ce veţi citi în anumite cărţi evanghelice renumite în aceste zile, mântuirea autentică nu priveşte scopul pe care îl ai în viaţă, ea priveşte scopul lui Dumnezeu şi planul Său veşnic. Nu priveşte imaginea pe care o ai despre tine, priveşte slava lui Dumnezeu. Nu e legată de nevoile pe care le resimţi, este legată de buna plăcere a lui Dumnezeu. Şi aşa cum se vede din mărturia lui Pavel, chiar dacă a fost dată îndeosebi în apărarea autorităţii sale apostolice, ea evidenţiază perspectiva lui Pavel, care este centrată pe Dumnezeu. Nimic din ce spune nu este centrat pe om. Este vorba de autoritatea pe care revelaţia divină o are peste tradiţia omenească. Este vorba de puterea chemării divine şi nu de ambiţia omenească. Este vorba de lucrările suveranităţii lui Dumnezeu şi nu de voinţa liberă a omului.

Şi nu doar atât, dar pe măsură ce pătrundem tot mai adânc în cartea Galateni, vedem că unul dintre adevărurile cele mai atacate de către acei falşi învăţători a fost doctrina justificării prin credinţă, care este o doctrină bazată în întregime pe ceea ce face Dumnezeu, nu pe ceea ce realizează omul. Aceasta este inima Evangheliei. Acesta este mesajul Evanghelic. Şi din nou, el se referă la ceea ce a făcut Cristos pentru noi, nu la ceea ce trebuie să facem noi pentru El. Învăţătura iudaică punea în întuneric acest fapt central şi din acest motiv Pavel i-a blestemat pe ei şi doctrina lor. Erezia lor ar putea părea nesemnificativă şi subtilă, dar de fapt, ea răsturna mesajul Evagheliei. Ea reprezenta un pericol pentru oamenii care, şi aşa, se aflau în robie faţă de tradiţia omenească, ambiţia omenească, alegerea omenească şi faţă de performanţa atinsă de om. De aceea a trebuit să fie respinsă. Religia umană este întotdeauna centrată pe om şi orientată către performanţa umană. Dar adevăratul mesaj evanghelic este întotdeauna centrat pe Dumnezeu. Lucrarea autentică a lui Dumnezeu în sufletul omenesc conduce la o centrare pe Dumnezeu. Acest lucru este vizibil în Pavel. Fiecare faţetă a mărturiei lui arată spre Dumnezeu şi nu spre el, nu spre voia lui, nu spre ambiţia lui, nu spre tradiţia lui religioasă. Aceasta a fost dovada de netăgăduit a apostoliei sale. Incontestabil, Dumnezeu făcuse o lucrare majoră în inima lui Pavel şi transformase acest fariseu cu neprihănire proprie, îndreptat spre lucrări, un fariseu centrat pe om, într-un apostol adevărat al cărui mesaj şi a cărui mărturie au fost întotdeauna centrate pe Dumnezeu. Un astfel de om nu poate fi contestat. Slujirea proprie a fost cea care l-a validat. Şi Pavel a evidenţiat acest lucru de fiecare dată când şi-a apărat apostolia. Aici însă, şi-o apără cu măiestrie.

Îmi place această secţiune. Nădăjduiesc că înţelegeţi mesajul. Creştinismul autentic este în întregime şi pe deplin centrat pe Dumnezeu. Ori de câte ori ascultaţi un mesaj care ţinteşte spre performanţa umană, auziţi de o slujire care se potriveşte cu preferinţele omeneşti sau de un slujitor însetat după onoruri omeneşti, atunci aţi găsit o persoană în a cărui autoritate nu puteţi şi nu trebuie să aveţi încredere. Astfel de persoane au fost iudeii. Pavel nu le-a semănat în nimic. Şi exact acesta a fost motivul pentru care viaţa şi slujirea lui Pavel au făcut ca oamenii să dea slavă lui Dumnezeu din pricina lui. Fie ca şi vieţile noastre să aibă acelaşi efect.

Doamne, ajută-ne să avem o ţintă bună, o ţintă centrată pe Dumnezeu, despre care suntem învăţaţi de Evanghelie. Fie ca vieţile noastre, cuvintele noastre, slujirea noastră şi tot ce ne aparţine să Te slăvească pe Tine. Ne rugăm în Numele lui Isus. Amin.

Tradus de Estera Sandau


Cuprins | Studii Biblice