Harul este esenta teologiei si recunostinta este esenta eticii. Suna extrem de simplu; caci, intr-adevar, acesta este fundamentul esential al invataturii biblice si totusi, este un lucru atat de dificil sa ne concentram toate gandurile, afectiunile, convingerile si actiunile asupra acestor doi poli. Ne temem ca nu cumva, facand din harul lui Dumnezeu, aflat in Cristos, esenta teologiei noastre, sa ajungem la dezechilibru si la apatie in viata crestina. Si daca facem din recunostinta esenta eticii, unde isi mai gasesc locul teama de pedeapsa si speranta rasplatirii. Din acest motiv, auzim din nou si din nou acest strigat: "Echilibru, avem nevoie de echilibru!", ca si cum vestea cea buna era prea buna, si vestea cea rea era de neindurat. Cei mai multi dintre contemporanii nostri prefera sa creada ca, fie Dumnezeu este prea bun, fie noi suntem prea buni ca sa meritam mania divina.
Asa cum s-a intamplat de mai multe ori de-a lungul istoriei, cand oamenii au fost deplin multumiti de sine,
ziua de astazi se caracterizeaza prin religia "care te face sa te simti bine", si exista putin loc in acest gen de religie pentru a ne recunoaste vina inaintea unui Dumnezeu sfant. De fapt, "vina" este un cuvant murdar in cultura noastra de "a te simti bine". Uneori, aceasta se intampla pentru ca multi dintre noi am crescut intr-o biserica foarte stricta si vina era unealta care ne "tinea pe cale". Dar intr-o cultura mai vasta, vina nici nu face parte din cultura care se ocupa cu lucrurile care ne fac sa ne simtim bine. Ideea vinovatiei in sine nu este placuta nici solemna. Dar daca o negam, nu inseamna ca o indepartam. O simtim, desi nu o putem explica, pentru ca nu ni se mai da voie sa credem ca ne simtim vinovati pentru ca poate chiar suntem. In timp ce lumea ridiculizeaza religia "care te face sa te simti bine", biserica pare sa o cultive in aceste zile.
Nu ne place cand ne doare o masea, totusi, aceasta durere ne impinge spre usa cabinetului medical si poate chiar ne salveaza dintele. Nu putem nega durerea sau sa ne prefacem ca nu exista (cum s-ar astepta sa facem Stiinta Crestina sau vindecatorii din credinta penticostala), insa Biblia zugraveste imaginea conditiei umane incluzandu-i toate defectele. Asemenea durerii de dinti, sentimentul vinovatiei are menirea de a ne conduce sa admitem ca, de fapt, inaintea Dumnezeului celui sfant exista aceasta problema obiectiva a vinovatiei. Sa ilustram aceasta intr-un alt mod. Crezi in Dumnezeu? S-o luam cu inceputul inceputului. Daca da, crezi ca acest Dumnezeu considera ca fiind gresite actiunile lui Hitler si a nazistilor si prin urmare, merita o pedeapsa severa? Daca exista un Dumnezeu si El considera aceste actiuni ca nefiind vrednice de cea mai severa pedeapsa (oricare ar fi aceasta), ar mai exista vreun sentiment al dreptatii in aceasta lume? Ai crede intr-un astfel de Dumnezeu? Chiar si cel mai convins ateu nutreste in secret speranta ca un infractor in serie, care a scapat de pedeapsa pe acest pamant, isi va primi rasplata candva, cumva, undeva in viata viitoare.
Prin urmare, ce crezi? Accepti ideea ca exista o judecata finala, cel putin pentru o parte dintre oameni, la sfarsitul acestei lumi? Este raul judecat si invins in cele din urma, sau va avea castig de cauza ucigasul a milioane de oameni din Germania Nazista? Putem accepta existenta unui Dumnezeu atat de insensibil la existenta noastra? Daca poti accepta ideea ca va avea loc o judecata finala, cel putin a unor oameni, urmatoarea intrebare care se ridica este aceasta. De ce nu si tu? Daca admiti ca va exista o judecata finala si ca raul va fi in cele din urma judecat, va fi rostit un verdict pentru cei rai, trebuie sa ai un motiv pentru care sa crezi ca tu nu vei face parte dintre ei. Poate ca tu nu esti un Hitler sau un Stalin. Poate te consideri o persoana destul de buna care se intelege bine cu cei din jur. Dar ai oare un motiv obiectiv, solid, ca sa crezi chiar acum, chiar acolo unde te afli acum, ca esti atat de bun incat sa scapi de judecata lui Dumnezeu? Stii cat de bun trebuie sa fi pentru a capata bunavointa Lui si nu sentinta Lui? Sunt intrebari grele. Si din moment ce vesnicia dureaza asa de mult, ar trebui sa ai motive intemeiate ca sa crezi ceea ce crezi despre acest subiect.
Problema este ca noi (ma refer la Biserica Crestina) nu am fost destul de clari in aceasta privinta. Scriptura vorbeste limpede despre acest lucru. Ne-am nascut pacatosi si murim pacatosi. In nici un stadiu dintre aceste doua limite nu suntem destul de drepti incat sa stam inaintea lui Dumnezeu. Sfintenia si dreptatea lui Dumnezeu cer pedeapsa pentru toti pacatosii. Astfel ca nimeni nu scapa de mania lui Dumnezeu, pentru ca El nu Isi coboara standardul. Viziunea biblica ii aseaza pe toti la acelasi nivel. Scriptura spune ca nu exista nici un om drept. Absolut nici unul. Nici o alta religie nu are o viziune atat de pesimista asupra naturii umane (sau am putea spune realista) si asupra posibilitatilor de a fi mantuiti prin efortul sau bunatatea umana. Insa vestea buna este ca nu exista nici o alta religie in lume care sa aibe o viziune atat de optimista in ceea ce-L priveste pe Dumnezeu si harul Sau. In timp ce toate religiile iti arata cerul spunandu-ti ca nu esti neajutorat si ca te poti mantui prin propriile eforturi, crestinismul iti spune ca Cristos a venit nu doar ca lider moral care sa ne arate calea catre Dumnezeu, ci a venit ca sa fie calea noastra, adevarul nostru si viata noastra. La aceasta m-am referit cand am spus ca toti ceilalti neutralizeaza atat vestile rele cat si pe cele bune; vestea rea nu este atat de rea pe cat o infatiseaza crestinismul, dar nici vestea buna, nu poate nici ea sa fie atat de buna.
Problema este (stiti la ce ma refer) ca atunci cand punem capul pe perna, stim in adancul inimii noastre ca nu avem nici cea mai mica sansa de a ne apropia de Dumnezeu pe baza rezolutiilor noastre sau a intentiilor noastre bune. Stim ca inima noastra este inselatoare si gandurile ne sunt departe de a-L iubi pe Dumnezeu cu toata inima, cu tot sufletul, cu toata mintea si cu toata puterea noastra si departe de a ne iubi aproapele ca pe noi insine. In adancul inimii stim aceasta, asa cum au stiut si Adam si Eva cand au fugit din prezenta lui Dumnezeu si au incercat sa-si acopere goliciunea cu haine facute din frunze de smochin, stim ca lucrurile nu stau atat de simplu si ca Dumnezeu nu este multumit de vietile noastre. Cunoastem faptul ca in fiecare cultura, in fiecare traditie religioasa, trebuie sa existe o ispasire, o jertfa pentru pace. Si fie vom veni la judecata pentru pacatele noastre, fie ne vom lasa la mila curtii de judecata, increzandu-ne doar in Cristos, ca El se va ocupa de noi cu dreptatea si neprihanirea de care avem nevoie inaintea Judecatorului ceresc al intregului pamant.
Si daca harul este esenta teologiei, recunostinta trebuie sa fie esenta eticii. John Wesley a spus odata ca daca am lua harul prea in serios, am submina singura baza de pe care sa urmarim o viata de sfintenie; teama de pedeapsa si nadejdea rasplatirii. Dar nu este aceasta o motivatie egoista pentru viata crestina? Intotdeauna a existat teama. Prea mult har va intrerupe procesul cresterii spirituale. Dar Scriptura insista asupra faptului ca o vedere legalista a vietii crestine nu face decat sa ne duca exact inapoi la teama si robie, intrucat Legea, desi buna in ea insasi, nu ne va putea da niciodata puterea de a implini ceea ce porunceste. Evanghelia nu doar ca ne reconciliaza cu Dumnezeu, aceasta in primul rand; dar este singurul combustibil pe care-l avem care sa ne tina in procesul de sfintire. De aceea, recunostinta, si nu teama de pedeapsa sau speranta rasplatirii, este singura baza corecta pentru urmarirea unei trairi sfinte si care sa-L slaveasca pe Dumnezeu. Daca mantuirea noastra ar fi depins o singura clipa de noi, chiar intr-o masura infima, in cele din urma fie ne-am fi socotit drepti pe baza faptelor noastre, pretinzand de fapt ca succesul ne apartine, sau am fi disperat, nestiind daca Dumnezeu ne va accepta vreodata cu adevarat. Cum am fi putut sa-L iubim pe Dumnezeu si sa slujim cu toata inima aproapelui nostru, daca am fi fost preocupati de propria noastra salvare?
Tradus de Estera Sandau