Respingerea şi primirea Lui Isus Hristos
(Ioan 1:6-13)
Ideile principale ale pasajului:
I. Ioan Botezătorul: Un martor al Luminii (v.6-9)
II. Venirea lui Isus Hristos (v.10-13) (Tragedia respingerii)
- Cum îl primim?
- Condiţia numirii noastre, copii ai lui Dumnezeu (v.12)
- Cum Devenim copii ai lui Dumnezeu (v.13)
I. Ioan botezătorul: un martor al luminii (v.6-9)
6. A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan
7. El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el.
8. Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină.
9. Lumina aceasta este adevărata Lumină care luminează pe orice om, venind în lume.
Ioan botez.- Primul vestitor al mântuirii: ce privilegiu!!
Ioan a fost un om cu o misiune exactă - El a venit ca să mărturisească despre Isus Hristos - El a fost un personaj unic având o misiune unică - Este ultimul dintre profeţii VT şi primul creştin - Isus îl numeşte cel mai mare dintre cei născuţi din femei (vezi, Mat.11:11) - A avut privilegiul de a-l prezenta primul pe Isus Hristos, atât Israelului cât şi lumii întregi!!
Ioan avea un caracter deosebit: o viaţa simplă - locuia în deşert - o haină ("parpalacul") din păr de cămilă - un regim alimentar deosebit: lăcuste şi miere sălbatică (crocant şi dulce!?)
- unul dintre cele trei personaje ale Bibliei care au făcut "jurământul nazireatului" pe toată durata vieţii lor. Samuel, Samson (care a eşuat penibil) şi Ioan. Alţii l-au ţinut temporar, dar Ioan, pe viaţă!
Misiunea sa exactă era de a mărturisi. El nu a fost doar un simpatizant, sau un "avocat" care să prezinte dovezi ce confirmă adevărul spuselor sale, ci a fost un "martor". El pur şi simplu a spus ceea ce-a ştiut despre Isus Hristos şi a făcut-o cu intenţia de a-i aduce pe păcătoşi pe un drum cât mai scurt la Isus. De a face o proclamaţie directă a Mesiei poporului lui Israel.
Ioan Botezătorul a frânt tăcerea de aprox. 400 de ani dintre VT şi NT. Din această cauză se pare că unii i-au acordat o prea mare prioritate atribuindu-i un loc care se cuvenea doar lui Isus. Unii comentatori biblici cred că prin ceea ce a scris, apost. Ioan a dorit să-l reaşeze pe Ioan Botezătorul la locul cuvenit; să fie Înaintaşul lui Isus, Glasul care anunţa venirea Lui. Nu el era Acela dar era Glasul Lui! Deosebita lui autoritate profetică a produs o puternică impresie asupra tuturor. La un moment dat chiar şi asupra lui Irod despre care care se spune că-l asculta cu plăcere, dar care în cele din urmă i-a tăiat capul (Marcu 6:20-21)!
Această puternică impresie se datorează modului exemplar în care şi-a îndeplinit misiunea şi datorită consacrării lui în slujba Lui Isus. El reprezintă pentru noi un model al mărturiei creştine.
Aplicaţie:
Şi noi avem astăzi o misiune foarte exactă, aceea de a-l face cunoscut lumii pe Domnul nostru. Avem de asemenea un mesaj foarte clar şi foarte direct: Evanghelia - vestea morţii Lui pentru păcatele noastre şi a învierii Sale ca dovadă a îndreptăţirii noastre.
Pentru a ne îndeplini cu succes misiunea noastră, am primit de la Dumnezeu putere. Dar în timp ce la Ioan vedem că această putere l-a dus la sacrificiul total, la noi nu pare să aibe acelaşi efect!
* Cum folosim această putere de a-i fi martori, putere despre care se vorbeşte în Fapte 1?
* Până unde duce sacrificiul nostru în continuarea acestei lucrării începute de Isus şi după înălţarea Lui la cer, încredinţată nouă, ucenicilor Săi din toate veacurile?
* Până la ce nivel de devotament îi permitem să ne aducă puterii de a fi martori ai Săi?
Pe Ioan Botezătorul l-am văzut dând totul pentru onorarea misiunii lui. Se poate spune despre el că a fost un om"dezlănţuit" în slujba lui Dumnezeu!
* Se poate spune acelaşi lucru despre noi?
A trăit o viaţă necompromisă şi a lăsat un mesaj inconfundabil: L-a făcut cunoscut lumii pe mântuitorul. Şi-a îndeplinit misiunea cu mare succes. În ciuda, pierderii propriei vieţi pe care n-a considerat-o dragă.
* Pot din cuvintele noastre (mesajele noastre) să-l cunoască oamenii pe Isus Hristos?
S-a exclus pe sine!
Pe Ioan Botez. nu-l vedem niciodată preocupat să atragă atenţia asupra lui însuşi. Preocuparea faţă de sine este absentă din mărturia lui. Ba dimpotrivă, a spus că "El (Isus) trebuie să crească, iar el (Ioan Botez.) să se micşoreze" (Ioan 3:30).
Omul îmbrăcat cu ceea ce noi am numi astăzi "o şubă" şi care mânca şi trăia ca un pustnic, ca un adevărat monah, nu a dorit să se laude lumii cu nici unul dintre aceste aspecte ale vieţii sale...Pe când alţii din zilele noastre fac tocmai opusul!
Exemplu: (vezi, oribilul exemplu de marţi seara de la emisiunea TV "Viaţa Spirituală" în care Titi Dincă, prezentatorul, a "precizat" de câteva ori că un invitat avea 43 de ani trăiţi într-o mănăstire iar celălat monah, 20 şi ceva!)
Dacă a trăit aşa, Ioan nu a făcut-o ca să atragă lauda şi recunoaşterea oamenilor, ci ca să sugereze dăruirea lui în slujba lui Dumnezeu, devotamentul şi sacrificiul necesar pentru îndeplinirea chemării de creştin. El nu ţinea cu tot dinadinsul ca oamenii să ştie câţi "ani de pustie" el are la activ. Dorea fierbinte să-l ştie şi să-l primească pe Isus. El, Isus, este "cel ce vine din cer" şi care "este mai presus de toţi; cel ce este de pe pământ este pământesc şi vorbeşte ca de pe pământ. Cel ce vine din cer, este mai presus de toţi" (3:31). Acestea au fost cuvintele lui!
Pentru ca toţi să creadă prin el...
El nu a trăit pentru el, ci pentru Isus. A trăit într-un fel în care să toţi să "creadă" în Isus prin el.
* Facem noi tot ce putem pentru ca oamenii să creadă în El prin noi? Gândiţi-vă în acest moment la câteva lucruri ce le-aţi fi putut face şi prin care toţi puteau să creadă în El, dar nu le-aţi făcut.
* Sunt lucruri pe care dacă le-aţi face, toţi ar crede în El prin voi? Fără îndoială că sunt. Faceţi-le şi veţi deveni cel mai bun motiv pentru ca oamenii să-l accepte pe Isus! Dacă nu le faceţi, îşi vor scuza necredinţa cu ceea ce voi n-aţi făcut!
Ilustraţie: Cineva a spus că creştinii sunt fie cel mai bun motiv ca oamenii să-l primească pe Isus, fie scuza ca să nu-l primească!! Eşti tu un motiv sau o scuză?
Prin noi?
Nu-i aşa că dacă s-ar spune că noi mărturisim despre Hristos pentru ca toţi că creadă în El prin noi, primul gând care ne vine în minte este "prin noi"? Că ne închipuim la amvoane înaintea mulţimilor de păcătoşi cărora le predicăm cu putere? Dar acea putere pentru ca ei să creadă în El nu rezultă atât din ceea ce spunem, ci din cât de devotaţi suntem în particular!
* Se poate spune, în Petroşani, sau în ţara mea, a venit un om trimis de Dumnezeu (nu de o biserică anume!): care este numele lui? Există un asemenea om? Vrem să-l cunoaştem! Cine este acela?
Ioan botez. A predicat pocăinţa şi a trăit pocăinţa. Se poate spune la fel depre noi?
Exemplu:
"În timp ce un misionar creştin vorbea unui grup de femei hinduse, una dintre acestea s-a îndepărtat în tăcere. La scurt timp s-a întors înapoi şi părea să asculte cu şi mai mare atenţie ca înainte. "De ce ai plecat în mijlocul predicii mele?" a întrebat-o misionarul. Ea i-a răspuns: "Am fost atât de interesată de lucrurile minunate pe care le spunea-i încât m-am dus şi l-am întrebat pe servitorul tău dacă trăieşti ce spui. El a spus că o faci. Aşa că m-am reîntors aici să aud mai multe despre Isus!"
II. Venirea Lui Isus Hristos (10-13)
10. El era în lume şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu l-a cunoscut.
11. A venit la ai Săi şi ai Săi nu l-au primit.
12. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu;
13. născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.
Drama respingerii Lui
Data trecută am văzut care este cea mai triumfătoare declaraţie a scripturii. Vers.5 - "Lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a biruit-o". Vers.11 ne spune că, "A venit la ai Săi şi ai Săi nu l-au primit"! Ce ne spune aceasta?
Imaginaţi-vă cum Dumnezeu, Creatorul universului, a intrat în casa unor oameni, a stat la masă cu ei, a umblat cu ei, a stat în barcă cu ei, sau a mers la Templu împreună cu ei. Cum a trăit în acelaşi oraş cu oameni care nu l-au primit. El s-a aflat în lume, printre oameni. Au ştiut ei cine este El? De unde venea? Ei nu l-au recunoscut şi nu l-au cinstit ca atare. Nu şi-au dat seama cine a stat la masa lor, cu cine au umblat pe drum, cine este Cel ce-a venit printre ei. Mai mult decât atât, nu l-au primit în inimile lor. Nu i-au acordat recunoaşterea spirituală care I se cuvenea!
Lumea a fost atât de inconştientă de prezenţa Lui încât nu şi-a dat seama pe cine avea în mijlocul ei. Păcatele i-au împiedicat pe oameni să-şi dea seama cine era printre ei. Iar atunci când El le spunea cine era, nu credeau! Nici până astăzi nu-l cred!
S-a aflat în lume, în mijlocul creaţiei Sale şi a creaturilor Sale şi totuşi acestea nu l-au recunoscut. Vedem, marea, vântul, pământul, moartea, dracii, recunoscându-l şi ascultându-l necondiţionat, dar cu câteva excepţii nu-i vedem şi pe toţi oamenii facând la fel! Cum de s-a putut aşa ceva? Ce i-a împiedicat pe aceştia să-l primească? Dintre toate animalele doar omul este dotat cu înţelepciune şi gândire. Singurul dotat cu personalitate. Şi totuşi el, omul, cununa creaţiei Lui este cel ce nu l-a primit! Nu este aceasta cea mai mare tragedie? El a venit la ai Săi şi ai Săi nu l-au primit.
Exemplu: E ca şi cum un tată nu este recunoscut ca tată de chiar proprii lui copii de sânge, pe care i-a făcut, pe care i-a crescut, i-a hrănit, i-a îmbrăcat, i-a educat şi i-a făcut oameni. Când vedem lucrul acesta petrecându-se oamenilor îl numim nerecunoştinţă. Dar Însuşi Dumnezeu S-a aflat în mijlocul lor. Lui îi datorează existenţa şi ei nici măcar nu vor să recunoască cine este! Şocant!
De aceea, cu cât mai şocant este să ştii că cel respins, refuzat şi nerecunoscut nu este un tată pământesc, ci chiar Tatăl ceresc. Dumnezeu, Creatorul acestor fiinţe nerecunoscătoare şi neprimitoare, înstrăinate şi ostile Lui, sunt ignorante faţa de prezenţa Lui în mijlocul lor din pricina stării lor de păcat în care s-au născut şi în care trăiesc toţi.
Inconştienţa unei lumi întregi faţă de Creatorul ei este nespus de mare. Ce contează o minoritate de credincioşi, dacă ne gândim la cât de mulţi l-au respins? Că a fost respins de poporul Său şi i-au fost cei mai neprimitori chiar cei ce erau de un trup cu el? Această tragedie nu poate fi compensată de faptul că alţii au crezut, sau de faptul că Creştinismul a ajuns să se răspândească în lume devenind chipurile, o religie mondială. Majoritatea creştinilor cu numele nu-l cunosc şi nu l-au primit nici ei. În multe biserici, El este un Necunoscut. Ignoranţa faţa de Dumnezeu domină încă.
Recunoaşterea lor a Lui Isus a mers până acolo încât să admită că era un om. Doar un simplu om. Cine este Acesta de iartă chiar şi păcatele? Doar Dumnezeu poate ierta păcatele! Ei nu vedea înaintea ochilor decât un om.
Dar, Isus deşi făcea aceasta tocmai pentru a le demonstra că este mai mult un om, nu a fost recunoscut ca atare. La fiecare sugestie a Lui sau declaraţie directă cum că ar fi Dumnezeu, ei au reacţionat violent. L-au considerat doar un învăţător, cel mult un profet, un lucrător de miracole, dar nicidecum Fiul lui Dumnezeu, sau Dumnezeu Fiul!! Nu ştiau cine este, de unde vine, ce vrea de la ei. Avea o naştere suspectă, o copilărie neobişnuită, deşi după toate aparenţele era un om normal. În cele din urmă şi-au finalizat neacceptarea eliminându-l dintre ei răstignindu-l pe cruce. Acela a fost singurul loc din univers pe care I l-au repartizat şi de unde au crezut că nu-i mai poate incomoda şi stânjeni în necredinţa şi-n păcatul lor. Acolo se află şi astăzi pentru cei mai mulţi, dar nu cred că nu-i incomodează! Cred că sunt chiar foarte stânjeniţi în conştiinţele lor în timp ce-şi văd de păcate.
Drama respingerii Lui Isus Hristos este şi mai amplificată când ne gândim că limba originală ne sugerează că El a venit "acasă" la El, la ai Săi. Leon Morris oferă această ilustraţie:
"Un om epuizat de muncă vine pe drumul către casă. Obosit, dar bucuros că truda acelei zile s-a încheiat se îndreaptă nerăbdător către căminul său drag. Paşii i se precipită pe măsură ce se apropie de casa lui. În sfârşit, vede casa cea dragă. Bagă mâna în buzunar pentru a scoate cheia... dar aceasta nu este de găsit! Nici o problemă! Familia lui este acasă. Ajuns la uşă sună la sonerie. Sună o dată, de două ori, de trei ori... şi tot aşa o vreme. Nimeni nu-i deschide. Ai Săi sunt în casă şi-şi dau seama că el aşteaptă afară la uşă. Perdeaua de la fereastră se mişcă un pic iar ochi pe care el îi cunoaşte atât de bine, îl privesc cu suspiciune, lăsându-l să stea în pragul uşii închise. Ce ilustraţie stupidă spuneţi? Este exact ce i-au făcut oamenii lui Isus!
Este ceea ce oamenii continuă să-i facă şi azi!"
Condiţia numirii noastre, copii ai Lui Dumnezeu (v.12)
"Dar tuturor celor ce l-au primit", indică existenţa unor excepţii. Celor care l-au recunoscut şi l-au primit în vieţile lor Dumnezeu le-a făcut un mare favor: I-a primit în familia Lui.
Condiţia aşadar, este primirea Lui, credinţa în numele Lui!
Foarte important de reţinut: Dreptul de a ne numi "copii ai Lui Dumnezeu" este un drept dat doar de Dumnezeu!
Poţi să ai acest drept doar atunci când...
Când,
Eşti născut din Dumnezeu primindu-l pe Fiul Lui, Isus,
Eşti născut din Dumnezeu prin voia Lui,
Poţi să te numeşti copil al Lui Dumnezeu. El îţi dă atunci acest drept!
Acest drept aparţine doar acelora care s-au născut din nou, din Duhul lui Dumnezeu. Nu este al nimănui altcuiva! Nici a celor născuţi din sânge, nici a celor născuţi din voia firii lor şi nici a celor născuţi din voia vreunui om.
Condiţia numirii noastre, "copii ai Lui Dumnezeu" - ver.12: "Dar tuturor celor ce l-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu"
Te naşti din Dumnezeu prin a-l primi pe Fiul Său. Aceasta este o condiţie de îndeplinit şi un act conştient ce se aşteaptă de la noi pentru a avea dreptul să ne numim copii ai lui Dumnezeu. Merită observat că apost. Ioan nu pleacă de la premiza că toţi sunt deja copii ai lui Dumnezeu!
Cine porneşte de la o astfel de premiză ajunge la iluzii!
Ce este o premiză?
Premiză - 1. o deducţie bazată pe o idee preconcepută, formată mai dinainte (uneori neverificată); 2. o presupunere ce se bazează pe ceva ce în mod automat se consideră adevărat (fără ca neapărat să fie aşa); 3. o concluzie ce porneşte de la un argument considerat din start ca fiind adevărat.
Iluzie - 1. aparenţă înşelătoare, datorită perceperii denaturate a realităţii; 2. speranţă, dorinţă neîmplinită; 3. amăgire.
A-şi face iluzii - a nădăjdui sau a face să nădăjduiască lucruri irealizabile
Un exemplu de actualitate - Trist
Biserica Ortodoxă Română este notorie la noi pentru practicarea iluzionismului în grija "pastorală" pentru suflete (deşi nu este doar cazul ei, ci şi a multora neo-protestante). Cum adică? Foarte simplu, pornind de la premiza că toţi sunt creştini, că poporul român s-a născut creştin şi că este creştin de 2000 de ani(!?), acesta se iluzionează cu privire la realitate şi la adevărata lui stare spirituală ce se poate simplu constata doar coborând în stradă. Biserica aceasta îi consideră creştini şi credincioşi pe români chiar de când s-au născut, adică copii ai lui Dumnezeu, pe oameni care niciodată nu au luat decizia personală de a-l primi conştienţi pe Fiul lui Dumnezeu în vieţile lor şi care nu sunt născuţi din Dumnezeu, ci doar din sânge, din voia firii lor, sau din voia vreunui om, fie el pastor, sau patriarh. Aceasta este o gravă eroare ce le oferă oamenilor un sentiment fals de siguranţă în sânul grupării care-i consideră ca atare. Cei ce acceptă de la sine şi gratuit această iluzie, îşi pun în pericol soarta lor eternă!
Apostolul Ioan, autorul evangheliei nu porneşte de la o astfel de premiză. Dimpotrivă, o neagă vehement. Ioan nu susţine ideea preconcepută că oamenii îl au pe Isus şi ca prin urmare că ar fi copii ai lui Dumnezeu. Dacă ar fi avut o astfel de idee preformulată s-ar fi amăgit singur şi n-ar fi avut rost să mai scrie ca oamenii să creadă şi crezând să aibe viaţa (vezi, 20:30-31). În schimb, el spune că oamenii devin copii ai lui Dumnezeu doar îndeplinind nişte condiţii foarte exacte (adică, să-l primească pe Isus) şi doar trecând printr-o experinţă foarte necesară (adică, să se nască din Dumnezeu, vezi, cap. 3). Biblia se opune cu tărie acestui fel de premize şi de idei preconcepute. Ioan Botezătorul le-a spus fariseilor şi saducheilor care veneau să primească botezul lui, dar care nu făcuseră încă roade vrednice de pocăinţă,
"să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: Avem ca tată pe Avraam! Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam" (Mat.3:8-9).
De aceea, putem vedea că Biblia se opune iluziilor de acest fel!
Sau, pe Isus îl vedem încercând să alunge iluzia iudeilor că ar fi slobozi şi nu robi ai păcatului, sau dorind să spulbere deducţia pripită că ei ar fi fiii lui Avraam doar fiindcă sunt sămânţa lui când în realitate faptele lor îi recomandau ca avându-l drept tată pe diavol !! Putem vedea aceasta în dialogul pe care Ioan îl relatează în cap. 8, de la v.30 la 44.
Aşa cum ne-a spus-o vers.11, lumea nu l-a cunoscut şi nu-l cunoaşte, oamenii nu l-au primit şi nu-l primesc nici astăzi. Oamenii se nasc ignoranţi faţă de Dumnezeu. De aceea, cei ce vor să fie copiii Lui, trebuie să-L primească - care este un act de voinţă şi conştient - pe Fiul Lui, pe Isus. Nu, "să primească" un botez, de mic sau de mare, nu, să primească o credinţă, ortodoxă sau alta, nu să primească dreptul de membru al unei biserici sau al alteia, ci să-L primească pe El, pe cel ce este mântuitorul!
Cine le dă dreptul?
După aceea, cel ce dă dreptul unor oameni să se numească copii ai lui Dumnezeu nu poate fi altul decât Dumnezeu! Nimeni altul, fie el popă, pastor sau predicator şi nimic altceva, fie religie, tradiţie, moştenire, nu îndreptăţeşte pe un alt om să se numească copil al lui Dumnezeu. Dumnezeu este cel ce eliberează "autorizaţie de creştin"(?!). Mulţi poartă ilegal acest nume şi şi-au falsificat dreptul de a-l purta. Ei şi-au asumat acest drept de altundeva, şi nu Dumnezeu le-a dat! Îşi bazează presupunerea lor că sunt copiii Lui pe altceva decât că l-au primit în inimile lor pe Isus şi cred în Numele Lui pentru mântuirea şi iertarea lor. Aceştia sunt nişte bastarzi spirituali! Cred că pot să-şi aroge acest drept fiindcă aparţin unei anume biserici sau frecventează o anume adunare creştină. Că au o credinţă mai deosebită decât a altora. Din păcate toate aceste temeiuri nu-i justifică să se numească "copii ai lui Dumnezeu" cum i-ar justifica dacă l-ar primi pe El. Aceste presupuneri forţate nu aduc o pace deplină a conştiinţei că poartă cu îndreptăţire numele de "creştin" fiindcă l-au primit personal pe Cristos. Nu pot să înlocuiască nici recunoaşterea din partea lui Dumnezeu a legitimităţii lor ca şi copii adevăraţi ai Lui. Aceşti oameni sunt de compătimit! Fie ca Dumnezeu să nu le dea linişte sufletelor lor şi conştiinţelor lor până ce nu primesc acest drept direct de la El!
* Cine îţi dă "dreptul" ţie să te numeşti copil al lui Dumnezeu?
* Ce te face să crezi că eşti creştin? Faptul că într-o zi l-ai primit conştient pe Isus Hristos şi crezi în Numele Lui, sau presupunerea că eşti deja creştin fiindcă te-ai născut creştin, te-ai botezat în apă, sau te-ai alăturat unei adunări creştine?
Cum devenim copii ai Lui Dumnezeu? Prin naştere din Dumnezeu! (v.13) Nu este nimic mai important în viaţă decât să ştii că îl cunoşti pe Isus Hristos! Să ai asigurarea că întreţii o autentică relaţie personală cu El. Pentru a ajunge să afli cu siguranţă aşa ceva este nevoie să începi cu o onestă examinare de sine. Altfel spus, cu o confruntare de sine. Dacă eşti un creştin adevărat atunci vei fi încurajat şi mişcat de privilegiul ce ţi s-a acordat: de a-l cunoaşte pe El! Dar dacă nu eşti creştin cu adevărat, atunci trebuie să profiţi de această ocazie pentru a-ţi descoperi adevărata ta condiţie spirituală. Dacă nu-l cunoşti pe Dumnezeu, nu eşti un copil al Lui şi nu mergi în ceruri! În acest caz nevoia ca tu să iei o decizie de a-l primi pe Isus este mai mult decât evidentă!
Dovezi ale naşterii "din nou", "de sus", sau "din Dumnezeu"
Ne vom afla acum în căutarea "dovezilor interne" ale naşterii din nou, ale înfierii noastre de către Dumnezeu. Există şi "dovezi externe": viaţa de zi cu zi, exemplul personal, etc., dar pentru liniştea noastră această dovadă se află în noi şi o putem găsi.
Câteva "dovezi interne" ale naşterii tale din nou.
Când eşti născut din Dumnezeu sunt câteva lucruri care se petrec lăuntric în tine. Devii un copil al lui Dumnezeu. Dumnezeu îţi dă dreptul să te numeşti aşa, dar nu o declară cu o voce audibilă lumii din jurul tău! Aşadar cum ştii că eşti copil de Dumnezeu? Iată câteva din "dovezile interne" (Danny Bond - Pacific Hills Church) ale devenirii tale:
Rom.8:15-16
"Şi voi n-aţi mai primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: Ava! adică, Tată! Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu"
Galat.4:6
"Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: Ava, adică Tată! "
Avem aceeaşi apropiere şi intimitate cu Dumnezeu pe care a demonstrat-o Isus. În Marcu 14:36, expresia folosită de Isus în rugăciunea Sa din gradina Ghetsimani sugerează apropiata relaţie personală pe care El o avea cu Tatăl: "Ava, adică Tată ("Daddy","Tati","Tăticule")...depărtază de la Mine paharul acesta! Totuşi facă-se nu ce voiesc Eu, ci ce voieşti Tu".
Astfel, o "dovadă internă" este să vezi la tine aceaşi intimitate cu Dumnezeu pe care am văzut-o la Isus. Întreabă-te...
* Există aceeaşi naturaleţe în relaţia ta cu Dumnezeu care există normal într-un copil care nu este nevoie să fie convins că-i aparţine tatălui său?
Crezi că mai este necesar să-l convingi pe Gabriel că Teo este tatăl lui? Nu, pentru că i se pare atât de natural să fie! O ştie şi chiar dacă eu aş nega-o el încă ar crede-o! (Vezi, explicaţia lui Danny! Aflat într-o mulţime de străini aceasta spune "ştiam, simţeam că între toţi acei oameni/bărbaţi şi tatăl meu exista o diferenţă!" Relaţia lui cu tatăl său i se părea mult diferită de cea cu alţi oameni.) Ai un natural sentiment, sau simţământ de apartenenţă la Dumnezeu?
În cazul unui creştin acest sentiment este imposibil să apară fără lucrarea Duhului Sfânt, după cum am văzut mai sus. În acelaşi timp este adevărat că această mărturie interioară nu poate fi falsificată şi înlocuită de nici una din religiile lumii, sau de vreun truc al oamenilor religioşi.
De asemenea, un creştin adevărat posedă un simţământ de apartenenţă nu numai lui Dumnezeu dar şi celor ce sunt la rândul lor copiii Lui. Este una să nu te simţi aproape de unii, dar alta să simţi că le aparţii. Că ai ceva în comun cu aceştia. De câte ori nu vi s-a întâmplat să simţiţi că aveţi ceva în comun cu un necunoscut? Nouă ni s-a întâmplat de câteva ori. Odată la Bucureşti într-un restaurant, în "săptămâna de miere" (n-am avut parte de "o lună"!), pe când ne reîntorceam de pe Litoral am cunoscut nişte "necunoscuţi" doar bănuind că aveam ceva în comun. Într-adevăr, şi ei erau creştini! Altă dată, tot reîntorcându-ne de la mare ne-am cunoscut în tren cu un cuplu din Târgu-Mureş care lucrează la o editură creştină, cu care nu aveam nici o lagătură, decât tricourile! Alteori, ştii pur şi simplu că deşi nu te vezi cu unii ai un fel de asigurare cu privire la aceştia şi o căldură care-ţi cuprinde sufletul numai când te gândeşti la ei. Vrei să fii împreună cu ei, vrei să fii cu cei ce sunt ai Lui.
Înţelegem atunci de ce unora nu le pasă prea mult să vină duminica la biserică! Nu simt cu tărie că ne aparţin sau că noi le aparţinem. "Ai mei", "de-ai noştri"; aţi observat că avem expresia "cei din biserica mea", "cei din biserica noastră"? (1 Ioan 5:1-3) Ştiţi cum de mici ne căutăm grupul căruia să-i aparţinem? Ei bine, dacă nu ai asemenea relaţie cu creştinii, nu doar dintr-o anume biserică, ci cu creştinii în general, ar trebui să te îngrijorezi! Dar ai speranţă. Poţi ajunge la capătul căutării tale!
1 Ioan 3:1-5
"Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu l-a cunoscut nici pe El"