Călătorie Fără Bagaje

James Boice


Cu toţii cunoaştem povestea Sfântului Francis de Assisi. El a fost un om care avea din toate din belşug dar care a luat în serios aceste porunci ale lui Hristos şi a dăruit tot ce avea. A dăruit totul săracilor. A dat până şi hainele de pe el. Apoi, după ce a primit nişte haine vechi, îmbrăcat numai cu acestea el a plecat în pădure plin de bucurie şi lăudându-L pe Dumnezeu în gura mare. Ei bine, ştim toate acestea şi presupun că îl admirăm pentru ce a făcut, dar nu facem ca el. De fapt, noi ne petrecem cea mai mare parte a timpului, cel puţin acea parte a timpului care nu e consumată de necesităţi cum ar fi dormitul şi mâncatul, ne petrecem cea mai mare parte a timpului făcând bani. Iar dacă suntem cât se poate de cinstiţi în privinţa aceasta, în general vom recunoaşte că nu facem bani ca să putem dărui mai mult altora. De cele mai multe ori îi facem pur şi simplu ca să-i cheltuim pentru noi. Astfel se face că suntem deranjaţi atunci când citim porunci ca aceasta sau când Hristos ne spune, aşa cum a făcut-o atât de clar, ,,oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu". O parte a problemei pe care o avem atunci când vorbim despre acest subiect al averii şi relaţia ei cu ucenicia, este că multe din versete, cel puţin la o citire superficială, par să se contrazică între ele. Am pomenit textul din Marcu 6 unde Isus, instruindu-şi ucenicii pentru prima lor călătorie misionară, le-a spus ,,să nu ia nimic". Dar ne aducem aminte că la ultima Cină, în timp ce le reamintea anii petrecuţi împreună şi învăţăturile pe care li le-a dat, El a spus: ,,Când v-am trimis fără pungă, fără traistă, şi fără încălţăminte, aţi dus voi lipsă de ceva?" ,,De nimic", i-au răspuns ei. Ne-am fi aşteptat ca în acest moment El să continue şi să spună: ,,Ei bine, aveţi încredere în Mine şi la fel să faceţi tot restul vieţii voastre." În schimb, Domnul a spus: ,,Acum, dimpotrivă, când plecaţi într-o călătorie, să nu uitaţi să luaţi cu voi o traistă şi o haină în plus..." şi aşa mai departe. Prin cuvintele Sale părea să contrazică ce a spus mai devreme.

Luaţi un alt exemplu. Avem întâmplarea cu tânărul bogat care a venit la El şi care, ne spune Scriptura, Isus l-a iubit. Acesta era un om sincer interesat de lucrurile spirituale. El L-a întrebat pe Isus: ,,Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?" Şi Isus a început să-l înveţe. El a spus: ,,Ei bine, ştii ce spune Legea, să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta, să nu preacurveşti, să te închini Domnului"... toate aceste lucruri. El a repetat cele zece porunci. Tânărul a răspuns, şi putem fi siguri că a făcut-o cu cea mai mare sinceritate şi seriozitate: ,,Învăţătorule, toate aceste lucruri le-am păzit cu grijă din tinereţea mea." În acest moment Domnul nostru i-a spus: ,,Da, dar îţi mai lipseşte un lucru. Vinde tot ce ai, dă la săraci şi apoi vino şi urmează-Mă." Ni se spune că tânărul a plecat plin de întristare, căci avea multe avuţii.
Ei bine, cunoaştem această întâmplare şi totuşi suntem conştienţi în acelaşi timp că Isus a spus aceste cuvinte tânărului bogat. El nu le-a spus lui Petru, lui Iacov, lui Ioan sau celorlalţi. Le-a spus acelui om pentru că, e evident acest lucru, dragostea pentru avere era cea care îl împiedica să devină un ucenic. Astfel, în cazul lui era necesar să renunţe la acele lucruri pe care le-a adunat. A fost o poruncă foarte clară. Dar nu înseamnă că se aplică tuturor.

Sau, din nou, ne gândim la cazul lui Anania şi Safira, cei doi care au fost condamnaţi de Dumnezeu şi au fost pedepsiţi cu moartea. Ei au luat o proprietate pe care o aveau în acele zile de început ale Bisericii, când oamenii obişnuiau să facă astfel de lucruri, au vândut-o iar banii i-au adus şi i-au dat Apostolilor, prefăcându-se că dau totul, când de fapt ei au păstrat o parte din bani pentru ei înşişi. Pentru aceasta au fost judecaţi. Cu toate acestea, e semnificativ faptul că, în contextul acelei întâmplări, Petru, care era purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu cu acea ocazie, l-a mustrat pe Anania pentru păcatul lui şi i-a spus: ,,Anania, atunci când ai avut pământul, oare n-ai avut tu dreptul să-l păstrezi? Iar când l-ai vândut, n-au fost banii aceia ai tăi? Nu puteai să faci cu ei ce vroiai?" Vedeţi, Petru de fapt stabilea aici dreptul la proprietatea privată. Dreptul de a deţine proprietăţi. Trebuie să înţelegem că Anania şi Safira au fost judecaţi nu pentru că au refuzat să dăruiască tot ce aveau, ci pentru că au jucat rolul unor ipocriţi. Au minţit, spunând că au dat totul, când de fapt n-au făcut-o.

Mulţi Psalmi vorbesc în cei mai aleşi termeni despre bogăţii, sugerând că omul evlavios va prospera.
Psalmul 25, versetele 12 şi 13: ,,Cine este omul, care se teme de Domnul? Aceluia Domnul îi arată calea pe care trebuie s-o aleagă. El va locui în fericire..."

Psalmul 112, versetele 1-3: ,,Lăudaţi pe Domnul! Ferice de omul care se teme de Domnul, şi care are o mare plăcere pentru poruncile Lui! Sămânţa lui va fi puternică pe pământ; neamul oamenilor fără prihană va fi binecuvântat. El are în casă bogăţie şi belşug, şi neprihănirea lui dăinuieşte în veci."

Psalmul 144:13: ,,Grânarele noastre sunt pline, şi gem de tot felul de merinde; turmele ni se înmulţesc cu miile, cu zecile de mii, în câmpiile noastre..."

Şi totuşi, pe de altă parte, Scripturile, după cum ştim, sunt literalmente pline cu avertismente în privinţa bogăţiilor. Episcopul J.C. Ryle, un mare episcop evanghelic din Anglia într-o generaţie anterioară, spune astfel:
,,Oare degeaba a spus Isus pilda cu bogatul neînţelept şi l-a învinuit că n-a fost bogat faţă de Dumnezeu? Oare degeaba menţionează El în pilda semănătorului înşelăciunea bogăţiilor ca un motiv pentru care sămânţa Cuvântului nu aduce roade? Oare degeaba spune El: ,,Faceţi-vă prieteni cu ajutorul bogăţiilor nedrepte"? Oare degeaba spune El: ,,Când dai un prânz sau o cină, să nu chemi pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe neamurile tale, nici pe vecinii bogaţi, ca nu cumva să te cheme şi ei la rândul lor pe tine, şi să iei astfel o răsplată pentru ce ai făcut"?"

Şi aşa mai departe. El continuă cu un lung, lung paragraf format dintr-o serie de versete pe aceaşi temă. Când Ryle ajunge la sfârşit, el spune: ,,Nu există oare o izbitoare şi dureroasă deosebire între acest limbaj şi obiceiurile şi sentimentele societăţii faţă de bani?"

Deci, aşa cum am spus, cel puţin la suprafaţă, aparentul conflict dintre versetele Scripturii constituie o problemă pentru noi. Şi totuşi, ştim că Scriptura nu se contrazice pentru că Dumnezeu nu se contrazice. Şi mai ştim, şi vedem într-adevăr cât se poate de clar atunci când studiem cu atenţie aceste texte, că problema nu e în text. Problema e în noi înşine. Altfel spus, problema e în atitudinea pe care o avem faţă de bani. Nu există nici o îndoială că Dumnezeu a creat o lume bogată şi variată pentru ca noi să ne bucurăm de ea. Despre aceasta vorbesc primele două capitole din Geneza. Tot ce vedem, tot ce avem, Dumnezeu le-a făcut pentru primul bărbat şi pentru prima femeie. Ei trebuiau să se bucure de ele şi să le stăpânească în calitatea lor de vice-regi ai lui Dumnezeu pe pământ. Totuşi, păcatul a intrat în lume şi, ca rezultat al acestui fapt, ce trebuia să fie o binecuvântare a devenit o capcană şi o cursă pentru suflet. Îmi amintesc că Mark Talbot a vorbit despre ceva săptămâna aceasta. El a spus: ,,Dumnezeu ne-a creat cu dorinţe. Nu e nimic rău în asta. Problema e că noi avem nenumărate dorinţe. Altfel spus, întotdeauna vrem mai mult. Iar pentru că dorinţele noastre sunt infinite, există un singur lucru care, în ultimă instanţă, poate satisface toate acele dorinţe, iar acesta e Însuşi Dumnezeu."
Augustin spunea: ,,Inimile noastre sunt neliniştite şi nu-şi găsesc odihna până nu se odihnesc în Tine."
Asta înseamnă că atunci când ne concentrăm atenţia asupra lucrurilor, când facem ca lucrurile materiale să ia locul lui Dumnezeu, încercând să umplem vidul sufletului cu posesiunile noastre, ei bine, am făcut din ele nişte idoli în faţa cărora ne închinăm. Nu-l poţi iubi şi pe Dumnezeu, şi pe bani. Nici unul care iubeşte banii nu poate fi un slujitor şi un ucenic al lui Isus Hristos.

Acum, trebuie să privim la această problemă a averilor în ansamblul ei. Trebuie să facem acest lucru din perspectiva uceniciei. Ce vom spune despre ele? Ei bine, sunt multe lucruri negative care pot fi spuse şi care trebuie spuse. Punctul de pornire este faptul că, aşa cum am mai amintit, averile ne sunt dăruite de către Dumnezeu. Aşa spune şi Iacov, ,,orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, pogorându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare." Dumnezeu ne dă toate lucrurile din belşug ca să ne bucurăm de ele. Dacă avem viaţă, aceasta e de la Dumnezeu. Dacă avem sănătate, aceasta e de la Dumnezeu. Dacă avem trupuri, sunt de la Dumnezeu. Dacă avem minţi, sunt de la Dumnezeu. Şi toate acestea sunt bune, iar Dumnezeu ni le-a dat să ne bucurăm de ele. Sunt două lucruri în privinţa aceasta care trebuie spuse. Unul este că Dumnezeu e Cel care ne-a dat aceste lucruri. Trebuie să reţinem asta. Pentru că Dumnezeu este suveran şi pentru că Dumnezeu e suveran în darurile Sale, la fel ca în orice altceva, înseamnă că Dumnezeu va dărui mai mult unora şi mai puţin altora, iar asta nu înseamnă nedreptate.
Când Isus a rostit pilda talanţilor, El a arătat cât se poate de clar că stăpânul, atunci când a plecat, a dat cinci talanţi unuia, doi talanţi altuia şi un talant celui de-al treilea. Problema din relatare nu constă în faptul că unul a avut cinci, altul doi iar al treilea a avut unul, ci în aceea că ultimul nu şi-a folosit talantul. Vedeţi, creştinismul nu e de partea egalitarismului, ci de cea a responsabilităţii. Aceasta înseamnă că, deşi Dumnezeu nu îşi împarte în mod egal darurile Sale bune, posesiunile şi bogăţia Sa, cu toate acestea, toţi oamenii sunt responsabili de ce fac cu ce au primit de la El. Astfel, dacă ne-a dăruit puţin, suntem responsabili să folosim ce am primit. Dacă ne-a dat mai mult, suntem responsabili să folosim multul pe care ni l-a dat.

Acesta e al doilea lucru. Suntem responsabili. Altfel spus, există această problemă a răspunderii. Ne întoarcem acum la întrebare, şi aceasta e: Care ar trebui să fie perspectiva realistă a creştinului în ce priveşte averea? Vreau să sugerez câteva lucruri.
În primul rând, recunoştinţa. Recunoştinţa e deosebit de importantă. Unul din semnele evlaviei e recunoştinţa. Prin urmare, dacă Dumnezeu ne-a dat lucruri să ne bucurăm de ele, aşa cum cu siguranţă a făcut-o, unul din semnele evlaviei e să le primim de la El şi să fim recunoscători pe măsură ce le primim. Asta implică mai multe lucruri. Mai implică şi umilinţă. Pavel vorbeşte despre asta în 1 Corinteni. El spune: ,,Vedeţi, vă lăudaţi cu ce aveţi ca şi cum nu le-aţi fi primit. Dar tot ce aveţi aţi primit de la Dumnezeu." Astfel, el spune: ,,Dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?"
Vedeţi, acesta e unul din lucrurile pe care le face averea. Când cineva e binecuvântat de Dumnezeu cu lucruri materiale, apare un mare pericol. Pentru că la început spunem: ,,O, ce bun e Dumnezeu cu mine! Uite ce mi-a dat! Îţi mulţumesc, Doamne!" Ceva mai târziu, începem să spunem: ,,Da, nu-i aşa că e minunat că El mi-a dat priceperea să adun atât de mult!" Puţin după aceea, spunem: ,,Nu-i aşa că sunt grozav pentru că am reuşit să adun toate aceste lucruri?" Şi astfel uităm să fim recunoscători, nu mai suntem smeriţi şi nu ne amintim că Dumnezeu e cel care ne dăruieşte până şi capacitatea de a câştiga banii necesari pentru pâinea zilnică.
Apoi urmează mulţumirea. Cu alte cuvinte, să fii mulţumit cu ce ai. Dacă nu eşti mulţumit cu ce ai, nu eşti cu adevărat recunoscător. Dar, dacă eşti recunoscător, eşti mulţumit şi poţi spune, dimpotrivă: ,,Mie îmi dai aceasta, Doamne? O, Doamne, îţi mulţumesc! Nu m-am aşteptat la asta. E un dar minunat!" Astfel eşti mulţumit cu ce ţi-a dat. Deci, acesta e primul lucru, recunoştinţa.

Acum, al doilea lucru este perspectiva. Am spus că averea este darul lui Dumnezeu şi acest lucru e adevărat, dar trăim într-o lume materialistă. Într-o lume materialistă avem tendinţa să ne pierdem perspectiva. Un aspect al pierderii perspectivei este să credem că averea e un scop în sine. E adevărat, nu facem întotdeauna aceasta în sens filosofic. Ştim că există Dumnezeu. Dar într-un sens practic avem tendinţa să credem că averea e un scop în sine. Nu vrem să renunţăm la ea pentru că, de fapt, mult sub suprafaţă, acolo unde funcţionăm de fapt în subconştientul nostru, ne încredem mai mult în lucrurile pe care le-am acumulat decât în Dumnezeu. Trebuie să înţelegem că e posibil, aşa cum a spus Însuşi Isus Hristos, să facem cea mai dezavantajoasă afacere, să câştigăm întreaga lume dar să ne pierdem sufletul. Şi, în acelaşi timp, e posibil să ne salvăm sufletul şi să pierdem toate lucrurile, făcând astfel cea mai bună afacere din lumea aceasta.
Un alt lucru pe care trebuie să-l înţelegem în legătură cu averile, dacă încercăm să păstrăm o perspectivă biblică şi corectă în ce le priveşte, este că averile sunt periculoase. Mă gândesc la relatarea lui Hristos despre omul bogat şi Lazăr. Aceasta cere o analiză atentă. Avem aici un bogat care a pierit. Şi mai avem un sărac, care a fost dus în sânul lui Avraam. Textul nu ne spune că săracul a intrat în slavă pentru că era sărac, nici că bogatul a pierit pentru că era bogat. Nu spune deloc aşa ceva. În cer sunt mulţi oameni bogaţi. Mulţi săraci au ajuns în iad. Dar nu ne putem opri sentimentul, în timp ce citim această relatare, că deşi nu averile bogatului l-au condamnat, cu siguranţă ele l-au împiedicat să caute acele elemente care ar fi putut contribui la mântuirea lui. Şi-a neglijat sufletul ca să păstreze lucrurile pe care le avea.
Mă gândesc şi la ce a spus Domnul Isus Hristos despre bani, când a zis: ,,Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi banilor."

Al treilea lucru despre care trebuie să vorbim atunci când ne referim la perspectiva creştinului asupra averilor este administrarea. Prima, recunoştinţa; a doua, perspectiva; iar a treia, administrarea. Pentru că, vedeţi, lucrurile care ni s-au dat nu ne sunt date pur şi simplu pentru conservare sau pentru acumulare, să le adunăm ca să ne simţim în siguranţă. Ni s-au dat să le folosim. Cu alte cuvinte, ne-au fost date ca să le folosim ajutându-i pe alţii. Mă întreb cât oare din timpul nostru îl petrecem gândindu-ne la aceste lucruri? O, poate că ne înşelăm singuri gândindu-ne că ce avem, avem într-adevăr pentru binele altora şi poate că intenţionăm cu adevărat să le folosim cândva la ajutorarea altora. Dar dacă priveşti la evidenţa cheltuielilor, le aduni şi compari suma de bani cheltuită pentru ajutorarea altora cu cea pusă deoparte sau cheltuită pentru tine, vei înţelege unde ţi-e inima şi mintea şi care sunt de fapt loialităţile tale. Încercăm să adunăm comori pe pământ şi, aşa cum a spus Isus, descoperim că, dacă nu le mănâncă moliile şi rugina şi nu le fură hoţii, ni le ia statul prin impozite şi taxe. Singurul mod în care poţi avea o comoară durabilă e să aduni comori în cer. Şi singurul mod în care poţi aduna comori în cer este, într-un mod după voia lui Dumnezeu, să foloseşti pe pământ acea comoară care ţi s-a încredinţat deja.
Mă întreb dacă te-ai gândit la asta şi te-ai întrebat ce faci cu banii tăi? Dacă îi cheltuieşti pentru tine, s-au dus şi vor pieri odată cu tine. Dar dacă îţi cheltuieşti banii pentru altcineva, aceia vor rămâne. Vor rămâne pentru totdeauna, pentru că sunt înregistraţi în registrele cerului. Ştiţi, sunt unii oameni la care privim în viaţa aceasta şi spunem, ei bine, n-au ajuns oameni mari. N-au făcut niciodată mulţi bani. Cu siguranţă n-au fost de succes aici. Mulţi astfel de oameni vor trece într-o zi prin porţile de mărgăritar ale cerului şi vor descoperi acolo o bogăţie enormă, strânsă în cer pentru că acum au folosit în cel mai bun mod ce li s-a dat. Alţii, care au acumulat mult aici jos, într-o zi vor sta săraci înaintea lui Isus Hristos, pentru că n-au folosit ce au primit ca administratori în serviciul Lui.

Mai vreau să spun un lucru. Vorbim despre avere şi importanţa ei. Şi averea este importantă, şi felul în care o folosim e important. Dar ce vreau să spun e că sunt lucruri mult mai importante. Unul dintre ele cel puţin, este libertatea. Cu alte cuvinte, să fii eliberat de lucruri. Lucrurile au tendinţa să ne lege de pământ. În privinţa aceasta, am fost foarte impresionat de modul în care A.W. Tozer explică întâmplarea când Avraam trebuia să-l jertfească pe fiul său Isaac. El arată la începutul relatării sale cât de important şi cât de drag a devenit Isaac pentru Avraam. Desigur, acest lucru era un adevăr evident. Isaac era fiul promisiunii. Era fiul miracolului. Era cel prin care Dumnezeu a promis că va binecuvânta toate popoarele şi în care era nădejdea mântuirii personale a lui Avraam, pentru că din Isaac, în cele din urmă, avea să vină Mesia, Mântuitorul lumii. Şi totuşi, spune Tozer, analizând istorisirea, pe măsură ce trecea timpul, ce a fost un mare dar pentru Avraam fără îndoială că a devenit prea scump pentru el. Acest lucru ameninţa să îl eclipseze pe Însuşi Dumnezeu. În acest moment Dumnezeu a intervenit şi i-a poruncit: ,,Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria, şi adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi spune." Tozer descrie lupta care trebuia să se fi dat în inima şi în mintea lui Avraam. Cu siguranţă că Avraam s-a luptat cu această problemă la nivel intelectual. Dar mai mare decât lupta intelectuală era lupta pentru ascultare care se dădea înăuntru. Cum putea Avraam să facă aşa ceva? Cum putea Avraam să-şi jertfească fiul? Şi totuşi, asta i-a spus Dumnezeu să facă. Ştim că Avraam a trecut testul. Ni se spune în al 22-lea capitol din Geneza că s-a trezit dis de dimineaţă, a pus şaua pe măgar, a tăiat lemnele, a luat doi slujitori şi pe fiul său şi a plecat spre Muntele Moria. Când a ajuns acolo, a construit un altar. Şi-a legat fiul. A ridicat cuţitul şi l-ar fi ucis dacă Dumnezeu n-ar fi intervenit în acel moment ca să-i oprească mâna. Dumnezeu l-a lăudat pe Avraam. Iar Tozer are un paragraf minunat în care îl descrie pe acest mare om al lui Dumnezeu stând mândru, înalt şi măiestos pe munte. Un om care, într-un test de care sperăm să nu avem parte nici unul dintre noi, a fost gata să renunţe literalmente la tot de dragul ascultării faţă de Dumnezeu. În acel moment, spune Tozer, Avraam nu mai avea nimic, pentru că a dat totul lui Dumnezeu. Stătea acolo singur, fără nimic, pe munte. Nimic? A, da, spune Tozer. Avraam încă era bogat. Avraam încă se putea bucura de oile sale, caprele, măgarii şi de turmele sale de vite. El încă îşi avea soţia, prietenii şi, mai presus de toate, îl avea lângă el pe Isaac, cel pe care îl iubea. Vedeţi, el avea totul. Şi totuşi nu avea nimic. Pentru că era dezlegat de toate aceste lucruri. Atât de mare era dorinţa lui să aparţină în totalitate lui Dumnezeu.
Astfel călătoreşte fără bagaje în slujba lui Hristos. Ce ni se cere este să fim dezlegaţi de avere. Şi să avem ochii aţintiţi asupra lui Isus, privind nu către o cetate construită aici cu bogăţie omenească ci către o cetate ale cărei temelii sunt puse de Însuşi Domnul şi Stăpânul nostru.

Tradus de Florin Vidu


Cuprins | Umblarea Creştinului