Un trio al paradoxurilor
(Galateni 2:20)
Phil Johnson
Textul nostru din această săptămână cuprinde unul dintre primele versete pe care le-am memorat, ca proaspăt convertit. Este un text cu care sunteţi probabil familiarizaţi cu toţii. Galateni 2:20 „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” Este încă unul dintre versetele mele favorite. Mult adevăr conţine această simplă afirmaţie! Este un sumar extraordinar al întregii teologii a lui Pavel. De fapt, acest verset comprimă aproape toate aspectele mântuirii într-o afirmaţie concisă, minunată, care, intenţionat - cred eu - vizează caracterul personal al justificării, al credinţei şi al unităţii noastre desăvârşite cu Cristos. Toate acestea sunt înglobate într-o singură frază. Am spus adesea că mesajul central al învăţăturii lui Pavel despre mântuire este rezumat în acest adevăr al unităţii noastre spirituale cu Cristos. Pavel a văzut această unitate ca fiind inima, miezul soteriologiei sale. Am subliniat mai înainte acest lucru, anume că apostolul Pavel folosea un limbaj specific atunci când făcea referire la creştini: el spune în mod repetat că noi suntem „în Cristos”, spiritual şi mistic uniţi cu Cristos. În Efeseni 5 versetul 30: „pentru că noi suntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui, os din oasele Lui.” Noi suntem în El. O unitate spirituală de aşa natură încât viaţa Lui devine viaţa noastră, moartea Lui devine moartea noastră, învierea Lui – învierea noastră, iar puterea Lui de înviere devine energia prin care trăim. Coloseni 3 versetul 3 spune: „Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu.”
Şi de aceea, ori de câte ori vorbeşte despre credincioşi, Pavel îi descrie ca fiind cei aflaţi în Cristos. Daţi-mi voie să vă aduc ca dovadă câteva versete familiare în care este folosită această expresie. Romani 8 versetul 1: „Acum dar nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Cristos Isus…” Romani 12 versetul 5: „tot aşa şi noi, care suntem mulţi, alcătuim un singur trup în Cristos; dar, fiecare în parte, suntem mădulare unii altora.” Romani 16 constituie un capitol extraordinar, în care Pavel transmite salutul său câtorva sfinţi pe nume, oameni din biserica din Roma, pe care îi cunoştea bine. În mod repetat, foloseşte expresia „în Cristos” sau alte expresii de acest gen. Deschideţi la Romani 16. Vreau să vedeţi cât de adânc infiltrat era acest lucru în gândirea lui Pavel. Romani 16 versetul 3: „Spuneţi sănătate Priscilei şi lui Acuila, tovarăşii mei de lucru în Cristos Isus.” Versetul 7: „Salutaţi pe Andronic şi pe Iunia, rudele mele şi închişi împreună cu mine, care sunt distinşi între apostoli şi care erau în Cristos mai înainte de mine.” (GBV) Versetul 8: ”Spuneţi sănătate lui Ampliat, preaiubitul meu în Domnul.” Versetul 9: „Spuneţi sănătate lui Urban, tovarăşul nostru de lucru în Cristos…” Versetul 10: „Spuneţi sănătate lui Apele, încercatul slujitor al lui Cristos…” Sfârşitul versetului 11: „Salutaţi pe cei din casa lui Narcis, care sunt în Domnul.”(GBV) Versetul 12: „Salutaţi pe Trifena şi pe Trifosa care lucrează în Domnul. Salutaţi pe Persida cea iubită, care a lucrat mult în Domnul.”(GBV) Iată cuvintele pe care le foloseşte Pavel, din nou şi din nou, când face referire la credincioşi: noi suntem „în Cristos”, noi suntem „în Domnul”. El vorbeşte de unitatea spirituală. 2Corinteni 5 versetul 17: „Căci dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă…”
Şi el vorbeşte despre această unitate pe care o avem cu Cristos, care ne dă posibilitatea să fim părtaşi la toate virtuţile lui Cristos şi beneficiari. Este un gând uimitor, nu-i aşa? Noi suntem atât de uniţi cu Cristos încât Îi împărtăşim virtuţile. Suntem părtaşi cu El la acele virtuţi. Noi beneficiem de ele. De toate. În 1Corinteni 1 versetul 30, Pavel spune: „Şi voi, prin El, sunteţi în Cristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare.” În 1Corinteni 15 versetul 18 el vorbeşte despre acei credincioşi care au plecat din această lume, oameni care au murit, folosind aceste cuvinte: „cei ce au adormit în Cristos.” Aşadar, chiar şi în moarte avem această unitate cu Cristos; prin urmare Pavel refuză să spună că ei au murit, el spune că au adormit în Cristos. Întrucât se află în Cristos, ei sunt părtaşi la viaţa lui Cristos.
Să ne întoarcem la Galateni capitolul 1 versetul 22. Observaţi că el vorbeşte despre bisericile din Iudea care se aflau „în Cristos”. Apoi, din nou. În Galateni 3 versetul 28 spune: „Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunt una în Cristos Isus.” Aşadar, această unitate nu ne face doar părtaşi cu Cristos, una cu El, ne face una şi unul cu celălalt – mădulare ale aceluiaşi trup. În acelaşi fel, el se adresează bisericii din Efes cu aceste cuvinte: „cei ce sunt credincioşi în Cristos Isus.” El le spune următorul lucru şi anume că Dumnezeu „ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Cristos Isus.” (Efeseni 2:6) Pentru că Isus Cristos Se află la dreapta lui Dumnezeu în locurile cereşti iar noi suntem uniţi cu El din punct de vedere al poziţiei, înseamnă că şi noi am fost aşezaţi acolo. El spune: „Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Cristos Isus pentru faptele bune…” (Efeseni 2:10) El spune în Efeseni 1:6 că Dumnezeu „ne-a primit în Preaiubitul Său.” Cu alte cuvinte, Dumnezeu ne acceptă în Cristos, Preaiubitul Său Fiu. El este Cel Preaiubit, Cristos. Şi noi suntem acceptaţi, primiţi de Dumnezeu în Preaiubitul, Preaiubitul Său Fiu.
Aş putea continua mult şi bine pe această idee. Dar în fiecare din epistolele sale nou-testamentale, Pavel foloseşte această expresie, „în Cristos”, atunci când se referă la cei credincioşi, în fiecare din epistolele sale. Expresia apare de 40-50 de ori în Noul Testament. Şi aproape de fiecare dată este rostită de Pavel. Petru o foloseşte o singură dată în 1Petru 5 versetul 14. Dar, de obicei, este folosită de Pavel – „în Cristos”. Şi ea subliniază adevărul care stă la baza soteriologiei sale, anume că credinţa este cea care ne aduce într-o unitate vitală cu Cristos, astfel că putem să luăm parte la viaţa Lui, la moartea Lui, la învierea Lui. Este un adevăr, atât din punct de vedere al poziţiei cât şi al trăirii practice. Cu alte cuvinte, acest adevăr are şi un aspect judiciar sau legal. El presupune o socoteală divină, o declaraţie legală în ceea ce ne priveşte. Desigur că nu am fost literal răstigniţi cu Cristos. Cristos a murit ca substitut al nostru. A murit ca substitut legal al nostru. Moartea lui Cristos este socotită drept moarte a noastră. Moartea Lui este o ispăşire a păcatelor noastre. El a plătit pedeapsa păcatului aşa cum era rânduit prin Lege. A plătit-o în totalitate. Aşadar, există aici o socoteală legală sau judiciară prin care Dumnezeu ne socoteşte morţi împreună cu Cristos. Dar există şi latura practică şi empirică a unităţii noastre cu Cristos.Viaţa şi puterea Lui ne transformă, trezindu-ne dintr-o stare de moarte spirituală, care ne ţinea robi ca şi necredincioşi, iar puterea lui Cristos continuă să lucreze în noi, ca să ne umple cu dorinţe evlavioase, ca să ne dea dragoste reală pentru sfinţenie, ca să ne infiltreze cu puterea necesară pentru a dori şi a înfăptui, potrivit cu buna plăcere a lui Dumnezeu. Şi toate aceste lucruri îşi au punctul de plecare în unitatea cu Cristos. Iar acest verset, Galateni 2:20, înglobează toate aceste adevăruri într-un limbaj care este aproape poetic.
Pavel foloseşte oximoronul pe tot cuprinsul acestui verset. Oximoronul este o figură de stil care utilizează un limbaj paradoxal, uneşte doi termeni contradictorii. Oximoronul este o expresie care pare a fi contradictorie. De exemplu „tăcere grăitoare” sau „sticlă de plastic”. Ai băut vreodată dintr-o sticlă de plastic? Sau „dulceaţă amară”. Îmi plac oximoroanele, pentru că te fac să gândeşti. Ne place să unim cuvinte care par să nu meargă împreună. Anumite adevăruri legate de viaţa creştină sunt cel mai bine exprimate prin oximoroane, prin limbajul paradoxal. În textul nostru, Pavel foloseşte un trio al paradoxurilor pentru a rezuma realitatea şi plinătatea mântuirii noastre în Cristos. El spune: Am fost răstignit, totuşi trăiesc. Trăiesc, dar nu eu, ci Cristos. Şi, viaţa pe care o trăiesc în carne, o trăiesc în credinţă. Aş vrea să ne uităm la aceste paradoxuri pe rând şi să încercăm să descoperim o parte din adevărul despre mântuirea noastră, adevăr pe care Pavel l-a condensat într-o singură afirmaţie atât de plină de miez.
Să ne uităm mai întâi la paradoxul morţii. Pavel începe această frază afirmând că a fost răstignit, dar totuşi, trăieşte. „Am fost răstignit împreună cu Cristos şi trăiesc…” Dacă înţelegeţi întreaga teologie a lui Pavel, observaţi că într-adevăr acest paradox este foarte profund. Pentru că înainte să fie răstignit, Pavel era de fapt mort. Spune acest lucru în Efeseni 2 versetul 5: noi eram morţi în păcatele noastre, dar Dumnezeu ne-a adus la viaţă împreună cu Cristos. El vorbeşte aici de viaţa lui dinainte de convertire, când era mort în păcate şi fărădelegi. Sau, aşa cum afirmă în Efeseni 4 versetul 18: „având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor.” Mort spiritual. El a fost mort, însă acum, ca unul care a fost răstignit împreună cu Cristos, este viu cu adevărat pentru prima dată în viaţa lui. Şi Pavel a împrumutat acest paradox direct de la Cristos, care a spus în Matei 16 versetul 25: „Pentru că oricine va vrea să îşi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va câştiga.” Este un paradox. Mori, pentru ca să trăieşti. Ai fost răstignit, totuşi trăieşti.
În ce sens a fost răstignit Pavel împreună cu Cristos? Despre ce vorbeşte el? Vei auzi adesea oameni citând acest pasaj cu scopul de a arăta că Pavel vorbea de o ”viaţă mai adâncă”, de un ”al doilea nivel” în experienţa creştină, care l-a aşezat pe Pavel pe un nivel spiritul mai înalt. Am auzit vorbitori care au folosit şi au abuzat de acest pasaj, dându-i sensul de auto-răstignire pioasă, ca şi cum Pavel s-ar fi referit la o auto-flagelare sau la punerea sa zilnică pe cruce, prin negarea eu-lui său. Dar nu la aceasta se referă Pavel aici. Contextul este foarte clar. Observaţi versetul 19: „Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu.” El vorbeşte despre a fi mort faţă de Lege. Mort în sens legal. Nu se mai află sub ameninţarea şi condamnarea Legii. Pedeapsa ultimă a Legii a fost plătită în numele lui, astfel că ea nu mai are nicio putere asupra lui. Cu alte cuvinte, este mort, mort în ceea ce priveşte Legea. Şi el vorbeşte aici despre doctrina justificării prin credinţă. În versetul 16 spune foarte explicit: „Totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Cristos, am crezut şi noi în Cristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Cristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii.” Acum, spune el, este mort faţă de Lege, este mort în ochii Legii. Este mort în ceea ce priveşte Legea. Legea nu mai are nicio putere asupra lui. Şi în versetul 20 el explică de ce este mort în ochii legii. ”Am fost răstignit împreună cu Cristos.”
Apostolul Pavel nu a fost aşezat în mod literal împreună cu Cristos pe cruce. El nu a fost răstignit cu Cristos în sens literal sau istoric. Aşadar, ce a vrut să spună cu acest lucru? Cum a fost Pavel răstignit împreună cu Cristos? El explică exact ce-a vrut să spună, la sfârşitul acestui verset şi de asemenea în versetul 21. Uitaţi-vă. „…Fiului lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.” (versetul 20) De aceea, el spune: ”Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu, căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Cristos.” (versetul 21) El spune că moartea lui Cristos a fost pentru el, în numele lui. Cu alte cuvinte, moartea lui Isus a fost socotită, din punctul de vedere al legii, moartea lui Pavel. Cristos, spune Pavel, S-a dat pe Sine pentru mine. El a murit în locul meu. El a făcut acest lucru ca reprezentant şi ca substitut al meu înaintea tronului de judecată al lui Dumnezeu; şi El a primit pedeapsa mea. Aceasta înseamnă expresia ”pentru mine” în acest context. În locul meu. El S-a dat pe Sine Însuşi în locul meu. Moartea este pedeapsa dată de lege pentru păcat şi Cristos a îndurat cea mai îngrozitoare moarte care s-a dat vreodată ca pedeapsă. El a murit prin moartea unui păcătos. Dacă El a murit astfel, şi Pavel spune ”pentru mine”, atunci nu putea să o facă decât în locul meu, ca substitut al meu, ca procură, ca reprezentant al meu, pentru că Isus Cristos Însuşi nu a fost un păcătos. Exact acest lucru spune Pavel în Galateni 3 versetul 13: „Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, - fiindcă este scris: „Blestemat e oricine este atârnat pe lemn.””Aceasta este moartea cu care a murit Cristos – moartea unui păcătos care a încălcat Legea. Nu pentru El a murit, ci pentru noi, spune Pavel. Aşadar, este clar ceea ce vrea Pavel să înveţe aici în Galateni 2 versetul 20 – caracterul substitutiv al jertfei lui Cristos. Din punct de vedere al Legii, dacă Cristos a purtat pentru mine pedeapsa păcatului meu, aşa cum este ea arătată de Lege, atunci este ca şi cum eu am fost răstignit împreună cu El. Pentru că, în ochii Legii, pentru păcatul meu s-a făcut ispăşire. Aceea a fost moartea mea realizată printr-o procură. Aceea a fost măsura de mânie divină pe care o meritam. Astfel că Pavel spune: ”Am fost răstignit împreună cu Cristos.” Iată deci cum eu, prin Lege, sunt mort faţă de Lege. Pavel spune că, prin Lege, sunt la fel de bun ca şi mort. Aşadar, fiecare adevăr la care face referire Pavel în acest pasaj este înrădăcinat şi întemeiat pe doctrina ispăşirii substitutive. Participarea mea împreună cu Cristos, unitatea mea spirituală cu Cristos, părtăşia mea cu moartea şi învierea Lui, rolul Său ca reprezentant şi ca înlocuitor al meu – toate acestea atârnă de adevărul morţii Lui, ca înlocuitor al meu.
Au existat oameni de-a lungul istoriei creştinătăţii care au dispreţuit doctrina ispăşirii înlocuitoare. Dar şi astăzi sunt dintre aceştia. Şi drept rezultat, ei au încercat să redefinească, din punct de vedere istoric, semnificaţia morţii lui Isus. Unii au spus că Cristos a murit, nu ca substitut al nostru, ci ca exemplu pentru noi, doar pentru a ne da un exemplu de jertfire proprie şi blândeţe. Prin urmare, spun ei, ceea ce mântuieşte nu este ceea ce a făcut Cristos pentru noi, ci ceea ce facem noi pentru a-I urma exemplul. Aşa susţin şi învaţă, în fapt, toţi liberalii teologi, socinienii, moraliştii şi deiştii. Devine un fel de mântuire prin fapte, pentru că neagă practic eficacitatea obiectivă a morţii lui Cristos pentru mine. El nu este decât un exemplu pentru mine şi depinde de mine dacă urmez sau nu acest exemplu. Iată ce învaţă această doctrină. Alţii au recunoscut într-un fel că Isus Cristos a suportat pedeapsa păcatului, dar ei susţin faptul că El nu a făcut-o în numele nostru. Cu alte cuvinte, El nu a murit în locul nimănui. Moartea Lui, spun ei, a fost mai degrabă o manifestare publică a intensităţii cu care urăşte Dumnezeu păcatul. A fost o demonstrare a mâniei lui Dumnezeu atunci când El cere o plată pentru păcat. Şi din prisma lor, Dumnezeu nu cere persoanelor să plătească individual pentru păcat. El pur şi simplu îi iartă pe păcătoşi fără nicio plată, gratis, fără a cere nicio plată pentru păcat. Prin urmare crucea, după cum spun ei, a fost doar un gest simbolic şi nu o plată pentru păcatele cuiva. Astăzi, acest mod de a vedea lucrurile capătă tot mai mult teren. A fost propovăduit de-a lungul anilor de unii dintre cei mai cunoscuţi învăţători ai YWAM (Organizaţia creştină: Tineri în Misiune). Această învăţătură distruge eficacitatea obiectivă a morţii lui Cristos. De asemenea, distruge adevărul care explică şi susţine adevărul unităţii noastre cu Cristos.
Este important să înţelegem aceste lucruri. Nu am adus în discuţie acest subiect pentru a da naştere unei dispute teologice triviale. El este important pentru că astăzi sunt tot mai mulţi oameni care se împotrivesc acestei doctrine a ispăşirii cu caracter substitutiv. Oamenii cred că această noţiune a substituţiei Îl face pe Dumnezeu să pară prea aspru şi prea răzbunător. Nu este o doctrină care să se potrivească cu era postmodernă în care trăim. Este atacată din multe părţi astăzi. Ideea că Dumnezeu ar pedepsi păcatele unei lumi rele în Persoana Fiului Său nevinovat constituie un adevăr pe care mulţi îl găsesc dezagreabil. Pare vulgar şi lipsit de delicateţe. Este o ofensă, aşa cum spune Biblia. Crucea lui Cristos este o piatră de poticnire şi o stâncă de cădere (engl.- o stâncă a ofensei). (1Cor. 1:23, 1Pet. 2:8) Şi acesta este unul dintre motivele pentru care lucrurile stau aşa. Dar pentru cei care cred, ea, crucea, este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. (1Cor. 1:24) Ofensa adusă de cruce este exact ceea ce sărbătorim. Să nu te laşi vreodată ispitit să te retragi sub presiunea crucii, să îi atenuezi intensitatea sau să îi îndulceşti mesajul, numai pentru că înţelepciunea acestei lumi o consideră ofensă.
Şi în urmă cu o sută de ani, acest subiect se afla în plină dezbatere. Alexander McClaren, marele predicator, sublinia faptul că, atunci când oamenii pierd din vedere natura substitutivă a lucrării de ispăşire a lui Cristos, ajung, curând, să îşi piardă complet interesul pentru cruce. Oamenii din zilele lui atacau direct caracterul substitutiv al ispăşirii. Ei spuneau că este barbar. Şi McClaren a răspuns următoarele: ”Ori de câte ori doctrina completă a credinţei în Cristos ca substitut al nostru începe să se clatine şi să piardă din interes, oamenii nu mai ştiu ce să facă cu moartea lui Cristos şi, în curând, nici n-o mai pomenesc.” Apoi a adăugat: „Dacă Cristos nu a murit ca substitut şi ca jertfă pentru păcătoşi, este foarte greu să mai dai o semnificaţie crucii, poate doar o melodramă sentimentală.” Lucrurile avertizate de McClaren s-au întâmplat cu exactitate în mijlocul acelor modernişti şi teologi liberali, care erau în mare vogă la acea vreme. Foarte curând au început să nu mai vorbească despre cruce. Acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi în rândul creştinătăţii căutătoare de sensibilitate – creştinătatea postmodernă – Teismul Deschis, această nouă mişcare numită Biserica Emergentă şi toate celelalte varietăţi de pseudo-creştini, care încearcă să modifice mesajul Evangheliei, pentru a-l face accesibil postmodernismului. Dacă îţi este ruşine de această ofensă adusă de cruce, vei ajunge în cele din urmă să reduci la tăcere singurul adevăr care poate mântui. Iată deci cât de crucial este acest lucru.
Cuvintele lui Pavel din acest text relevă superioritatea doctrinei ispăşirii substitutive (ispăşire făcută pentru cineva), adevărul potrivit căruia Cristos a murit în locul păcătoşilor. Înseamnă că lucrarea de ispăşire înfăptuită de Cristos este eficientă în mod firesc şi obiectiv. Lucrarea Lui în numele meu a împlinit deja tot ceea ce este necesar pentru viaţa mea şi pentru mântuirea mea. Mie nu-mi mai rămâne nimic de adăugat la ea. Însă viaţa veşnică este posesiunea mea încă din momentul prezent, garantată de învierea lui Cristos. „…eu, prin Lege, sunt mort faţă de Lege…” spune el, „…ca să trăiesc pentru Dumnezeu. Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine…” Isus Însuşi a subliniat acest lucru. El a spus: „Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică…” (posesiunea din prezent) „…şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.” (Ioan 5:24) În prezent, chiar acum. Viaţa veşnică este ceea ce eu deţin în prezent iar singura garanţie a acestui adevăr este faptul că Cristos a împlinit deja, ca înlocuitor al meu, tot ceea ce Legea lui Dumnezeu cerea de la mine. Diluează acest adevăr şi vei distruge Evanghelia. Unitatea mea spirituală cu Cristos este ceea ce pecetluieşte realitatea acestui adevăr la un nivel practic şi personal. Acesta este adevărul care îţi oferă siguranţa mântuirii.
Observaţi cum zugrăveşte acest text mântuirea şi unitatea noastră cu Cristos; le conferă un caracter personal şi individual. Aţi observat toate pronumele personale pe care le foloseşte Pavel în acest singur verset? Pronumele „eu” este folosit o singură dată în acest verset iar pronumele „mine, m-” apare de trei ori. Aşadar, patru pronume personale într-un singur verset. Se vede clar că Pavel pune aici accentul pe aspectul personal şi individual al mântuirii. Am menţionat mai devreme tendinţa teologică fatală, care a devenit acum atât de populară în cercurile academice, care se numeşte „O nouă perspectivă asupra lui Pavel”. Este o reinterpretare de mari proporţii a teologiei lui Pavel. Şi una dintre tendinţele cele mai periculoase ale acestei teologii este aceea că încearcă să elimine din doctrina justificării a lui Pavel noţiunea mântuirii personale. Potrivit „Noii perspective asupra lui Pavel”, potrivit multor oameni care încearcă în aceste zile să îl reinterpreteze pe Pavel, atunci când Pavel vorbeşte de justificare, el nu vorbeşte despre cum este îndreptăţit un individ înaintea lui Dumnezeu, ci mai degrabă despre modul în care Iudeii şi Neamurile se raportează corporativ la legământul lui Dumnezeu. Aceasta învaţă ei. Daţi-mi voie să îl citez pe N. T. Wright, care este, probabil, cel mai influent apărător al „Noii perspective asupra lui Pavel”. El spune: „Îndreptăţirea nu se referă atât la soteriologie cât la eclesiologie; nu vorbeşte într-atâta de mântuire cât vorbeşte de Biserică.” Cu alte cuvinte, el susţine că este vorba de un aspect colectiv şi nu unul individual. Este vorba de modul în care se raportează diferite grupuri de oameni, îndeosebi Iudei şi Neamuri, la comunitatea legământului; nu se referă la starea unui individ înaintea lui Dumnezeu.
Dar aici, Pavel dezbate în mod clar realitatea individuală şi personală. Versetul 16: „Fiindcă ştim că omul…” (un suflet privat, abordare personală şi individuală) „…nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Cristos…” În textul nostru, Pavel dezvăluie aceeaşi temă a îndreptăţirii individuale. El îi dă un caracter pe cât se poate de personal prin faptul că vorbeşte despre însăşi persoana lui. ”Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” El nu spune „noi”. Nu foloseşte termeni colectivi. Este un lucru personal şi individual. Şi acesta este paradoxul morţii. „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu…” Iată sumarul a tot ceea ce am spus până acum. Pavel descrie o credinţă personală, care vizează un eveniment istoric din trecut, acela al morţii lui Cristos şi al învierii Lui şi care se hrăneşte din cunoaşterea faptului că unitatea mea cu Cristos mă face părtaş la acel eveniment istoric şi beneficiar al lui. Eu sunt mort faţă de Lege, pentru că Isus Cristos a murit în locul meu. Şi aşa cum vom vedea, eu sunt de asemenea viu pentru Dumnezeu, pentru că iau parte, din punct de vedere spiritual, la învierea lui Cristos.
Vreau să vedeţi că această idee străbate toate scrierile apostolului Pavel. El spune mereu şi mereu că noi suntem morţi pentru că Isus Cristos a murit în locul nostru. Şi prin unitatea noastră cu El, noi luăm parte spiritual la moartea Lui. Galateni 6 versetul 14: „În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume!” Este un pasaj paralel. Romani 6 versetul 2: „…noi, care am murit faţă de păcat…” Cum am murit noi faţă de păcat? Versetele 3 şi 4: „Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Cristos Isus am fost botezaţi în moartea Lui? Noi deci, prin botezul în moartea Lui am fost îngropaţi împreună cu El…” Să spun lucrurile clar. Aici nu este vorba de botezul în apă. Nu spune nimic de botezul în apă. Nu întâlnim niciun strop de apă în Romani 6. Este vorba de botezul în Isus Cristos. Şi de botezul în moartea Lui. Acesta este acelaşi lucru cu ceea ce arată Pavel în 1Corinteni 12 versetul 13 unde spune: „Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh.” Pavel vorbeşte de un botez spiritual. Şi în acest caz, Duhul Sfânt este Cel care botează. El ne botează în Cristos. El ne scufundă în Cristos. Acesta este începutul acelei unităţi. Duhul lui Dumnezeu ne scufundă în Cristos. Şi Pavel spune că dacă sunteţi botezaţi în Cristos, uniţi cu El din punct de vedere spiritual, prin intermediul Duhului Sfânt, atunci sunteţi botezaţi în moartea Lui, uniţi cu El în răstignirea Lui. Aşadar, acesta este înţelesul cuvintelor din textul nostru: „Am fost răstignit împreună cu Cristos…” Răstignit, dar nu mort la propriu. „Am fost răstignit împreună cu Cristos şi trăiesc…dar nu mai trăiesc eu…” Acesta este paradoxul morţii. Şi el conduce direct la cel de-al doilea paradox.
Iată paradoxul numărul doi. Paradoxul învierii. „…trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine…” Sunt răstignit, totuşi trăiesc. Trăiesc, dar totuşi nu este viaţa mea. El împleteşte o coardă din paradoxuri uimitoare, care acoperă întreaga experienţă creştină. Paradoxul morţii vorbeşte de îndreptăţire. Credinţa îndreptăţeşte, deoarece priveşte înapoi la evenimentul istoric al morţii lui Cristos. În ceea ce priveşte paradoxul învierii, acesta vorbeşte despre principiul vieţii veşnice. Pavel spune aici că credinţa ne regenerează şi ne dă putere atunci când privim la Cristosul cel viu, pentru viaţa şi energia noastră. Eu trăiesc, spune el, dar nu este viaţa mea. Viaţa mea nu este a mea. Cristos este sursa ei. Întocmai cum moartea Lui se socoteşte moarte a mea, la fel, învierea Sa dintre morţi îmi pecetluieşte îndreptăţirea, îmi dovedeşte îndreptăţirea şi îmi dă viaţă. Am înviat dintre morţi, pentru că Cel care mi-a luat locul a înviat dintre morţi. Şi eu sunt unit cu El prin credinţă. Pavel spune exact acelaşi lucru şi în Coloseni 3 versetul 3: „Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu.” Este unul dintre versetele mele favorite. Credincioşii sunt uniţi cu Cristos în aşa fel încât Dumnezeu vede plata păcatului nostru plătită în totalitate prin moartea lui Cristos, iar noi, drept urmare, suntem ridicaţi dintre cei morţi şi aduşi la viaţă împreună cu Cristos, prin învierea Lui, astfel că moartea nu mai are stăpânire asupra noastră. Viaţa noastră este în siguranţă în grija Lui pentru că este şi viaţa Lui, prin unire, prin faptul că suntem părtaşi cu El şi El cu noi. Acelaşi lucru spune Pavel în Romani 6 versetele 8 până la 10. „Acum, dacă am murit împreună cu Cristos, credem că vom şi trăi împreună cu El, întrucât ştim că Cristosul înviat din morţi nu mai moare: moartea nu mai are nicio stăpânire asupra Lui. Fiindcă prin moartea de care a murit El a murit pentru păcat, odată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu.” Cu alte cuvinte, Pavel spune că învierea lui Cristos este o garanţie pentru viaţa noastră veşnică. Şi de vreme ce moartea nu mai are stăpânire asupra Luişi întrucât noi suntem uniţi cu El prin credinţă, atunci viaţa noastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu şi astfel suntem asiguraţi pentru veşnicie. Acesta este un adevăr uluitor. Şi Scriptura îl accentuează din nou şi din nou. În Ioan 14 versetul 19, Isus a spus: „…pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi.” Versetul 20: „În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi sunteţi în Mine şi că Eu sunt în voi.” Cristos este una cu Tatăl Său. „Eu sunt în Tatăl”, spune El. Şi noi suntem una cu El. Spune: „…voi în Mine şi Eu în voi.” Astfel că viaţa noastră este literal ascunsă cu Cristos în Dumnezeu. Prin unitatea pe care o avem cu Cristos, noi suntem părtaşi împreună cu El la viaţa Lui de înviere.
Există un aspect practic al acestui adevăr. Pavel s-a sprijinit pe acest adevăr pentru a putea îndura toate suferinţele cumplite prin care a trecut. Ascultaţi ce spune în 2Corinteni 4 versetele 8-10. Spune următoarele: „Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtoare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi. Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru.” Apare deci aceeaşi idee a unităţii noastre cu Cristos în moartea şi învierea Lui. În 1Tesaloniceni 5 versetul 10 Pavel spune că Cristos „…a murit pentru noi, pentru ca, fie că veghem, fie că dormim, să trăim împreună cu El.” Cu alte cuvinte, fie că suntem morţi, fie că suntem vii din punct de vedere trupesc, noi suntem vii împreună cu Cristos. Despre acest lucru vorbeşte viaţa veşnică. Aceasta este piatra de temelie a siguranţei noastre. Cu alte cuvinte, unitatea noastră cu Cristos ne face părtaşi nu doar la moartea Sa, ci şi la viaţa Sa de înviere. Şi calitatea, caracterul veşnic al vieţii Sale de înviere, este unul dintre lucrurile care îţi garantează faptul că nu poţi să-ţi pierzi mântuirea. Dacă ai această viaţă, atunci n-ai cum s-o pierzi. Aşadar, am fost răstigniţi cu Cristos, totuşi trăim. Mai precis, Cristos trăieşte în noi.
Aş vrea să mai remarcaţi un lucru semnificativ aici în Galateni 2:20. Mai devreme v-am dat o serie de referinţe biblice, texte doveditoare, pentru a vă arăta cât de des foloseşte Pavel expresia „în Cristos” ca echivalent pentru unitatea noastră cu Cristos. Dar aici, el întoarce expresia şi ne arată cealaltă faţă a acestui adevăr. Aici nu se vorbeşte doar de noi, că ne aflăm în Cristos, este spus şi faptul că Cristos este în noi. Iată cât de strânsă este această unitate. Este acelaşi lucru pe care Isus îl afirmă în Ioan 14:20 „Eu sunt în Tatăl Meu, voi sunteţi în Mine şi Eu sunt în voi.” Este adevărat din orice direcţie ai lua-o. Unitatea noastră cu Cristos este atât de strânsă încât noi suntem în El şi El este în noi. Ascultaţi rugăciunea lui Pavel pentru biserica din Efes. Efeseni 3 versetele 16 şi 17. „…potrivit cu bogăţia slavei Sale să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul din lăuntru, aşa încât Cristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă…” Coloseni 1:27 „Cristos în voi, nădejdea slavei.” Cristos trăieşte în noi şi viaţa Lui de înviere este cea care energizează şi conduce viaţa noastră spirituală. Noi suntem părtaşi atât la învierea cât şi la moartea Lui. Astfel că, în faţa Legii, noi nu numai că am fost răstigniţi împreună cu Cristos, dar şi trăim împreună cu El. „Am fost răstigniţi împreună cu Cristos, totuşi trăim.”
Cât priveşte aspectul practic al acestui adevăr, el ne învaţă să depindem de Duhul Sfânt din lăuntrul nostru, de Duhul lui Cristos, pentru a primi putere. Acest adevăr ar trebui să influenţeze modul în care gândim despre noi înşine. El ne învaţă să privim dincolo de noi înşine şi să ne rezemăm de Cristos, care este viaţa noastră. Exact acest lucru aminteşte Pavel în Romani 6. Insistăm să ne întoarcem la acest pasaj pentru că, într-o formă extinsă, Romani 6 spune exact acelaşi lucru cu acest text scurt, Galateni 2:20. De fapt, Romani 6 este practic un comentariu al versetului Galateni 2:20. Aici în Galateni 2:20, Pavel sumarizează întreaga sa teologie. În Romani 6, el înfăţişează acelaşi adevăr, dar în detalii clare. Aşadar ambele texte spun acelaşi lucru. În Romani 6, Pavel spune că noi am fost îngropaţi, prin botez, în moarte, împreună cu Cristos, prin acel botez spiritual al Duhului Sfânt care ne uneşte cu El. Versetul 8 spune: „Acum, dacă am murit împreună cu Cristos, credem că vom şi trăi împreună cu El.” Versetul 9 spune că „…moartea nu mai are nicio stăpânire asupra Lui…” pentru că El a biruit moartea şi a fost înviat din morţi. Şi apoi, Pavel spune următoarele, versetul 11: „Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Cristos, Domnul nostru.” Iată deci cum spune el că trebuie să ne considerăm.
Te consideri tu mort şi înviat? Ar trebui, dacă eşti cu adevărat unit cu Cristos prin credinţă. Aceasta este realitatea. Este o realitate spirituală, dar este certă. Şi de fapt, este mai certă decât oricare alt lucru pe care îl vezi cu ochii sau îl atingi cu mâna. Pentru că în acest mod te vede Dumnezeu. Şi la fel trebuie să gândeşti şi tu despre tine. Socotiţi-vă morţi. Pavel foloseşte acest cuvânt „a te socoti”. Cuvântul din greacă este „logizomai”. Este acelaşi cuvânt care este tradus în Romani 4 tot cu „a fi socotit”; ni se spune că Dumnezeu socoteşte neprihănit, fără fapte, pe păcătosul care crede. El ne socoteşte drepţi. Romani 4 versetul 8 foloseşte acelaşi cuvânt atunci când citează Psalmul 32, acolo unde spune că Dumnezeu nu le ţine în seamă păcatul credincioşilor. El ne socoteşte fără vină, absolut neprihăniţi. El ne socoteşte o neprihănire care nu este a noastră. Nu ne ţine în seamă păcatul. Iată cum stau lucrurile în ceea ce priveşte faptul că suntem socotiţi drepţi de către Dumnezeu. Şi Pavel spune că aşa trebuie să ne socotim şi noi. Trebuie să ne socotim morţi într-adevăr, morţi, cu adevărat, faţă de păcat. Morţi, cu adevărat, faţă de Lege. Să ne socotim în afara razei de condamnare a legii şi, prin urmare, eliberaţi de vina păcatului, prin moarte. Noi suntem eliberaţi de vină şi condamnare prin moartea lui Cristos. Şi întrucât suntem uniţi cu El şi părtaşi la moartea Lui, atunci să ne socotim cu adevărat morţi faţă de păcat.
Dar lucrurile nu se opresc aici. Noi suntem vii pentru Dumnezeu, căci suntem părtaşi şi la învierea Lui, după cum am fost la moartea Lui. Aşadar suntem vii, dar nu este viaţa noastră cea pe care o trăim, ci puterea de înviere a lui Cristos. Ascultaţi cuvintele lui Pavel din Filipeni 3 versetele 10 şi 11. Iată aici tânjirea adevărată a fiecărei inimi care este unită cu Cristos prin credinţă. „Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui şi să mă fac asemenea cu moartea Lui, ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi.” Iată deci că moartea şi învierea lui Cristos merg mână în mână. Moartea Lui este cea care ne eliberează de păcat şi viaţa este cea care ne dă putere pentru dreptate. Noi ne ţinem de amândouă prin credinţă. Şi acesta este paradoxul învierii. „Trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine.” Eu trăiesc, dar nu este viaţa mea.
Am văzut paradoxul morţii. Am fost răstigniţi, dar trăim. Am văzut paradoxul învierii. Trăim, dar de fapt este viaţa lui Cristos în noi. Iată acum cel de-al treilea paradox. Îl vom numi paradoxul vieţii. Când citim acest verset în engleză, pare un pic mai întortocheat. „Viaţa pe care o trăiesc acum în carne, o trăiesc în credinţa…”Aceasta este traducerea literală din greacă. „În carne” şi „în credinţă”. Sunt expresii paralele în greacă. Aceste expresii dau naştere unui alt paradox. În timp ce trăiesc în carne, spune Pavel, trăiesc totuşi în credinţă. Credinţa, şi nu carnea, este principiul cârmuitor al vieţii mele. Adevărata mea viaţă nu este în această carne, spune Pavel. Viaţa cărnii mele, viaţa organică, suflarea vie, care este vizibilă ochiului omenesc, aceasta nu este adevărata viaţă. Cu siguranţă, nu este adevărata mea viaţă. Însă, carnea este o mască ce învăluie principiul real al vieţii, care mă energizează. „Trăiesc în credinţa Fiului lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.”(engl.) El vorbeşte despre viaţa pe care o trăiesc acum în carne ca fiind una care se opune vieţii mele de dinainte de convertire, care chiar constituia o imagine a morţii – moarte spirituală şi lipsă de interes pentru lucrurile lui Dumnezeu. Viaţa pe care o trăiesc acum, spune el, o trăiesc prin credinţă.
Observaţi că obiectul credinţei noastre este personal şi obiectiv. Este credinţa în Fiul lui Dumnezeu. Credinţă în Persoana Lui, credinţă în lucrarea Lui. Şi vreau să vă arăt ceva. Fiţi cu luare aminte. Toate cele trei paradoxuri au la bază credinţa. Paradoxul morţii ne învaţă că credinţa îndreptăţeşte, căci priveşte înapoi la evenimentul istoric al morţii lui Cristos. Paradoxul învierii ne învaţă că credinţa regenerează şi dă putere, căci priveşte la Cristosul cel viu pentru a primi viaţă şi energie. Şi acum învăţăm din paradoxul vieţii că credinţa sfinţeşte, căci ne face asemenea lui Cristos. Este aceeaşi credinţă în toate trei cazurile. Credinţa care îndreptăţeşte este aceeaşi credinţă care sfinţeşte. Versetul 16 spune că noi suntem îndreptăţiţi prin credinţa în Isus Cristos. În versetul 20 Pavel spune că viaţa pe care o trăim în această carne, în timp ce aşteptăm să ajungem în slavă, ar trebui s-o trăim în energia şi puterea credinţei noastre în Fiul lui Dumnezeu. Este aceeaşi credinţă, nu-i alta. Obiectul credinţei noastre este acelaşi, este întotdeauna Cristos. Eroarea celor mai multe soiuri de teologii de tipul „o viaţă mai adâncă”, a tuturor tendinţelor către „perfecţionism”, doctrina care Îl propovăduieşte pe Cristos ca Mântuitor, dar nu ca Domn, şi cele mai multe forme de „pietism”, eroarea întâlnită la toate acestea este aceea că se tinde a se pune la baza îndreptăţirii şi sfinţirii, diferite acte de credinţă. Astfel că, eşti mântuit printr-un act de credinţă justificatoare atunci când priveşti la Cristos ca Mântuitor, ca să te elibereze de vina păcatului tău, dar apoi învăţătura lor spune că trebuie să ajungi la un nivel mai înalt sau la o a doua etapă a vieţii creştine, printr-un total alt gen de credinţă, un act de credinţă total diferit atunci când, în cele din urmă, predai totul sau Îl accepţi pe Isus ca Domn sau mori faţă de eu sau ai un gen de criză existenţială a credinţei, când treci la un alt nivel de spiritualitate. Consider că cei mai mulţi creştini de astăzi cred în acest fel. Anume că, adevăratul secret al trăirii după Scriptură este un alt pas al credinţei, un alt gen de credinţă, pe care încă nu o am. Nu aşa învaţă Scriptura. Credinţa care sfinţeşte este aceeaşi cu credinţa care priveşte la Cristos ca la Cel care ne-a luat locul şi care este Mântuitorul nostru. Şi dacă nu realizezi acest lucru, vei fi paralizat în procesul de sfinţire. Statutul de Domn al lui Cristos şi puterea Lui sfinţitoare, predarea noastră totală, toate acestea sunt cuprinse în acea primă credinţă care ne-a mântuit. Această credinţă se adânceşte şi se maturizează, pe măsură ce suntem transformaţi tot mai mult în asemănare cu chipul lui Cristos, dar este aceeaşi credinţă şi ea vizează întotdeauna acelaşi Obiect – pe Cristos. Este bine, vital şi chiar important, din punct de vedere teologic, să faci deosebire între îndreptăţire şi sfinţire, dar este o mare greşeală să crezi că acea credinţă care sfinţeşte este diferită de cea care îndreptăţeşte. Îndreptăţirea şi sfinţirea sunt diferite, noţiuni complet separate, dar amândouă sunt realizate printr-o credinţă vie, care priveşte doar la Cristos. Nu sunt realizate prin acte diferite de credinţă. Nu prin genuri diferite de credinţă. Şi cu siguranţă, nu prin obiective diferite ale credinţei noastre. Este un singur act de credinţă vie, care continuă şi persistă. Şi această credinţă, credinţa mântuitoare, este nu numai instrumentul îndreptăţirii noastre, ea este şi instrumentul prin care Duhul Sfânt ne face asemenea chipului lui Cristos.
Despre aceasta vorbeşte Pavel în acest verset. El vorbeşte despre o viaţă autentică chiar în această lume de acum. Viaţa pe care acum o trăiesc în carne. Aici vorbeşte un apostol matur. Nu este cineva care n-a trecut încă la nivelul următor. El se află în acest punct tocmai pentru că nu există un al doilea nivel. Este pur şi simplu un creştin matur. Şi el spune că principiul cârmuitor al vieţii lui este credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine. Este aceeaşi credinţă care s-a născut pe drumul Damascului, atunci când el a fost convertit. Este aceeaşi credinţă pe care Pavel a hrănit-o şi a cultivat-o şi a susţinut-o de-a lungul vieţii sale. Este credinţa despre care a vorbit la sfârşitul vieţii sale atunci când i-a scris lui Timotei: „M-am luptat lupta cea bună a credinţei, mi-am sfârşit alergarea, am păzit credinţa.” Este credinţa Evangheliei. Credinţa în Cristos, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine. Şi obiectul acestei credinţe este acelaşi eveniment istoric care ne-a adus îndreptăţirea. Aceasta este ţinta oricărei credinţe adevărate. El S-a dat pe Sine pentru mine, pe cruce, cea mai măreaţă manifestare a dragostei Sale. „Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.” Aşadar, crucea este obiectivul credinţei, care ne dă putere pentru a trăi o viaţă evlavioasă.
Nu este doar obiectivul credinţei noastre mântuitoare, este şi obiectivul credinţei noastre sfinţitoare. Şi dacă pierzi din vedere lucrarea pe care a făcut-o Cristos pentru tine, vei fi mai puţin eficient în încercările tale de a-ţi trăi viaţa pentru El. Dacă te lupţi cu păcate ce te hărţuiesc neîncetat, dacă sfinţirea ta pare greoaie sau chiar a încetat, dacă ajungi să fii frustrat de progresul atât de lent pe care-l faci înspre asemănarea cu Cristos, nu există un tonic spiritual mai tare decât acela de a-ţi predica ţie însuţi Evanghelia. Adu-ţi aminte de ce a făcut Cristos pentru tine ca Mare Preot care S-a dat pe Sine ca jertfă de ispăşire pentru păcatele tale. Acest lucru va restabili direcţia credinţei tale. Şi te va energiza spiritual, pentru a trăi prin puterea Sa de înviere. Adu-ţi aminte că eşti mort faţă de păcat, dar viu pentru Dumnezeu prin cruce şi prin învierea lui Cristos. Socoteşte-te mort faţă de păcat, mort faţă de puterea lui, mort faţă de cerinţele Legii împotriva ta, însă viu în Cristos cel înviat. Adu-ţi aminte că credinţa te uneşte cu El, astfel încât puterea şi viaţa Lui să curgă prin tine. Acest lucru va face mai mult decât toate şedinţele de consiliere din lume, te va îndrepta din nou pe cale. Sfinţirea ta, nu mai puţin decât îndreptăţirea ta, se produce prin credinţa în Cristos, nu prin propriul tău efort sau prin energia ta carnală. Iată spre ce a ţintit Pavel. Şi acesta este mesajul textului nostru. Întreaga viaţă creştină este o viaţă de credinţă, pentru că ea este cea care ne uneşte cu Cristos. Şi aceasta ne face să mergem înainte.
Dar dacă nu eşti cu adevărat copil al lui Dumnezeu? Ce relevanţă au toate acestea pentru tine? Poţi cunoaşte într-o anumită măsură faptul că El te-a iubit şi S-a dat pentru tine? Răspunsul este următorul: doar dacă devii unit cu El prin credinţă. Dacă cineva nu are Duhul lui Cristos, el nu este al Lui. Credinţa adevărată este una personală. Aceasta este una dintre lecţiile acestui pasaj. Nu poţi să te afli în unitate spirituală cu Cristos prin credinţa părinţilor tăi sau pentru că te-ai botezat sau datorită vreunui alt sacrament sau lucrare pe care le-ai împlinit. Nu eşti unit cu Cristos prin mersul la biserică, nici chiar prin faptul că devii membru. Doar credinţa, credinţa personală, ne poate uni cu Cristos; şi numai Duhul Sfânt este Cel care poate trezi o inimă moartă la o credinţă adevărată. Scriptura afirmă că credinţa vine în urma auzirii şi auzirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu. Aşadar, însuşi faptul că ai auzit Cuvântul lui Dumnezeu este un indiciu al îndurării şi bunătăţii Lui faţă de tine. Şi mesajul Evangheliei include o invitaţie, o rugăminte fierbinte pentru reconcilierea cu Dumnezeu. Şi Cristos îi invită pe toţi cei care aud să vină la apa vieţii şi să bea fără plată. Apocalipsa 22 versetul 17: „Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Şi cine aude să zică: „Vino!” Şi celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!” Isaia 55 versetul 1 spune acelaşi lucru: „Voi toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce n-are bani! Veniţi şi cumpăraţi bucate, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, fără bani şi fără plată!” Apa vieţii e un dar. Versetele 6 şi 7 spun: „Căutaţi pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemaţi-L câtă vreme este aproape. Să se lase cel rău de calea lui şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând.” Ioan 7 versetele 37 şi 38: „…Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din el vor curge râuri de apă vie.” Din nou, El vorbeşte despre acea unitate. Eu sunt apa vieţii, spune El. Dacă credeţi în Mine şi sunteţi uniţi cu Mine prin credinţă, din inima voastră vor curge râuri de apă vie. Matei 11 versetele 28-30 spun următoarele : „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.” Nimeni nu este exclus de la această invitaţie, pentru că oricine este robit faţă de păcat este împovărat. Nimic altceva nu te împiedică să vii la El decât împotrivirea ta păcătoasă, necredinţa ta păcătoasă. Deci, dacă astăzi eşti aici fără a fi unit cu Cristos prin credinţă, te rog stăruitor să vii la El. Rugăciunea mea pentru tine este ca Cuvântul Său şi chemarea Lui blândă, aceste invitaţii, să fie instrumentul prin care El să te atragă la Sine.
Pentru cei care sunteţi în Cristos, lăsaţi ca acest pasaj să vă aducă aminte mereu de starea voastră înaltă. Sunteţi uniţi cu Cristos, aşezaţi cu El în locurile cereşti şi primiţi de Dumnezeu în Persoana Preaiubitului Său Fiu. În timp ce vei medita la aceste lucruri şi îţi vei hrăni credinţa cu acest adevăr, fă din Cristos modelul pentru sufletul tău, fă din El ţinta întregii tale vieţi, fă din El sensul vieţii tale, apoi extrage puterea Sa şi învaţă să vezi acea putere, puterea de înviere, ca principiu energizant al existenţei tale pământeşti. Pentru că, dacă eşti cu adevărat un credincios unit cu Cristos, aceasta este calea. Aceasta este realitatea. Aceasta este realitatea spirituală. Reţine, aceeaşi credinţă care priveşte la Cristos, pentru mântuire, deţine tot ceea ce a fost împlinit de El pentru noi. El mă iubeşte. El a trăit pentru mine. El a murit pentru mine. Şi El trăieşte în mine. Cheia pentru orice lucru o găsim într-un singur verset. „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.”
Să ne rugăm. Doamne, inimile noastre sunt umilite de adevărul acestui verset şi realitatea unităţii noastre cu Cristos, pe care o mărturisim, abia dacă am început să înţelegem profunzimea ei, cu atât mai puţin s-o apreciem. Doamne, Te rugăm să smereşti inimile noastre cu acest adevăr; fixează minţile noastre asupra lui. Fie ca să medităm la acest pasaj pe care l-am învăţat pe de rost. Şi fie ca adevărul lui să ne pătrundă cu o credinţă şi mai adâncă. Ne rugăm în Numele lui Isus. Amin.
Tradus de Estera Sandau