Căutându-L pe Dumnezeu în toate locurile greşite
Un apel la închinare corporativă
de Robert G. Spinney
"Nu vei găsi închinare corporativă excelentă, până ce nu vei înceta să cauţi închinare corporativă excelentă şi vei începe să Îl cauţi pe Dumnezeu Însuşi. În ciuda protestelor, cineva se poate întreba uneori dacă nu cumva ne închinăm mai degrabă închinării, decât lui Dumnezeu."
D. A. Carson, făcând deosebire între a căuta sentimentul de închinare şi a căuta închinarea înaintea lui Dumnezeu.
"Inima rea şi înşelătoare" este cea care "nu experimentează niciodată acel sentiment prin care ... ne este permis accesul la cele mai ascunse comori ale lui Dumnezeu şi în domeniile cele mai sfinte ale împărăţiei Sale."
John Calvin, care sprijină atât legitimitatea cât şi necesitatea sentimentelor religioase.
"Predica este menită de Dumnezeu a atrage oamenii la închinare, nu este menită a fi o practică omenească de după închinare. Scopul predicării este acela de a trata divorţul din prisma închinării, de a trata adolescenţa din prisma închinării şi de a trata mânia din prisma închinării."
John Piper, explicând faptul că predicile de la amvon trebuie să încurajeze închinarea congregaţională.
La ce vă gândiţi când auziţi expresia laudă şi închinare? Cum arată, în percepţia voastră, timpul perfect de laudă şi închinare? Cuprinde acesta rugăciune, cântare, citirea Bibliei, ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu propovăduit şi participarea la Masa Domnului? Pentru mulţi creştini de astăzi, laudă şi închinare a ajuns să însemne mult mai puţin decât atât: înseamnă un timp în care parte dintre lucrurile enumerate (şi îndeosebi predica) sunt absente şi unul dintre aceste lucruri (îndeosebi muzica) predomină. Dacă aceasta este descrierea pe care o dai laudei şi închinării, atunci unul dintre scopurile acestui articol este acela de a te convinge că viziunea pe care o ai despre închinare este prea limitată.
Modul în care utilizăm expresia laudă şi închinare ridică întrebări combative. Creştinii precauţi fac bine că se gândesc la ele. Atunci când o adunare nu cuprinde învăţătură biblică, ea este numită serviciu divin de laudă şi închinare; ea implică faptul că serviciul tradiţional din Ziua Domnului (care acordă un rol semnificativ învăţăturii din Cuvântul Domnului) nu este un serviciu de laudă şi închinare. În cel mai bun caz, expresia sugerează faptul că există mai multă laudă şi închinare la aceste servicii în care s-a dat la o parte ora de predică, mai mult decât există la adunările convenţionale de duminică, care, implicit, cuprind predică. Nu ne-am exprima niciodată atât de brutal, dar expresia serviciu divin de laudă şi închinare sugerează o replică de genul întrebare-răspuns cum ar fi: "Vrei să aduci laudă şi închinare intens? Mergi la una dintre acele strângeri în care este foarte multă muzică şi nu se predică deloc." În acelaşi fel, să numeşti acea porţiune din adunarea de duminică dimineaţa în care se cântă, timp de laudă şi închinare, implică faptul că mai există doar puţină laudă şi închinare (sau chiar deloc) după ce se termină cu muzica. Aparent, închinarea se opreşte atunci când începe predica.
Acest gen de gândire este nou în istoria bisericii. Numai în ultimii patruzeci de ani au început creştinii să separe lauda şi închinarea de predică şi învăţătură. De ce?
Problema imediată este că mulţi creştini nu mai înţeleg cum poate constitui o oră de ascultare a predicii un act de închinare. A te închina în timp ce Cuvântul lui Dumnezeu este vestit de la amvon pare să sune foarte ciudat pentru cei care merg la biserică. Acest mod de gândire este întărit de sentimentul tot mai crescând că închinarea este exclusiv emoţională. O închinare bună pare să necesite nu doar o singură cântare, ci mai multe (şi preferabil variate ca stil). "De obicei, este nevoie de multe cântece pentru a crea atmosfera de laudă şi închinare", învaţă un profesor de seminaristică, şi adaugă: "muzica nouă, cântată cu ochii închişi timp de 10, 15, 20 de minute, de fiecare dată, este cea care face posibilă această experienţă." Din acest motiv, noi vedem serviciile de închinare de duminica dimineaţa ca fiind compuse din două părţi distincte: segmentul de laudă şi închinare (care cuprinde în principal muzică) şi porţiunea de învăţătură (care cuprinde predica pastorului). Noi privim expunerea Cuvântului lui Dumnezeu ca pe un eveniment strict intelectual (cititul: nu ne stimulează emoţional). Creştini energici îmi aruncă priviri pline de nedumerire când folosesc expresii de genul "predica este un act de închinare" sau "Dumnezeu este întâlnit în Cuvântul predicat".
Problema gravă este că multe biserici de astăzi înăbuşă rolul Bibliei în închinarea corporativă. Uneori, aceasta înseamnă limitarea Cuvântului lui Dumnezeu la o predică, ce devine tot mai scurtă cu fiecare an. Câteodată, aceasta înseamnă eliminarea citirii din Biblie în public. Alteori, presupune punerea deoparte, în totalitate, a Cuvântului lui Dumnezeu pe durata adunării, şi înlocuirea lui, de obicei cu cântări. Cuvintele inspirate ale lui Dumnezeu constituie adesea o parte surprinzător de mică a serviciului de închinare. Acest lucru este adevărat chiar şi în bisericile conservative, care afirmă cu tărie autoritatea şi suficienţa Scripturii. De ce să ne zbatem cu privire la închinare, când Cuvântul este vestit de la amvon? În parte, pentru că separăm foarte mult Cuvântul de închinarea corporativă.
Tânjeşti tu după o laudă şi o închinare adevărate? Atunci caută să te apropii de închinarea ce ar putea fi numită închinarea bazată pe Cuvânt. Această închinare este bazată şi ghidată de Cuvântul lui Dumnezeu. Închinarea bazată pe Cuvânt reprezintă închinarea corporativă -- atunci când citim Biblia în timpul adunărilor noastre, vorbim din Biblie în timpul predicilor noastre, cântăm folosind cuvintele Bibliei în cântările noastre, ne rugăm folosind Biblia în rugăciunile noastre congregaţionale şi chiar înţelegem rânduiala Bibliei în hotărârile/rânduielile bisericii. Printre alte lucruri, închinarea bazată pe Cuvânt se întinde pe tot cuprinsul întâlnirii (comparativ cu segmentul restrictiv al cântărilor). De asemenea, ea ajută la crearea a ceea ce ar putea fi numită ,biserica dirijată de Cuvânt'.
Închinarea bazată pe Cuvânt implică mai mult decât ghidaj pentru activităţile din cadrul unui serviciu de închinare. Este o chemare pentru credincioşi, ca ei să aibă anumite aşteptări şi anumite contribuţii la închinarea lor. Cu alte cuvinte, este o chemare pentru a avea închinători bazaţi pe Cuvânt.
De ce a ajuns închinarea corporativă să fie mai puţin condusă de Cuvânt? Din trei motive: am redefinit închinarea, am acordat un rol greşit emoţiilor în închinare şi nu ne aşteptăm ca prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul nostru să fie mediată de Cuvântul Lui.
I. Ce este închinarea adevărată? Ce rol are închinarea?
Mulţi au redefinit închinarea, aşa că s-a ajuns la ceva diferit de închinarea strămoşilor noştri spirituali. Istoricul pe probleme de biserică, Nick Needham, explică faptul că un număr tot mai mare de creştini privesc astăzi închinarea ca pe ceva ce trebuie experimentat mai degrabă decât ca pe ceva ce trebuie oferit. De-a lungul istoriei, poporul lui Dumnezeu a făcut din Dumnezeu obiectul închinării lui: ei şi-au adus închinarea lui Dumnezeu şi i-au pus-o înainte. "Veniţi, să ne închinăm şi să ne smerim (engl.- plecăm), să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru!" (Ps. 95:6). "Voi lăuda foarte mult cu gura mea pe Domnul, Îl voi mări în mijlocul mulţimii" (Ps. 109:30). "Înălţaţi pe Domnul împreună cu mine. Să lăudăm cu toţii Numele Lui!" (Ps. 34:3). Închinătorii aduceau închinarea şi Domnul le-o primea. De aici şi expresia familiară "serviciu de închinare", fapt care indică înţelegerea lor, şi anume că ei slujeau lui Dumnezeu prin aducerea închinării lor. Ei considerau închinarea ca fiind plăcută lui Dumnezeu atunci când Îl preamăreau pe Dumnezeul Trinitar cu credincioşie, dacă îşi exprimau recunoştinţa, dacă luau seama la faptele Lui măreţe şi dacă Îi dădeau slava datorată Numelui Său cel sfânt.
În ziua de astăzi, avem tendinţa să privim la noi înşine ca fiind obiectul închinării: noi credem că închinarea este ceva ce ni se întâmplă. Noi nădăjduim "să intrăm" într-o atmosferă mistică şi spirituală, numită închinare. Aşadar nu mai vorbim despre serviciul de închinare, ci de experienţa închinării. Închinătorul este mai pasiv în această paradigmă, întrucât cel care conduce închinarea are rolul de a crea această atmosferă de închinare. Calitatea experienţei noastre determină modul în care apreciem închinarea, dacă a fost sau nu un succes. Adesea, închinarea devine o comoditate: cei care merg la biserică sunt consumatori şi caută o biserică unde (potrivit cu expresiile des auzite) "timpul de laudă şi închinare îmi permite să mă închin" şi "liderul închinării m-a condus în prezenţa lui Dumnezeu". Mai mult decât o comoditate, închinarea ajunge să fie deseori un timp pentru divertisment: cei prezenţi în biserică ocupă loc ca şi spectatori, care, în tăcere, iau parte la spectacol. (Închinarea care nu este distractivă capătă calificativul "insuficient".) Iar întrebările care urmează după acest timp de închinare, de genul: "Ai rămas cu ceva?" dezvăluie adesea faptul că noi ne considerăm principalii beneficiari ai închinării.
Cu ce anume căutăm să rămânem după întâlnire? Stimulare emoţională şi simţăminte spirituale. Atunci când se apelează la raţiune (expunerea Bibliei de la amvon, citirea publică a Scripturii sau imnurile creştine profund spirituale) nu este promovat mediul mistic. Desigur, apelurile la raţiune sunt adesea văzute ca fiind finalul emoţiilor religioase. Din acest motiv, de exemplu, există o convingere tot mai mare că predica pastorului nu este doar separată de timpul de închinare, dar este chiar un obstacol în calea închinării (şi de aici nevoia de a avea întâlniri care să dea la o parte acest obstacol în totalitate). Potrivit cuvintelor năucitoare ale unui lider de închinare, învăţătura biblică face parte din "programele omului", de care "este nevoie" pentru experimentarea prezenţei lui Dumnezeu. El separă Cuvântul lui Dumnezeu de închinarea la Dumnezeu printr-o remarcă inteligentă: "Predica este pentru om, închinarea este pentru Dumnezeu." Nu-i de mirare că este dejucat de reforma protestantă orchestrată de Dumnezeu, care presupune doar predicatori, fără grupuri muzicale de închinare.
Acest şiretlic, prin care eul este văzut ca fiind beneficiarul principal al închinării, nu Dumnezeu, capătă proporţii seismice. În generaţia trecută, ideea că închinarea nu face referinţă la ceea ne place, ci mai degrabă înseamnă a-I da lui Dumnezeu ceea ce doreşte, nu ar fi stârnit controverse. Acele zile nu mai sunt. Arta de a conduce închinarea corporativă constă acum în a da omului, fără ruşine, ceea ce îi place. Needham subliniază câteva efecte dăunătoare ale acestui şiretlic, lăsând la o parte problema care se ridică, dacă aceasta este închinarea autentică. Unul dintre aceste efecte este faptul că serviciile de închinare corporativă devin un fel de laborator, în care cel care conduce închinarea experimentează, prin tehnici diferite, incitarea emoţiilor oamenilor. "Ar putea avea loc treziri în bisericile noastre, dacă muzica de închinare ar fi prezentă într-un mod mai eficient şi care să mişte duhul", spune reclama unei cărţi de curând apărută, care vorbeşte despre modul de a conduce serviciile de laudă şi închinare. Dacă cel care conduce cântările crede că o coregrafie bună va "aduce prin cântare prezenţa şi puterea lui Dumnezeu" (care este subtitlul acestei cărţi), el va "pescui" până ce va găsi acea muzică ce produce rezultatul dorit.
Dar care sunt dovezile că Duhul Sfânt se mişcă într-adevăr în serviciul de închinare? Şi acest lucru s-a schimbat. Semnele faptului că Duhul Sfânt este în acţiune nu mai sunt convingerea de păcat, pocăinţa, înţelegerea spirituală sau creşterea în har şi în cunoaşterea Domnului Isus Cristos de către creştini. În schimb, se consideră prezent Duhul Sfânt atunci când emoţiile şi sentimentele sunt exaltate şi se consideră stins atunci când exuberanţa este prea mică. În acelaşi timp, am pierdut adevărul, odinioară indiscutabil, anume că Duhul Sfânt lucrează împreună (şi nu independent) de Cuvântul lui Dumnezeu (Is. 34:16, 59:21; Ioan 3:34, 6:63; Iac. 1:18; 1Pet. 1:23).
Acest accent nou care se pune pe "experienţa închinării" nu este lipsit de atribute benefice. În multe biserici, întâlnirea de duminica dimineaţa se redusese la un mesaj de evanghelizare precedat de exerciţiile de încălzire. După un timp preliminar de cântări, care urmărea să-i pregătească pe cei nemântuiţi, Evanghelia era vestită şi apoi era urmată de îndemnul de a se veni în faţă, pentru a se lua hotărârea pentru Domnul. Aceasta era mai degrabă o întâlnire săptămânală de trezire decât un serviciu autentic de închinare. Din fericire, astăzi mulţi oameni realizează că un serviciu de închinare trebuie să fie cu mult mai mult decât o simplă chemare a celor nemântuiţi spre a fi salvaţi. Dar de asemenea, trebuie să fie mai mult şi decât a răspunde dorinţei celor mântuiţi de a avea parte de o experienţă plăcută.
A considera că noi, nu Dumnezeu, reprezentăm obiectul închinării corporative, este un lucru scandalos şi dezastruos în acelaşi timp... şi probabil chiar idolatru. Ar fi cea mai mare oroare ca închinarea (dintre toate lucrurile!) să fie centrată pe om şi nu pe Dumnezeu!
II. Cum stau lucrurile cu emoţiile?
Aici, vina n-o poartă emoţiile. Stând în prezenţa Sfântului lui Israel şi angajându-L în dialogul sfânt pe care noi îl numim închinare, acest lucru ar trebui cu siguranţă să înalţe emoţiile celui care se închină. A-ţi aduce închinarea înaintea Domnului înviat Isus Cristos şi a-L înălţa pe El, aceasta trebuie să fie (într-un anumit sens) emoţional.
John Calvin a vorbit în numele altor lideri ai reformei prostestante când a condamnat "închinarea frigidă". El nu s-a temut de validarea emoţiilor: "Această dulceaţă îmbelşugată, pe care a păstrat-o Dumnezeu pentru cei care se tem de El, nu poate fi cunoscută fără ca, în acelaşi timp, ea să ne mişte cu putere." Puritanul Stephen Charnok a scris: "Închinarea este un act de înţelegere, care corespunde cunoaşterii puterii minunate a lui Dumnezeu şi a gândurilor reale ale măreţiei Sale." Dar el a continuat: "Este de asemenea un act de voinţă, prin care sufletul adoră şi este plin de reverenţă înaintea măreţiei Sale, este încântat de prietenia pe care El i-o arată, îmbrăţişează bunătatea Lui, intră în comuniune intimă cu acest Obiect preaiubit şi îşi îndreaptă întreaga afecţiune asupra Lui." Cu siguranţă, aici sunt implicate emoţiile!
Sau gândiţi-vă la Jonathan Edwards. Când criticii au denunţat marea trezire din America, din anii 1730 şi 1740, datorită pretinsei emotivităţi excesive din cadrul trezirii, Edwards a scris Tratat despre sentimentele religioase, o carte pe al cărei întreg cuprins el apără emoţiile evlavioase. "Dacă lucrurile cu privire la religie sunt înţelese corect, ele vor avea efect asupra inimii." Îndeosebi cântatul în timpul închinării pare "să fie destinat în întregime înălţării şi exprimării sentimentelor religioase", judecă Edwards. "Nu poate fi găsit niciun alt motiv pentru care trebuie să ne adresăm lui Dumnezeu prin vers mai degrabă decât prin proză, şi acesta însoţit de muzică, decât acela că aşa este natura noastră, aşa am fost făcuţi, ca aceste lucruri să mişte emoţiile noastre."
Problema apare atunci când stimularea emoţională este luată drept închinare autentică. Acest fapt conduce la experienţe emoţionale goale, şi nu la emoţii declanşate de Duhul Sfânt, ce sunt experimentate ca rezultat al închinării noastre înaintea lui Dumnezeu. În închinarea sănătoasă, Cuvântul lui Dumnezeu trezeşte credinţă în inima celui care se închină, în parte prin promovarea încrederii şi a siguranţei cu privire la lucrurile care nu se văd (Rom. 10:17; Evr. 11:1; Ioan 20:31). Această credinţă îl face pe credincios să se închine: el Îi mulţumeşte lui Dumnezeu, Îl laudă pe Dumnezeu, Îl preţuieşte pe Dumnezeu şi Îl adoră. Mulţumirea ghidată de Cuvânt, lauda, preţuirea şi adorarea ţâşnesc din inimă şi mobilizează emoţiile. Dar care este motivul de bază pentru care închinătorul aduce închinare? El nu dă la iveală o flamă emoţională, ci, mai degrabă, Îi aduce lui Dumnezeu slava datorată Numelui Său. Cel care se închină, o face cu acest scop, şi nu cu gândul că în final va fi fericit. "Adevărata închinare nu poate fi realizată ca mijloc pentru o altă experienţă," scrie John Piper. "Închinarea este autentică atunci când sentimentele pentru Dumnezeu se ridică în inimă şi nu urmăresc altceva decât pe Dumnezeu." Închinarea presupune a alerga după Dumnezeu ca Cel care este premiul nostru, şi nu a alerga după un alt premiu care să devină dumnezeul nostru.
Potrivit cuvintelor profesorului Robert Godfrey de la Seminarul Teologic din Westminster, emoţiile trebuie să răspundă Cuvântului şi să fie controlate de Cuvânt. Ca să se întâmple acest lucru, închinarea corporativă trebuie să fie saturată de Cuvântul lui Dumnezeu. ("Citeşte Biblia, predică din Biblie, cântă din Biblie, roagă-te potrivit Bibliei, înţelege Biblia.") Godfrey rezumă totul: "Când credinţa şi închinarea noastră nu mai sunt centrate pe ele însele ci pe Cristos, atunci vor fi trăite emoţiile credinţei noastre, emoţii dulci şi adevărate. Atunci ne vom da seama că aceste emoţii dau culoare închinării pe care o aducem din credinţă."
Ce se întâmplă atunci când experienţele emoţionale sunt căutate pentru ceea ce sunt ele? Uneori rezultă o închinare bazată pe tradiţie. Aceasta înseamnă a privi la Dumnezeu pe căi vechi şi familiare, pentru că ele declanşează sentimente de nostalgie şi amintiri dragi. Închinătorii care se bazează pe tradiţie extrag adesea un anumit confort emoţional din rutină, dar acest confort este deseori analog cu confortul emoţional dat de colacul de salvare: este sigur, dar nu este divin la origine. Uneori, când se caută experienţele emoţionale, rezultă o închinare bazată pe distracţie -- adică, a-L căuta pe Dumnezeu într-un spectacol religios pus în scenă de profesionişti. Închinătorii care se bazează pe distracţie sunt, mai exact, spectatori: ei îşi extrag plăcerea şi împlinirea din programele bisericeşti, la fel ca şi spectatorii care sunt satisfăcuţi de muzica de pe Broadway, focurile de artificii şi cursele profesioniste de Formula 1 cu aceeaşi locaţie. Uneori, când se urmăreşte a da naştere unor sentimente religioase, rezultă o închinare bazată pe sentimente. Aceasta înseamnă a-L căuta pe Dumnezeu într-un mod similar cu revigorarea echipei sportive înainte de meci, aşa cum făceam pe vremuri când eram la liceu. Îmi aduc aminte de întrunirile ce ţineau o oră, în sala noastră de gimnastică, care trezeau în mine o adevărată frenezie emoţională. Ţipam cu toţii la unison, repetam expresii cu tâlc, băteam din palme şi ne ridicam braţele legănându-ne o dată cu muzica. Intram într-o stare emoţională de alertă, care era pe cât de excitantă, pe atât de încântătoare. Întregul grup era străbătut de ceva asemenea curentului electric, căci toţi îşi exprimau şi experimentau emoţiile în starea lor brută. Când privesc în urmă, sunt uimit că elevi de liceu au putut să trăiască o experienţă emoţională atât de puternică doar cu ajutorul cântecelor de victorie şi al ritmului. Şi tocmai asta este ideea: noi suntem capabili să dăm naştere unor experienţe emoţionale deosebit de plăcute, fără ajutorul lui Dumnezeu. Orice lider capabil al serviciului de închinare poate să conducă oamenii într-o experienţă emoţională (la fel şi antrenorul de la liceu). Dar nu este acelaşi lucru cu a-i conduce pe oameni în prezenţa lui Dumnezeu.
Anumite supoziţii populare cu privire la emoţii sunt pur şi simplu nebiblice. Godfrey ne reaminteşte faptul că Charles Finney a crezut că nu putea să existe "succes evanghelic" fără emotivitate. Iată ce a scris Finney: "Trebuie să existe o exaltare suficient de mare încât să trezească puterile morale latente şi aceasta pentru a sta împotriva degradării şi a păcatului." Acest lucru este legat de supoziţia (Godfrey îl leagă de penticostalism) conform căreia exprimarea exterioară a emoţiilor neprelucrate sunt mai veritabile din punct de vedere spiritual decât diferitele forme de închinare bazate pe Cuvânt. Astfel că, emoţiile sunt adesea privite ca steroizi spirituali, care ne cresc masa musculară spirituală; de asemenea, sunt considerate a fi neatinse de păcatul nostru. Dar nu este adevărat. Păcătoşii nu deţin "puteri morale latente" şi numai Duhul Sfânt poate da morţii păcatul şi poate lucra sfinţenia în credincios. Păcatul a corupt întreaga noastră fiinţă, inclusiv emoţiile noastre. Emoţiile noastre nu mai sunt ghidate de Dumnezeu de fiecare dată, după cum nici dorinţele sexuale nu sunt întotdeauna legitime. Ambele trebuie să fie controlate de Cuvântul lui Dumnezeu şi de Duhul lui Dumnezeu. Datorită păcatului, noi avem nevoie ca închinarea bazată pe Cuvânt să controleze emoţiile noastre.
Una dintre consecinţele închinării bazate pe Cuvânt este aceea că, uneori, Îl întâlnim pe Dumnezeu pe căi surprinzătoare. Ca proaspăt convertit, am fost învăţat că a intra în prezenţa lui Dumnezeu este întotdeauna o experienţă plăcută şi liniştitoare. Dar de atunci am descoperit că a comunica cu un Dumnezeu sfânt, într-o biserică ghidată de Cuvânt, îmi expune adesea păcatul! A fi umilit în timpul de închinare nu este întotdeauna un sentiment confortabil şi uneori este bine să nu te simţi confortabil! Multă gândire modernă vizavi de "intrarea în prezenţa lui Dumnezeu" în serviciile de închinare corporativă constituie o stavilă, cu pornire din această presupunere falsă, conform căreia întâlnirea cu Dumnezeu nu implică reverenţă, teamă şi tremur, un sentiment acut de nevrednicie înaintea lui Dumnezeu şi nevoia de pocăinţă. Dacă, într-adevăr, comunicăm cu Dumnezeul cel de trei ori sfânt în închinarea noastră, trebuie să ne aşteptăm ca acest gen de lucruri să se petreacă, cel puţin din când în când. Atunci când se întâmplă aceste lucruri, descoperim că toiagul şi nuiaua lui Dumnezeu ne mângâie (Ps. 23:4) şi sfinţenia lui Dumnezeu, care scoate la lumină păcatul, dă frumuseţe sufletului (Ps. 50:1-3).
Nu este Cuvântul lui Dumnezeu suficient pentru a da naştere răspunsurilor spirituale care Îl onorează pe Dumnezeu? Ce are el de spus despre sănătatea mea spirituală, atunci când punerea înainte a Cuvântului lui Dumnezeu, într-un mod profund, bogat şi cu grijă, nu implică simţămintele mele?
III. Cum experimentează închinătorii prezenţa lui Dumnezeu?
Dincolo de redefinirea închinării şi de înţelegerea greşită a rolului pe care îl au emoţiile, noi mai suferim şi de o viziune inferioară Bibliei despre modul în care trebuie să se predice. Aceasta se întâmplă îndeosebi pentru că -- în ciuda tuturor afirmaţiilor noastre corecte cu privire la credinţă -- mulţi au un punct de vedere inferior Bibliei, vizavi de Cuvântul lui Dumnezeu. Se pare că ne-am pierdut încrederea în abilitatea Bibliei de a ni-L descoperi pe Dumnezeul cel viu. Acesta este unul dintre motivele pentru care nu tânjim să saturăm serviciile noastre de închinare corporativă cu Cuvântul lui Dumnezeu.
Noi putem (şi chiar trebuie) să spunem multe lucruri despre Biblie: este infailibilă, nu dă greş niciodată, este rostită de Dumnezeu, este folositoare, este relevantă, este o autoritate supremă în materie de credinţă şi practică. Dar trebuie să mai adăugăm un lucru, ceva ce părinţii noştri protestanţi au accentuat la vremea lor (dar care acum pare să fie dat uitării): Scriptura este aceea care mediază intrarea noastră în prezenţa lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, astăzi, Dumnezeu nu mai vorbeşte poporului Său prin vise sau profeţi precum Isaia, nu mai este un lucru atât de firesc cum a fost în trecut. El vorbeşte prin Cuvântul Său. Asta înseamnă că, dacă vreau să aud glasul lui Dumnezeu şi să mă bucur de prezenţa Lui, trebuie să vin înaintea Cuvântului Său. Cu alte cuvinte, Îl întâlnim pe Dumnezeu în Cuvântul Său. Scripturile nu doar ne învaţă, ne sfătuiesc şi ne corectează, ele constituie şi calea normală prin care putem să avem comuniune cu Dumnezeu.
Iată unul dintre lucrurile pentru care Biblia diferă de alte cărţi. Un exemplu va fi îndeajuns. O carte bună de istorie îmi va reda evenimentele din viaţa lui Abraham Lincoln. O carte extrem de bună de istorie poate chiar să creioneze atât de bine portretul lui Abraham Lincoln încât să îmi dau seama, într-o anumită măsură, de motivaţiile, personalitatea şi felul de viaţă ale omului Abraham Lincoln. Dar în cele din urmă, nu reţin decât faptele lui Abraham Lincoln, nu rămân cu persoana lui. N-aş putea niciodată să am comuniune cu Abraham Lincoln prin faptul că citesc o carte despre el. Asta înseamnă că această carte de istorie nu este decât (sau în cel mai bun caz) didactică: îmi oferă cunoştinţă. În schimb, Biblia este altfel. Este adevărat, Scripturile mă învaţă multe lucruri cu privire la Dumnezeu, adevărul Lui, căile Lui în mijlocul oamenilor. O ascultare atentă a Cuvântului lui Dumnezeu mă ajută să înţeleg mult din caracterul Lui, din atributele şi motivaţiile Lui. Dar Biblia este mult mai mult de-atât! Ea are efect spiritual atunci când este citită prin Duhul Sfânt (Evr. 4:12; Fapte 20:31; 1 Cor. 1:18). Când primesc Cuvântul Domnului cu rugăciune şi cu reverenţă, nu rămân doar cu lucruri despre Dumnezeu: Îl întâlnesc pe Dumnezeu Însuşi.
Cum mediază Biblia prezenţa lui Dumnezeu? Creează, reaprinde şi promovează credinţa în noi. "Cum vor crede în Acela despre care nu au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor? Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos." (Rom. 10:14,17) Cuvântul lui Dumnezeu este mai mult decât adevărat: el şi lucrează în cei care cred (1Tes. 2:13). Având credinţa susţinută de Cuvântul lui Dumnezeu, Îl vedem pe Dumnezeul Trinitar dezvăluindu-ni-Se în Scripturi. Credinţa aduce în prim plan realităţi spirituale. Atât siguranţa, cât şi convingerea cresc din credinţă (Evr. 11:1). Ce se întâmplă atunci când o credinţă puternică se îndreaptă către Domnul Isus Cristos Cel înviat? Credinţa vie şi în aşteptare Îl înţelege în mod spiritual. Credinciosul se bucură de prezenţa spirituală a lui Dumnezeu; el experimentează comuniunea spirituală cu Dumnezeu.
Din acest motiv, de-a lungul istoriei, creştinii au dat mare importanţă Cinei Domnului. Masa comuniunii este expresia vizibilă a adevărului biblic; Augustin a numit-o "Cuvântul vizibil". Pentru oameni precum John Calvin, puritanii şi Charles Haddon Spurgeon, Cina Domnului este plină de putere pentru că ea expune Cuvântul lui Dumnezeu şi întăreşte astfel credinţa credinciosului. Când credinţa devine îndrăzneaţă datorită Cuvântului vizibil, această credinţă se ţine tare de Cristosul înviat. În acest sens, Isus este prezent spiritual la Cina Domnului: El este "prezent spiritual în credinţa credinciosului", aşa cum se exprimă Confesiunile Baptiste ale Credinţei din Westminster şi Londra.
Ca atare, Cuvântul vestit al lui Dumnezeu (adică Biblia este citită şi vestită clar) şi Cuvântul vizibil al lui Dumnezeu (adică celebrarea Cinei Domnului) duc la o închinare corporativă potenţial electrizantă. Unii obiectează: ,Dar tu vorbeşti doar despre prezenţa spirituală a lui Cristos şi despre comuniunea spirituală cu Dumnezeu. Acest lucru nu este real.' Răspunsul nostru: realităţile spirituale sunt cele mai reale realităţi! Însă, ele sunt realităţi înţelese doar prin credinţă. De acum înainte, credinţa noastră trebuie să fie viguroasă şi expectativă; şi este aşa atunci când este energizată de Cuvântul viu, activ, plin de putere şi eficient al lui Dumnezeu (Evr. 4:12). Aşa cum spune Jonathan Edwards, Dumnezeu Se glorifică pe Sine Însuşi înaintea oamenilor plini de credinţă, "dezvăluindu-Se lor spre înţelegere" şi "făcându-Se cunoscut inimii lor".
La aceasta ne referim atunci când spunem că Scriptura, Cuvântul lui Dumnezeu, mediază intrarea noastră în prezenţa Lui. Când este de aşteptat să comunic cel mai bine cu Dumnezeu într-un mod intim? Când mă pot aştepta ca Dumnezeu să suplinească harul Său faţă de mine şi să mă conducă în prezenţa Lui? Atunci când Biblia este înaintea mea, în toată bogăţia ei, când o citesc cu atenţie şi descopăr valoarea ei răscumpărătoare. Noi dăm dovadă de o înţelegere insuficientă a Cuvântului lui Dumnezeu atunci când negăm (în teorie sau practică) faptul că Biblia, Cuvântul, mediază intrarea noastră în prezenţa lui Dumnezeu.
Se pare că tot mai puţini creştini au încredere că Biblia face cu adevărat acest lucru. Întreabă orice credincios când (sau unde) comunică cu Dumnezeu în mod intim şi el probabil că nu îţi va răspunde: "Atunci când aud Cuvântul lui Dumnezeu." În schimb, căutăm ca tocmai cântările cu foarte puţin conţinut biblic să medieze prezenţa lui Dumnezeu. Deşi nu am admite niciodată, mulţi cred, în secret, că melodiile neinspirate sunt mai pline de putere decât Scripturile inspirate. Suntem gata să mărturisim că învăţătura biblică este importantă şi chiar indispensabilă, însă privim muzica drept mijloc de a ne face legătura cu Dumnezeu.
Credeţi că exagerez? Un articol recent din revista Worship Leader (Liderul închinării) purta subtitlul "Muzica, mediu prin care intrăm în legătură cu Dumnezeu". Un tânăr creştin mi-a redat aceeaşi idee în felul următor: ,Trebuie să ai muzică bună. Trebuie să ai ceva cu care să aduci oamenii în prezenţa lui Dumnezeu.' Sau luaţi în considerare website-ul acestei biserici; antetul boldit al paginii arată astfel Laudă & Închinare: "Închinarea constituie o parte vitală din viaţa credinciosului. Am fost creaţi pentru a ne închina. Parte din scopul pentru care există această biserică este acela de a ajuta credincioşii să înţeleagă acest lucru ... şi să devină închinători. Dumnezeu ne-a binecuvântat cu unii dintre cei mai talentaţi muzicieni şi cântăreţi din câţi există. De îndată ce intri în locaşul nostru, nu durează mult până ce picioarele încep să bată ritmul, începi să baţi din palme, şi glasul ţi se înalţă în cântare, căci corul şi formaţia bisericii, pline de energie şi entuziasm, te conduc chiar în prezenţa lui Dumnezeu." Observaţi cum discuţia trece direct de la închinare la muzică, sugerând că închinarea este muzică. Iată aici o afirmaţie teologică clară cu privire la noua sacralitate a cântecului: muzica interpretată cu talent este cea care "te va duce chiar în prezenţa lui Dumnezeu". Într-adevăr, când încerc să discut despre închinarea bazată pe Cuvânt cu creştinii care se opun ei, cursul discuţiei este invariabil către muzică. De ce? Deoarece pentru ei închinarea înseamnă doar muzică.
Din acest motiv nu mai privim ascultarea unei predici ca fiind un moment important din închinare. Nu mai ştim cum să-L întâlnim pe Dumnezeu în Cuvântul Său. Este adevărat, nu mai venim la ora de învăţătură aşteptându-ne să Îl întâlnim pe Dumnezeu, nu ne aşteptăm decât să auzim o lecţie. În momentele în care se cântă, emoţiile noastre se trezesc şi credem că abia acum începe adevărata laudă şi închinare. Noi nu vedem în învăţătura biblică un mijloc de a ne face legătura cu Dumnezeu.
Expresia "medierea prezenţei lui Dumnezeu" îţi sună ciudat? Eşti nefamiliarizat cu ideea de a-L experimenta spiritual pe Dumnezeu într-un serviciu divin de închinare?
Fiţi siguri de un lucru, escatologia potrivit căreia împărăţia lui Dumnezeu a şi venit este periculoasă. Noi nu-L vedem pe Dumnezeu acum: credinţa noastră este încă credinţă, nu este vedere (2Cor. 5:7). Nădejdea înseamnă că noi vedem încă într-o oglindă, în chip întunecos (Rom. 8:24-25; 1Cor. 13:12). Profesorul Michael Horton observă corect că, de-a lungul istoriei, cei care cereau o viziune deplină a lui Dumnezeu pe pământ au fost susceptibili îndeosebi la abuzurile din sfera închinării (precum idolatria). Dar cu siguranţă, Dumnezeu este mai mult decât o deducţie logică scoasă din textele Bibliei. De-a lungul veacurilor, creştinii au respins şi escatologia potrivit căreia împărăţia lui Dumnezeu încă nu a venit: ei au anticipat comuniunea cu Dumnezeu în serviciile lor de închinare. Mai ales, ei se aşteptau ca Dumnezeu să le vorbească (spiritual) atunci când Biblia era propovăduită cu credincioşie. Au făcut aşa pentru că (folosind cuvintele puritanului John Owen), Biblia era revelaţia supranaturală şi imediată a gândului lui Dumnezeu dată poporului Său. Pentru ei, glasul lui Dumnezeu în sufletul omului a fost chiar dovada intrării în prezenţa lui Dumnezeu.
Să privim la cuvintele lui Martin Luther: "Oamenii gândesc în general: 'Dacă aş avea prilejul să-L aud pe Dumnezeu în persoană vorbind, aş alerga cu disperare [să-L aud]'... Dar voi aveţi Cuvântul lui Dumnezeu în biserică ... şi acesta este Cuvântul lui Dumnezeu tot atât de sigur cum Dumnezeu este Cel care vă vorbeşte." Puritanul Jeremiah Burroughs i-a sfătuit pe închinători în acelaşi mod: "Când veniţi să ascultaţi Cuvântul ... nu veţi auzi discursul unui om, ci Îl veţi auzi pe Dumnezeu şi veţi auzi Cuvântul Dumnezeului Celui veşnic. ... De multe ori veţi spune: "Veniţi, să mergem să ascultăm pe un om predicând". O, nu, să mergem să Îl auzim pe Cristos predicând, căci în ceea ce-i priveşte pe slujitorii Domnului , ei nu se predică pe ei înşişi, ci Cristos predică prin ei, astfel că, în ceea ce vă priveşte, nu veniţi să îl ascultaţi pe acest om sau pe celălalt, ci veniţi să Îl ascultaţi pe Isus Cristos."
Într-o scriere mai recentă, teologul J. I. Packer reafirmă această convingere: "În predicarea veritabilă, vorbitorul este slujitorul Cuvântului şi Dumnezeu vorbeşte şi lucrează prin Cuvânt, folosindu-se de buzele slujitorului Său." În acelaşi fel, teologul baptist de ramură sudică Albert Mohler aminteşte faptul că predicarea de la amvon "nu are rolul de a sfătui, bazată pe o expertiză religioasă, ci are o funcţie profetică şi anume că Dumnezeu vorbeşte poporului Său." El continuă: "Adevărata închinare are loc atunci când ... predicarea Cuvântului este înţeleasă ca un eveniment în care Dumnezeu vorbeşte poporului Său prin Cuvântul Său." De asemenea, Mohler respinge tendinţa modernă de a face diferenţa între închinarea bazată pe muzică şi predicarea bazată pe Cuvânt: "Închinarea nu este ceva ce facem înainte de a ne aşeza în faţa Cuvântului lui Dumnezeu, este un act prin care poporul lui Dumnezeu îşi îndreaptă întreaga atenţie înspre a-L auzi pe Singurul Dumnezeu viu adresându-Se poporului Său şi primind laudele din partea lui."
A-L asculta pe Dumnezeu în acest fel înseamnă a-I aduce închinare. Înseamnă a aduce înaintea lui Dumnezeu o inimă supusă şi zdrobită. Înseamnă că Îl cinsteşti pe Dumnezeu cu o credinţă aflată în aşteptare. Arătând această dependenţă înseamnă că eşti reverenţios faţă de Dumnezeu. Un astfel de angajament spiritual de bună voie nu reprezintă o experienţă pasivă: închinătorii bazaţi pe Cuvânt au o foame deliberată după cuvintele lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, se ţin cu amândouă mâinile de aceste cuvinte (Mat. 4:4).
IV. De ce nu vedem în predicarea de la amvon o cale de închinare?
Mulţi creştini merg astăzi pe ideea că expunerea Bibliei nu constituie modalitatea principală de a aduce laudă şi închinare lui Dumnezeu. De ce? Din două motive.
În primul rând, pentru că adesea predicatorii predică jalnic. Îndeosebi, multe din predicile noastre accentuează principii morale, etice şi care ţin de stilul de viaţă, fără a pune aceste aspecte în contextul răscumpărării lui Dumnezeu sau/şi într-un context centrat pe Dumnezeu. Aceasta face ca creştinilor să le fie greu să aibă o atitudine de închinare în timp ce ascultă predica. Noi, pastorii, avem vina noastră pentru întoarcerea membrilor bisericii către muzica contemporană în căutare de închinare: predicile noastre, care ajută omul, sunt tot mai orientate către nevoile resimţite de om, în timp ce multe cântece moderne de închinare încearcă, cel puţin, să se focalizeze asupra lui Dumnezeu. Predicile noastre abordează probleme practice, de zi cu zi, (un lucru bun), dar nu continuă să arate şi puterile minunate ale unui Dumnezeu Trinitar suveran şi plin de milă (lucru care nu este bun). Iată cum explică John Piper această problemă: multe cântece de închinare ne oferă posibilitatea ca cel puţin să ne înălţăm sufletele la Dumnezeu, în timp ce predica nu face altceva decât să ofere sfaturi despre cum să dezvolţi o relaţie mai bună cu colegii de serviciu. Probabil că, fără niciun fel de intenţie, predicile noastre accentuează comportamentul creştin şi ajung chiar să excludă din conţinutul lor slava lui Dumnezeu sau Persoana lui Cristos.
Când vedem că predica nu ni-L înfăţişează pe Dumnezeul Trinitar, este greu să-ţi aduci închinarea. Cum să ne ridicăm ochii la cer pentru a ne închina Dumnezeului care ne-a oferit mântuirea când predica urmează următoarele idei principale:
I. Defectul major al lui Ahab
II. Eşti tu ca şi Ahab?
III. Nu fi ca şi Ahab
Cu alte cuvinte, predicile cu conţinut moral şi ilustrativ (care ne fac să privim doar la noi înşine şi să ne întrebăm: ,Cum stă treaba cu mine?') nu conduc la închinare. După ce ani la rândul ascultă predici care nu mântuiesc, oamenii s-au învăţat să le privească drept ceva mai puţin decât nişte lecţii de moralitate. Celor mai mulţi oameni nu li s-a pus problema să Îl vadă pe Cristos într-o predică, aşa că ei nu se aşteaptă să Îl vadă.
Remediul nu constă în a îndepărta aplicaţiile practice, de zi cu zi, din mesajele de la amvon; ci mai degrabă trebuie ca aceste aplicaţii să fie puse într-un context mai larg, focalizat pe Dumnezeu sau centrat pe Cristos. Piper exprimă bine acest lucru: "Predica este menită de Dumnezeu a-i capta pe oameni în vederea închinării, şi nu o aplicaţie umană cu caracter practic, ţinută după închinare. Scopul predicii este acela de a trata divorţul din perspectiva închinării, de a trata adolescenţa din perspectiva închinării şi de a trata mânia din perspectiva închinării." Predicile din sfera răscumpărării încă mai învaţă oamenii să nu fie ca şi Ahab! Dar o fac în aşa fel încât, pe lângă faptul că ţi-l arată pe Ahab, îţi arată păcatul şi pocăinţa care îţi revine, ţi-L arată şi pe Mântuitorul înviat şi pe Dumnezeul întronat. Preşedintele Seminarului Teologic Covenant, Bryan Chapell, explică: "Biblia nu este o carte care oferă ajutor prin sine însăşi. Scriptura prezintă un mesaj consistent, organic. Ea ne spune cum să Îl căutăm pe Cristos care singur este Mântuitorul nostru şi sursa puterii de a fi şi de a face ceea ce Dumnezeu ne cere. A predica acest "trebuie", pe care oamenii sa-l facă sau să-l transpună în fiinţa lor, fără a-L menţiona pe Cel care poate să realizeze acestea în ei, deformează mesajul Bibliei. Lucrarea de răscumpărare a lui Dumnezeu este inclusă în orice expunere corectă a vreunui pasaj biblic."
Predicile centrate pe Dumnezeu şi care vorbesc de mântuire conduc la închinare. Aceste predici ne fac să privim la cer şi ne fac să-L îmbrăţişăm pe Dumnezeul care ne-a răscumpărat. "Sarcina de a predica", aminteşte Piper predicatorilor, "constă în arătarea gloriei lui Dumnezeu atotsatisfăcătoare într-un aşa mod încât puterea oricărei plăceri competitive să fie zdrobită şi Dumnezeu Însuşi să Îşi facă poporul captiv." Dumnezeu să-i ţină captivi pe cei care I se închină: aceasta înseamnă a intra în prezenţa lui Dumnezeu! Când predicile înfăţişează gloria Dumnezeului nostru răscumpărător, ele mediază cu adevărat intrarea noastră în prezenţa lui Dumnezeu. Îl vedem pe Cristos prin credinţă pe măsură ce El este vestit ("credinţa vine în urma auzirii"). Noi ne lăudăm cu Dumnezeul nostru care este cu mult mai minunat şi mai măreţ decât ne-am putut imagina vreodată.
Există şi un al doilea motiv pentru care creştinii de astăzi nu privesc predica de la amvon ca pe o ocazie de a aduce închinare: deseori, ascultătorii nu ascultă eficient. Intelectul nostru a fost atât de afectat într-un mod negativ de un sistem public educaţional defectuos, de campaniile politice cu mesaje fulger, de comediile TV de jumătate de oră, de jocurile video şi dependenţa noastră de divertisment, încât pur şi simplu nu putem să ascultăm o predică pe toată lungimea ei. Mintea noastră nu urmăreşte cu atenţie şi interes mesajele rostite de la amvon. Doctrina ni se pare complicată şi plictisitoare. O predică scurtă nu poate adesea să explice pe deplin şi în amănunţime un pasaj biblic, să ofere aplicaţii practice şi să se şi plaseze în contextul răscumpărător care-L slăveşte pe Dumnezeu; însă noi nu ne gândim prea mult la aceasta şi considerăm că o predică de cinci minute este criminal de lungă. (Asta ar însemna ca Charles Haddon Spurgeon, George Whitefield, John Calvin, Jonathan Edwards şi majoritatea pastorilor puritani să fie, cu toţii, nişte eşecuri plasate la amvon, potrivit standardelor de astăzi.) Nu ne dăm seama că noi, de fapt, nu facem altceva decât să cerem pastorilor să rostească predici minuscule care, în mod inevitabil, vor produce creştini minusculi. În orice caz, ideea este că noi nu suntem în stare să ascultăm cu atenţie şi într-un mod eficace. Îmi dau seama că unora dintre noi chiar nu le place să asculte. O ascultare atentă necesită o gândire sănătoasă, iar o gândire sănătoasă implică muncă.
O parte importantă a problemei noastre vizavi de ascultare este aceea că noi nu venim la predică cu gândul de a-L vedea pe Dumnezeu. Noi nu ascultăm cu gândul ca să auzim adevărul răscumpărător. Noi nu venim la ora de predică cu gândul că, realmente, Cuvântul va mijloci prezenţa lui Dumnezeu. Aşteptările mici aduc rezultate mici. Într-adevăr, experimentarea prezenţei lui Dumnezeu este adesea un gând care abia dacă ne trece prin minte atunci când ne aşezăm să ascultăm o predică; în schimb, o facem dintr-un fel de datorie. De aceea murmurăm nerăbdători (în gând, bineînţeles) atunci când pastorul, după ce a vorbit patruzeci şi cinci de minute, spune: "Şi acum să trecem la ultimul punct." Murmurul nostru este dovada clară că noi nu ne aşteptăm ca acest ultim punct să fie ceva care să ni-L arate pe Mântuitorul sau să ne dezvăluie slava lui Dumnezeu. Cine ar murmura cu nerăbdare dacă s-ar aştepta ca să Îl vadă pe Dumnezeu şi mai clar?
Dacă a-L auzi pe Dumnezeu vorbind în Cuvântul Său nu ne smulge laudă şi închinare veritabile, atunci problema noastră necesită o soluţie mult mai serioasă decât un serviciu de cântări de duminica seara.
Închinarea bazată pe Cuvânt nu presupune reducerea serviciului de închinare la o predică. Închinarea bazată pe Cuvânt include cântări, citirea Bibliei, rugăciune şi Cina Domnului. Dar închinarea bazată pe Cuvânt înseamnă că închinarea nu se opreşte atunci când începe predica. Ascultaţi ce spune James Stewart, marele predicator scoţian: "Dacă într-o congregaţie, un suflet aici şi unul dincolo primeşte o viziune a Dumnezeului slăvit în timpul unei predici, dacă vede o străfulgerare a frumuseţii lui Cristos, dacă primeşte revelaţie cu privire la o nevoie personală prin cercetarea pe care i-o face Duhul, trebuie oare minimalizată slujirea din Cuvânt, sau privită ca mai puţin divină ... decât alte părţi ale serviciului? Nu aduce închinare o astfel de predică?"
V. Reforma protestantă, reformă a închinării
Ce ar spune înaintaşii noştri protestanţi cu privire la gândirea noastră modernă de astăzi legat de laudă şi închinare? Probabil că ar fi şocaţi să vadă atâta revărsare emoţională, cvasi-misticism şi mentalitate romano-catolică. Biserica romano-catolică medievală îşi perfectase abilitatea de a da naştere unor experienţe religioase bazate pe simţuri, care nu aveau la bază Cuvântul lui Dumnezeu. Mesa era îndeosebi monarhală, mistică şi impresionantă. Arhitectura obişnuia să promoveze sentimentele religioase, precum erau acele tavane menite a îndrepta privirea oamenilor către cer. Mesa era rostită în latină, asta înseamnă că oamenii erau spectatori care luau parte la mesă, dar nu participau în mod activ. Atmosfera şi ritualul coreografic aveau rolul de a oferi oamenilor o experienţă religioasă. Însă mesa nu dădea loc nicidecum predicării Cuvântului lui Dumnezeu. Ceremonia şi ambianţa creată - şi nu Biblia - erau cele ce mediau propriu-zis prezenţa lui Dumnezeu pentru oamenii aflaţi în strană.
Chiar de la bun început, reformatorii protestanţi au respins această înclinaţie către laudă şi închinare. Spre deosebire de romano-catolici, protestanţii au afirmat că Scripturile (şi nu mesa, pe care şi criticii Romei o considerau a fi o experienţă religioasă impresionantă) Îl arătau închinătorilor pe Cristosul înviat. Protestanţii au făcut din Cuvântul lui Dumnezeu (prin citire, cântare şi predicare) ţinta primordială a întâlnirilor creştine. Au mers până acolo că au numit Cuvântul lui Dumnezeu un mijloc de har, sau unul dintre canalele instituite de Isus Cristos, prin care El Îşi transmite harul poporului Său, în mod obişnuit. În ceea ce-i priveşte pe strămoşii noştri protestanţi, predica nu constituia un timp de învăţătură informaţională, care urma imediat după secţiunea de închinare a serviciului divin: predica era chiar inima închinării.
Reţineţi că Reforma protestantă a fost în mare măsură o reformă a închinării. Pentru a fi siguri, reformatorii au ţintit la doctrina nebiblică a mântuirii bisericii Romano-Catolice. Dar aceasta nu constituia singura lor ţintă. John Calvin ne-a dat acest rezumat al agendei Reformei: "Toate controversele noastre [cu Roma] cu privire la doctrină duc fie la închinarea legitimă în faţa lui Dumnezeu, fie la terenul mântuirii." Calvin a susţinut că "modul în care I se aduce aşa cum trebuie închinarea lui Dumnezeu" şi "sursa din care trebuie luată mântuirea" [adică, justificarea doar prin credinţă] sunt două chestiuni care "cuprind în ele însele toate celelalte părţi şi, în consecinţă, toată substanţa creştinismului."
Potrivit istoricului pe probleme de biserică Hughes Oliphant Old, Martin Luther a apreciat restabilirea centralităţii citirii şi predicării Bibliei, ca fiind cea mai necesară reformă a închinării din vremea sa. Acest fapt a condus la cele mai semnificative (chiar dacă subapreciate) reforme ale Reformei: serviciul de închinare, citirea Bibliei, cântarea, predica şi împlinirea rânduielilor bisericeşti, toate se ţineau într-o limbă obişnuită, nu în latină. În acest punct, Luther a tradus Biblia în germană şi, de asemenea, a compus imnuri în germană. De ce au luptat reformatorii pentru închinarea autohtonă? Nu pentru că membrii bisericii lor ar găsi mai interesante astfel de întâlniri! Ci mai degrabă, reformatorii şi-au dorit să dezlănţuie puterea Cuvântului lui Dumnezeu în cadrul serviciului de închinare corporativă. Pentru ei, adevărata închinare era atât determinată cât şi energizată de Biblie.
Interesant, Calvin a criticat Roma pentru faptul că susţinea că acea râvnă din partea închinătorului validează orice fel de închinare. Reformatorul din Geneva i-a auzit pe susţinătorii romano-catolici argumentând în acelaşi fel cum auzim astăzi: Dumnezeu îmi acceptă închinarea atâta timp cât sunt sincer şi inima este îndreptată în această direcţie. Pentru reformatori, râvna şi sinceritatea nu erau suficiente pentru validarea practicilor de închinare. Râvna trebuie să fie în acord cu cunoştinţa (Rom. 10:2). Şi de unde obţinem această cunoştinţă? Dintr-un singur loc, au spus reformatorii: Cuvântul scris al lui Dumnezeu.
Închinarea bazată pe Cuvânt caracterizează corect închinarea strămoşilor noştri protestanţi. ("Citeşte Biblia, predică Biblia, cântă Biblia, roagă-te din Biblie, înţelege Biblia.") Protestanţii de toate felurile au înţeles de multă vreme că ghidajul pentru un serviciu de închinare biblic şi benefic poate fi redus la atât: Cuvânt şi Sacralitate. De secole întregi, creştinii şi-au întâlnit Dumnezeul în Cuvântul scris (aşa cum a fost înfăţişat prin predică, citiri publice ale Bibliei şi cântatul psalmilor) şi în Cuvântul vizibil (aşa cum este înfăţişat prin Cina Domnului).
Noi suntem probabil prima generaţie de creştini din întreaga istorie a Bisericii care crede că poate avea un serviciu de laudă şi închinare fără Cuvânt vestit şi fără Cina Domnului.
Închinarea bazată pe Cuvânt duce la o închinare simplă. De ce? Pentru că închinarea în duh şi în adevăr este, de la sine, interioară şi spirituală. Duhul Sfânt apasă adevărul scriptural în inima noastră, fapt care declanşează drept răspuns o închinare realizată cu ajutorul sufletului. Aşadar, duşmanul închinării spirituale interioare este un divertisment exterior. Ritualurile, lucrurile noi şi obiectivele vizuale au fost privite de-a lungul istoriei drept impedimente pentru închinarea energizată de Duhul, şi nu ajutoare în acest sens. Astfel de intruşi uzurpă rolul Duhului Sfânt de a iniţia închinarea în inimă. Sentimentalismul excesiv şi dezinteresul sunt piedici de asemenea. Pastorul Timothy Keller explică: "Atât spectacolul cât şi sentimentalismul [sau ceea ce Keller numeşte "spiritul de turmă"] acţionează direct asupra emoţiilor oamenilor şi nu există credinţa că Duhul lui Dumnezeu descoperă adevărul." O astfel de simplitate este voită, pentru că protejează închinarea adevărată; este mai verosimil faptul că închinarea este călăuzită de Cuvântul lui Dumnezeu şi de Duhul Lui. "Simplitatea ar trebui să fie marea caracteristică a închinării nou-testamentale," a sfătuit J. C. Ryle, pentru că "ticăloşia înnăscută a naturii umane este de aşa natură că minţile noastre sunt prea înclinate să se întoarcă de la lucrurile spirituale la cele vizibile."
Dar nu se foloseşte Duhul Sfânt de mijloace pentru a promova închinarea adevărată? Ba da, numai că aceste mijloace ne sunt revelate în Scriptură. În acest fel, închinarea centrată pe Cuvânt a pus baza a ceea ce se numeşte principiul regulator. La rădăcini, principiul regulator afirmă ceva bătător la ochi: Biblia este autoritatea finală în materie de credinţă şi conduită, astfel că tot Biblia trebuie să fie autoritatea finală şi în materie de închinare. Cu alte cuvinte, Scriptura trebuie să coordoneze închinarea. Ea face acest lucru prin specificarea elementelor (sau activităţilor specifice) pe care Dumnezeu le admite pentru aducerea închinării. Aceasta este o consecinţă a atotsuficienţei Scripturii (2Tim. 3:16-17; Ps. 19:7) şi, îndeosebi, atotsuficienţa Scripturii (şi autoritatea) în vederea coordonării închinării. Doar activităţile menite a lua parte din închinare, pe care Biblia le descrie cu specificitate, sunt valide, în timp ce acelea pe care Biblia nu le descrie în mod specific sunt invalide. Potrivit cuvintelor Mărturisirii de credinţă de la Westminster din 1646 (într-un limbaj identic cu cel al Mărturisirii de credinţă Baptiste din Londra din 1689):
Calea de închinare acceptată de Dumnezeul adevărat este instituită de El Însuşi, şi, prin urmare, limitată de descoperirea voii Sale, pentru ca Lui să nu I se aducă închinare potrivit cu imaginaţia sau procedeele omeneşti, nici potrivit cu sugestiile lui Satan sub diferite forme vizibile, nici potrivit cu vreo altă cale care nu este arătată în Sfintele Scripturi.
Aşadar, principiul regulator protejează serviciile de închinare de idei conform cărora Dumnezeu nu sancţionează. Departe de a fi o cămaşă de forţă, el eliberează bisericile pentru a se bucura de închinarea bazată pe Cuvânt. "Beneficiul cheie al principiului regulator", aminteşte J. Ligon Duncan III, "este acela că ajută la certificarea faptului că Dumnezeu -- şi nu omul -- este autoritatea supremă vizavi de cum trebuie să se desfăşoare închinarea corporativă, subliniind în mod cert faptul că Biblia, propria descoperire specială a lui Dumnezeu (şi nu opiniile noastre, afinităţile noastre, simpatiile şi teoriile noastre), constituie factorul primordial în conduita şi abordarea închinării corporative." O astfel de închinare corporativă este atât sănătoasă din punct de vedere exegetic cât şi satisfăcătoare din punct de vedere emoţional. Ea dă libertate celor care îşi aduc închinarea să-L contemple pe Dumnezeu aşa cum Se dezvăluie Acesta în propriul Său Cuvânt. Principiul regulator oferă o închinare corectă, dar, de asemenea, oferă bucurie celor care se închină.
Închinarea bazată pe Cuvânt este atacată astăzi în multe biserici. Pastorii se află sub presiunea de a da membrilor bisericii ceea ce vor aceştia, ceva ce adesea nu constituie o închinare bazată pe Cuvânt. Cererea pentru închinarea corporativă care nu este condusă de Cuvântul lui Dumnezeu aduce la lumină faptul că problema este mai mult decât una de stil şi preferinţe personale. Problema este de ordin teologic. Puţini membri ai bisericii obiectează la învăţătura biblică, dar puţini sunt şi cei care sunt de acord cu John Piper: "Dacă închinarea nu se doreşte a fi o comuniune spirituală cu Dumnezeu şi un răspuns plin de reverenţă şi de dragoste la adresa lui Dumnezeu, atunci la baza închinării trebuie să se afle descoperirea lui Dumnezeu Însuşi, şi El a rânduit să Se facă cunoscut îndeosebi prin Cuvântul Său." Cele mai răsunătoare voci din bisericile de astăzi presupun că închinarea bazată pe Cuvânt este oarecum oximoronică: lauda şi închinarea adevărate (spun ei) trebuie să aibă la bază muzica.
VI. Cum rămâne cu muzica?
Închinarea bazată pe Cuvânt acordă un rol vital muzicii. Cartea Psalmilor constituie o împuternicire scripturală clară pentru locul pe care să-l deţină muzica în închinarea corporativă. Cântatul psalmilor, imnurilor şi a cântărilor spirituale (Efes. 5:19; Col. 3:16) este unul dintre elementele recomandate în Biblie pentru închinarea corporativă (împreună cu citirea Scripturilor, predicarea Bibliei şi ascultarea predicii respective, rugăciunea şi împlinirea hotărârilor/rânduielilor bisericeşti. Una dintre reformele închinării instituite de liderii Reformei a fost extinderea timpului de cântare congregaţională în serviciile de închinare. "Alături de Cuvântul lui Dumnezeu, muzica merită cele mai înalte omagii," scria Martin Luther. "Darul limbii împreună cu darul cântării au fost date omului pentru ca el să vestească Cuvântul lui Dumnezeu prin muzică." Luther a mers până acolo că a oferit educaţie muzicală unor tineri slujitori. A te închina lui Dumnezeu este un lucru atât de plin de însufleţire încât analiza intelectuală nu este suficientă: avem nevoie de cântare pentru a-L înălţa pe gloriosul nostru Dumnezeu.
În orice caz, o discuţie ce vizează închinarea corporativă nu poate nici să înceapă, nici să conducă la o discuţie legată de muzică. Când reducem discuţiile pe tema închinării la discuţii pe tema muzicii, atunci, implicit, noi definim închinarea ca fiind bazată mai degrabă pe muzică decât pe Cuvânt (şi implicit minimalizăm celelalte elemente recomandate ale închinării). Muzica este importantă, dar nu este atotsuficientă. Când lăsăm muzica să domine gândirea noastră vizavi de închinare, fără să vrem, putem cădea în greşeala descrisă de profesorul Harold Best: noi "putem da impresia că Dumnezeu este mai mult prezent atunci când este muzică, prin comparaţie cu situaţia când nu este muzică; închinarea este mai posibilă în prezenţa muzicii decât în absenţa ei; dăm impresia că Dumnezeu ar depinde de muzică pentru a-Şi face apariţia." Ceea ce facem în timpul săptămânii -- faptul că urmărim sfinţenia personală, urmărim să avem un timp personal de devoţiune, urmărim să ne purtăm cu credincioşie faţă de sarcinile pe care ni le-a încredinţat Dumnezeu -- acestea exercită un rol mai important în calitatea închinării pe care o aducem duminica decât selectarea cântărilor. Autenticitatea spirituală este mult mai de folos decât virtuozitatea muzicală. Dând la o parte pe cel imoral şi blasfemiator, un creştin care este hotărât să se închine lui Dumnezeu în timpul serviciului de închinare din ziua Domnului poate să facă acest lucru fără să ia în calcul stilul muzical.
Multe probleme pot fi evitate dacă începem să localizăm muzica în cadrul categoriei cu numele "slujirea din Cuvântul lui Dumnezeu". Presupunerea care se face astăzi este că muzica este o categorie separată, de sine-stătătoare, şi de aceea operează după propriile sale reguli. Dar nu aşa tratează Biblia muzica spirituală. Biblia arată că muzica spirituală este un mijloc de vestire a Cuvântului lui Dumnezeu. Uitaţi-vă la Coloseni 3:16: "Cuvântul lui Dumnezeu să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră." Acest verset adevereşte faptul că muzica de închinare trebuie să determine cuvântul lui Cristos (şi nu un alt cuvânt) să locuiască din belşug în poporul lui Dumnezeu. Muzica trebuie să fie o unealtă de învăţare şi avertizare, dându-i astfel o funcţionalitate asemănătoare cu predica. Învăţătura de la amvon deţine autoritatea de a învăţa şi avertiza atunci când este o expunere corectă a Bibliei; ea îşi pierde autoritatea atunci când devine ceva care ne face doar să ne simţim bine. Acelaşi lucru este valabil şi pentru muzică.
Psalmii constituie un exemplu şi mai grăitor în ceea ce priveşte latura educaţională a cântărilor. Cartea Psalmilor a funcţionat timp de mii de ani ca şi carte de imnuri inspirate divin pentru poporul lui Dumnezeu, oferind această posibilitate de a cânta doctrină, rugăciuni, învăţăminte morale, istoria răscumpărării şi caracterul lui Dumnezeu. Psalmii au permis închinătorilor să-şi exprime emoţiile îndreptate spre Dumnezeu, printr-un filtru scriptural. Pentru ei, cântarea era calea de a medita la Cuvântul lui Dumnezeu şi de a-l implementa.
Întrucât cântarea în colectiv este o cale de a cugeta la Cuvântul lui Dumnezeu, muzica din biserică trebuie să răspundă întrebărilor pe care le adresăm predicilor ţinute în cadrul bisericilor: sunt corecte din punct de vedere doctrinal? Au ele conţinut biblic? Sunt prea superficiale? Sunt ele centrate pe Dumnezeu? Arată ele în mod evident caracterul lui Dumnezeu? Este melodia sau spiritul muzicii plină de reverenţă? Când muzica de închinare este privită drept ceva ce formează o categorie aparte, atunci nu mai este necesar să răspundem acestor întrebări bazate pe Cuvânt.
În acelaşi mod, gândirea noastră cu privire la muzica din biserică este similară cu gândirea pe care o avem vizavi de predicile ţinute în biserică. O predică ţinută de la amvon trebuie să asigure mai mult decât o plăcere oratorică şi sentimente plăcute: ea trebuie să fie un cuvânt profetic, care merge împotriva curentului acestei lumi căzute. În acelaşi fel, cântarea în închinarea corporativă are un scop cu mult mai înalt decât plăcerea muzicală. Cuvântul lui Dumnezeu învaţă, mustră, corectează şi formează (2Tim. 3:16), aşadar şi cântarea Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să înveţe şi să mustre în acelaşi fel (Col. 3:16). Atunci când cântăm Biblia, muzica din biserică va convinge şi va mângâia, va mustra şi va restabili, va instrui şi va împrospăta. "Împlinind scopul pe care îl are", aminteşte profesorul de muzică Calvin Johansson, "muzica va fi adesea un motiv de nemulţumire. Un astfel de motiv apare la oricare dintre slujirile profetice." Aşteaptă-te ca Cuvântul cântat să conducă la aceleaşi lucruri la care conduce Cuvântul propovăduit, şi anume să ne ducă la pocăinţă şi la bucurie.
Imnurile şi cântările, în general, sunt mijloace de har doar atâta vreme cât vestesc Cuvântul lui Dumnezeu. Muzica bună de închinare este muzică cu un "coeficient al adevărului" ridicat. Este acelaşi lucru cu cântarea unui crez drept sau a unei rugăciuni ghidate biblic. Muzica bună de închinare are atâta valoare cât are o predică bună: ambele sunt mijloace prin care Cuvântul lui Dumnezeu este vestit. Desigur, chiar şi un imn bun este posibil doar să expună fugitiv conţinutul biblic, datorită dimensiunii sale reduse. Un imn este limitat de cât de mult adevăr comunică: el oferă o versiune extrem de redusă a Scripturii. Totuşi, un imn bun poate să exprime acel adevăr într-un mod viu şi plin de putere. Cântările bune (fie ele vechi sau noi) realizează slujba esenţială de a extrage adevăruri profunde şi a le pune în fraze memorabile, implantând astfel adevăruri adânc în sufletul nostru. (Prin anii 1500, un lider romano-catolic a mărturisit cu privire la puterea muzicii, plângându-se de faptul că "Toţi oamenii se cântă pe ei înşişi în această doctrină luterană.")
În plus faţă de doctrina care dă învăţătură, muzica bună promovează şi închinarea bazată pe Cuvânt. Ea pune cuvintele lui Dumnezeu în minţile şi gurile noastre. La fel ca sufleorul care stă ascuns în spatele scenei şi şopteşte actorilor care îşi uită replicile, imnurile bune readuc aminte închinătorilor neatenţi lucrurile care se cuvin a fi spuse lui Dumnezeu în închinare.
Trebuie să ne împotrivim muzicii de închinare care a fost compusă recent? Nu. Anumite compoziţii recente cuprind cuvinte ce redau Cuvântul lui Dumnezeu, sunt pline de miez şi de reverenţă, fapt care denotă o puternică orientare către Dumnezeu. Aceste trăsături le fac potrivite pentru închinare. În acelaşi fel, anumite imnuri vechi sunt foarte slabe din punct de vedere doctrinal şi extrem de centrate pe om -- ele trebuiesc evitate în serviciile de închinare. (De exemplu, cântările de la întrunirile ţinute cu ocazia îndepărtatei treziri "Mă bucur aşa de mult că am făcut ce am făcut" se concentrează asupra răspunsurilor noastre, până la excluderea iniţiativelor lui Dumnezeu.) În ceea ce priveşte conţinutul unei cântări, vechimea şi noutatea nu constituie un criteriu, "coeficientul de adevăr" constituie criteriul. Cântările de auto-felicitare şi jonglările ieftine de cuvinte sunt inacceptabile, indiferent de vârsta lor. Totuşi, cântările vechi au un avantaj chiar şi în faţa celor mai bune dintre cântările noi: ele ajută închinătorii de astăzi să relaţioneze cu închinătorii din generaţiile anterioare. Imnurile mai vechi ne aduc aminte de faptul că am îmbrăţişat o credinţă veche şi bine întemeiată. Ele ne fac parte integrantă a comunităţii vechi de mii de ani a poporului lui Dumnezeu, într-un mod în care imnurile noi nu pot s-o facă. În orice caz, subliniez acest lucru doar cu scopul de a păstra imnurile vechi, fără a le exclude pe cele noi.
Cum stau lucrurile cu muzica ce acompaniază cuvintele? Nu trebuie să cântăm doar melodiile care erau obişnuite în anii 1700 şi 1800. Vechi, lente şi aritmice nu înseamnă neapărat că sunt mai bune. Totuşi, melodiile trebuie să fie reverenţiose şi pline de demnitate (atribute care nu le împiedică să fie triumfătoare sau contemplative). În general, melodiile simple sunt bune din două motive. Ele nu distrag atenţia de la cuvinte. "Coeficientul de adevăr" al unei cântări nu are nicio valoare dacă închinătorul nu poate să mediteze la ceea ce cântă. Melodia nu trebuie să acopere cuvintele. În al doilea rând, melodiile simple pot fi cântate de întreaga congregaţie, pot fi redate aproape în întregime de persoane total neprofesioniste în arta cântatului. Numai pentru că un artist creştin contemporan poate interpreta o cântare nu înseamnă că cele o sută de voci neformate ale Bisericii Baptiste "Harul" pot face acelaşi lucru. Muzica bună de închinare trebuie să fie o muzică uşor de cântat. Închinarea este îngreunată atunci când o congregaţie se luptă din greu ca să cânte o cântare. Aşa cum a spus C. S. Lewis, nu poţi dansa cu adevărat dacă te concentrezi asupra corectitudinii paşilor.
Noile melodii, trebuie ele să imite stilurile musicale contemporane? Nu. Desigur, nu este adevărat că Dumnezeu ar fi mai mulţumit de noi atunci când părem a fi mai irelevanţi cu privire la cultura noastră. Nu se dă dovadă de responsabilitate dacă biserica are o muzică distinctă. Biserica este o colonie a cerului; membrii ei sunt călători, străini şi exilaţi pe pământ (Evr. 11:13; Fil. 3:20). Ca şi nonconformişti culturali, întâlnirile noastre corporative trebuie să fie cumva subversive. La urma urmei, noi nu suntem obligaţi să facem muzica de închinare din biserică să sune precum muzica recreaţională din lume. Profesorii D. G. Hart şi John R. Muether arată că acest contrast dintre biserică şi lume ar trebui să fie mai evident atunci când biserica aduce închinare. Profesorul Gene Edward Veith, în acelaşi fel, observă că noi nu trebuie să ne scuzăm pentru psaltiri şi imnuri spirituale deoarece "un stil muzical străin" (expresia lui) poate chema oamenii la o nouă identitate corporativă ca Biserică a lui Cristos.
Cum stau lucrurile cu cântarea psalmilor? Îmi unesc glasul cu chemarea crescândă către o întoarcere tot mai mare la cântatul psalmilor. Atât Efeseni 5:19 cât şi Coloseni 3:16 includ o poruncă de a cânta cel puţin anumiţi psalmi. Cartea psalmilor constituie o carte de cântări inspirată divin, una care echilibrează infailibil teologia sănătoasă şi întregul set de emoţii umane. Noi lăudăm Biblia pentru puterea ei intrinsecă; de ce suntem atât de refractari în a cânta Biblia? Psalmii sunt fără excepţie centraţi pe Dumnezeu, astfel că exprimarea emoţiilor umane din ei sunt cuprinse într-o paradigmă a cărui focus este Dumnezeu. Eu mă bucur să cânt psalmi aşa cum apar ei în psaltirile vechi, dar chiar şi ansamblurile mai noi de psalmi şi melodiile mai noi sunt binevenite. Cel puţin parte din certurile din prezent cu privire la muzica creştină contemporană s-ar reduce dacă oamenii cu talent muzical şi-ar îndrepta atenţia mai mult către cântarea psalmilor. Aceştia ar putea aranja psalmii în formate cantabile şi apoi ar putea compune melodii uşor de reprodus şi care Îl înalţă pe Dumnezeu. Dacă noi dorim cu adevărat ca muzica noastră să promoveze închinarea, atunci trebuie să recuperăm cu orice preţ, cu bucurie şi din toată inima, acea porţiune din Biblie pe care Dumnezeu a rânduit-o anume pentru a fi cântată ca şi închinare!
Este apelul pentru închinarea bazată pe Cuvânt un atac la adresa muzicii? Absolut deloc. Totuşi, există un apel la muzica bazată pe Cuvânt.
Vrei tu cu adevărat un serviciu real de laudă şi închinare? Vrei tu să comunici cu Dumnezeu într-un mod intim? Atunci caută-L pe Dumnezeu în Cuvântul Său. Tradu încrederea pe care o ai în Cuvântul lui Dumnezeu cu dorinţa după o închinare corporativă atunci când citeşti Biblia, când o predici, când o cânţi, când te rogi cu cuvintele ei şi când o înţelegi. Prin credinţă, aşteaptă-te ca închinarea bazată pe Cuvânt să fie o închinare care să Îl dezvăluie pe Cristos. În particular, cultivă arta întâlnirii cu Dumnezeu în Cuvântul Său predicat. Predica bună este mai mult decât o proclamare corectă a Adevărului; Dumnezeu Însuşi este Cel care Îşi proclamă Adevărul prin propriile cuvinte. "Predicatorul explică textul," a spus Augustin. "Dacă el spune ce este adevărat, atunci Cristos este Cel care vorbeşte." Intră în prezenţa Lui.
Tradus de Estera Sandau