La sfarsitul fiecarei zile, cand copiii nostri erau mici, adesea ii priveam pe ascuns cum dormeau: intinsi in pat, respirand ritmic, aproape imperceptibil, relaxati, impacati, bucurandu-se de "somnul inocentei." Dar barbatii - in special daca sunt tati - privesc la infatisarea exterioara. Cum ramane insa cu inima, la care priveste Dumnezeu?
Daca ne punem ochelarii biblici vom vedea o realitate mult mai sinistra: copiii nostri pot fi nestiutori si naivi, dar inocenti n-au fost niciodata. La fel ca noi insine, si ei sunt vinovati si depravati. Asa cum scria candva Robert Murray McCheyne, samanta fiecarui pacat cunoscut este plantata deja in inimile lor.
Adevarul este nu doar ca, daca lucrurile merg prost, copiii nostri se pot pierde din punct de vedere spiritual si moral; de fapt, impulsul in aceasta directie este sadit deja in inimile lor. Tot ce mai lipseste pentru a se ajunge la roade tragice este ca ei sa-si exprime in voie dorintele inimilor lor. Pentru ca, in sensul in care teologia Reformei a folosit termenul, copiii nostri sunt deja depravati total; adica, asa cum a spus-o Louis Berkhof, "...coruptia innascuta se raspandeste in fiecare parte a ... naturii, in toate facultatile si puterile sufletului si trupului; si nu exista absolut nimic bun din punct de vedere spiritual ... in pacatos, doar stricaciune" (Teologia Sistematica, p. 247).
Depravarea totala a copiilor nostri este o doctrina a credintei, o intelegere biblica. Instinctul nostru firesc este sa ne gandim la copiii nou-nascuti ca la niste tabulae rasae morale si spirituale, niste foi albe pe care poate fi scrisa o viata de succes. E drept, s-ar putea ca in curand pagina sa se pateze putin (accidentalele izbucniri temperamentale!), dar fundalul este inca alb in esenta, nu-i asa?
Nu e asa, conform Scripturii: cei rai sunt stricati inca din pantecele mamei lor si spun minciuni inca de la nastere, insista psalmistul. Chiar daca noi consideram ca aceste cuvinte ii descriu doar pe unii ("cei rai" formeaza o categorie specifica in psalmi), ar fi un lucru neintelept din partea noastra sa minimalizam ce ne spune David: roada exista deja in radacina. Noi pacatuim pentru ca natura noastra de baza este deformata.
Iar acest lucru este la fel de adevarat in ce-l priveste pe David, ca si in cazul "celor stricati". Aceasta a fost descoperirea care l-a naucit atunci cand Natan l-a demascat dupa adulterul sau cu Bat-Seba si uciderea lui Urie.
Nu e vorba aici de o scuza prin care sa se dezvinovateasca; e o marturisire a pacatului. Pacatul lui David nu a fost o anomalie intr-o viata buna in rest, ci o revelatie a unei boli de inima congenitale.
Cum e posibil asa ceva? Pavel explica acest lucru prin unitatea rasei umane in Adam. Pacatul a intrat in lume prin el, iar urmatoarea a venit moartea. Toti au pacatuit in Adam, capul reprezentativ pentru intreaga omenire.
Dovada in acest sens o vedem in modul in care moartea s-a raspandit asupra tuturora si a domnit peste ei. Pavel adauga: "chiar peste cei ce nu pacatuisera printr-o calcare de lege asemanatoare cu a lui Adam" (Rom. 5:14), adica cei ce n-au primit revelatia speciala, verbala, a voii lui Dumnezeu.
Poate ca Pavel nu se gandeste aici in exclusivitate la copii; dar nici o alta categorie de persoane nu ilustreaza mai clar aceasta teribila consecinta a caderii decat copiii care mor inainte sa fie capabili macar sa inteleaga poruncile lui Dumnezeu.
De ce se intampla acest lucru? In definitiv, moartea nu vine din "cauze naturale", ci pentru ca Adam, reprezentantul nostru, ne-a tras dupa el, intr-un mod dezastruos, in caderea lui. Asa isi invatau copiii inaintasii nostri, cu intelepciune: "Prin caderea lui Adam, noi toti am pacatuit."
Prin neascultarea lui, noi toti am fost considerati pacatosi. Ca rezultat al relatiei noastre naturale cu el, toti suntem partasi la depravarea lui, chiar de la inceputul existentei noastre. Suntem viciati inca de la conceptie. Nici unul dintre noi nu are o nastere "normala".
Nu va trece mult pana cand acest lucru se va manifesta in mii de feluri: oare toate izbucnirile noastre temperamentale sunt exprimari ale disconfortului fizic? Nu suntem oare socati sa vedem incapatanarea de care dau dovada copiii? Nu cumva nu punem pe seama lui Dumnezeu fiecare dovada a formarii unui caracter frumos? Oare ne cunoastem chiar atat de putin inimile incat credem ca acel caracter frumos se formeaza asa datorita noua?
Intr-o lume in deriva pe o mare a confuziei parintesti morale si spirituale, doctrina depravarii totale a copiilor nostri este de fapt o ancora importanta si practica. Parintii care ii inteleg semnificatia recunosc intelepciunea divina a invatarii poruncilor lui Dumnezeu, chiar daca ele sunt prezentate in mare masura intr-o forma negativa. Dumnezeu le-a scris pentru pacatosi. Acesti parinti mai recunosc si importanta invatarii Legii lui Dumnezeu in contextul harului lui Dumnezeu in Hristos si prin Duhul Sfant. Impreuna cu Augustin, noi stim ca Dumnezeu va asigura mijloacele prin care putem implini poruncile Sale.
Dumnezeu nu ne-a dat ingeri, ci pacatosi, ca sa ii instruim sa devina sfinti. Pentru ca situatia e complicata si mai mult de faptul ca si parintii sunt pacatosi, avem nevoie sa ne bazam constant pe invatatura si directivele Scripturii. Chiar daca acesta e un subiect de sine statator, iata cateva indrumari simple in acest sens.
Recunoasteti ca copiii vostri sunt versiuni miniaturale ale voastre. Invatati sa ganditi in termeni ca Adam si Hristos, pacat si har. Acest lucru va va ajuta sa intelegeti de ce Dumnezeu vi-a dat porunca sa nu intaratati la manie pe copiii vostri.
In cresterea copiilor, nu comiteti pacatul idolatrizarii copilului (in care singura porunca este "niciodata sa nu spui nu"), nici al propriei idolatrizari ("el/ea imi va reflecta slava"). Dimpotriva, prin harul promis de Dumnezeu, transformati un pacatos intr-un sfant.
Luati in serios promisiunea Cuvantului lui Dumnezeu ca El va fi Dumnezeul vostru si Dumnezeul copiilor vostri. Dar, daca credeti in botezul copiilor mici, nu faceti greseala sa presupuneti ca copiii legamantului nu mai au nevoie sa se pocaiasca si sa creada Evanghelia. Pentru ca prin botez noi recunoastem nevoia curatirii prin regenerare si ne punem copiii intr-un legamant pentru intreaga viata prin care ei se fac responsabili sa se pocaiasca de pacat si sa creada in Hristos.
Atunci cand apare un pacat dureros, nu uitati niciodata ca exista mai mult har in Hristos decat exista pacat in inima voastra si a copilului vostru la un loc. In Hristos exista un drum inapoi din tara indepartata a unui stil de viata chiar si pentru copiii care si-au aratat pe deplin depravarea inimii. Asa a descoperit Monica dupa ani si ani in care s-a rugat pentru fiul sau, Augustin.
In definitiv, "Si asa erati unii din voi!" (1 Cor. 6:11), si n-ati gasit oare har in Hristos?
Tradus de Florin Vidu