Dragostea nu caută folosul său


Ajungem acum la următoarea descriere a dragostei, aşa cum Duhul Sfânt ne-o revelează în acest capitol deosebit ce se referă la principiile vieţii Creştine. În versetul 5 citim că dragostea "...nu caută folosul său..." Această afirmaţie atinge însăşi esenţa noţiunii de dragoste. Este de asemenea o afirmaţie supărătoare pentru că ea pătrunde inima naturii noastre umane şi expune eşecul nostru total, în contrast cu lumina adevărului lui Dumnezeu. Şi pe măsură ce lumina cuvântului lui Dumnezeu ne arată în ce mică măsură iubim potrivit felului în care Dumnezeu ne iubeşte noi trebuie să venim la El cu o inimă smerită şi cu dorinţa de a crede că El va produce în noi o astfel de dragoste prin Duhul Său Sfânt. Doar atunci vom vedea fructul dragostei răsărind în viaţa noastră.

Vom încerca să privim mai de aproape această porţiune a versetului 5, observând aplicaţiile ce decurg asupra relaţiei noastre cu Dumnezeu şi asupra relaţiei cu semenii noştri. Dar mai întâi, haideţi să răspundem la aceste întrebări: "de ce căutăm folosul nostru?" şi "de ce nu este aceasta calea dragostei?".

Cu ani în urmă, în vremea când Domnul mă chema la El, îmi amintesc că am văzut la începutul Bibliei mele o ilustraţie care cu adevărat mi-a deschis ochii asupra nevoii de un Mântuitor. Ilustraţia reprezenta un cerc, având înscris în mijloc cuvântul "sine". Un alt cerc mai mic, având înscris în mijloc "Dumnezeu", gravita în jurul primului cerc, în acelaşi fel în care pământul gravitează în jurul soarelui. Întrebarea era: "cine este centrul vieţii tale? Tu sau Dumnezeu?" Desigur, eram convins că Dumnezeu nu era centrul vieţii mele şi ştiam că ar trebui să fie. Chiar şi după ce devenim Creştini, sinele încearcă din nou să se întroneze în viaţa noastră. În interiorul naturii noastre păcătoase se află cineva care vrea să aibă controlul. Cineva căruia îi este frică sau se simte ameninţat să cedeze stăpânirea vieţii sale - chiar şi lui Dumnezeu. Noi suntem de fapt egoişti, fiinţe egocentrice şi căutăm acele lucruri care "credem" că sunt cele mai bune pentru noi chiar dacă alţii au de suferit consecinţele.

De ce nu este aceasta calea dragostei? Pentru că dragostea înseamnă sacrificiu. Ea pune voia lui Dumnezeu şi interesul celorlalţi mai presus de voia şi interesul propriu. Acest fel de dragoste se manifestă clar în viaţa lui Isus şi prinde contur de asemenea în aceia pe care El îi modelează. Pentru aceasta noi trebuie mai întâi să ne supunem voinţei lui Dumnezeu, mai degrabă decât a încerca să ne impunem voinţa noastră. Şi doar atunci vom fi capabili să punem binele altora mai presus de noi. Trebuie să învăţam de la Isus, care a realizat că roadele lucrării Lui depindeau de ascultarea faţă de Tatăl ceresc.

Isus le-a zis: "Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis, şi să împlinesc lucrarea Lui." (Ioan 4:34)

"Eu nu pot face nimic dela Mine însumi: judec după cum aud; şi judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis." (Ioan 5:30)

"căci M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis." (Ioan 6:38)

"Apoi a mers puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, şi S-a rugat, zicând: 'Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.'" (Matei 26:39)

Dragostea lui Isus pentru Tatăl răzbate din aceste afirmaţii şi se vede în viaţa Lui de supunere totală voinţei Tatălui. Ca viaţa noastră creştină să fie rodnică, trebuie să avem aceeaşi atitudine şi dăruire de a nu pune voinţa noastră deasupra celei a Tatălui. Trebuie să înţelegem că voia lui Dumnezeu este cea mai bună cale şi ar trebui ca aceasta să devină rugăciunea noastră, aşa cum suntem învăţaţi în Matei 6:10, "Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ." Un motiv pentru care încercăm să împlinim voia noastră mai presus decât pe aceea a lui Dumnezeu este pentru că nu credem că voia Lui este cea mai bună sau ne este frică de dificultăţile prin care am putea trece şi credem că putem atinge acelaşi scop dar într-un mod care să nu implice suferinţă. Considerăm într-un fel că suntem mai înţelepţi decât Dumnezeu cel atotputernic. Dar dacă este să umblăm în dragoste, nu vom pune voinţa noastră deasupra celei ale Tatălui.

De asemenea dragostea nu-şi caută propria ei slavă. Din nou, exemplul perfect îl găsim tot în Domnul nostru Isus Cristos.

"Căci Eu n-am vorbit de la Mine însumi, ci Tatăl, care M-a trimis, El însuşi Mi-a poruncit ce trebuie să spun şi cum trebuie să vorbesc. Şi ştiu că porunca Lui este viaţa vecinică. De accea lucrurile, pe cari le spun, le spun aşa cum Mi le-a spus Tatăl." (Ioan 12:49-50)

Cuvintele Lui erau aşadar cele ale Tatălui. Dorinţa Lui nu era să-şi aducă glorie Lui însuşi ci să aducă glorie Tatălui.

"Cine vorbeşte de la sine, caută slava lui însuşi; dar cine caută slava Celuice l-a trimis, acela este adevărat, şi în el nu este strâmbătate." (Ioan 7:18)

Acela care umblă în dragoste nu-şi va căuta slava proprie ci mai degrabă slava Tatălui. De fapt tot ceea ce facem, trebuie să facem spre gloria lui Dumnezeu (vezi 1Corinteni 10:21).

Uşor de zis, dar nu întotdeauna uşor de făcut. De ce? Pentru că avem tendinţa să iubim aprecierea oamenilor în detrimentul aprecierii lui Dumnezeu. Suntem ca şi fruntaşii sinagogii cărora le-a fost frică să aducă glorie lui Dumnezeu, ei dorindu-şi mai mult aprobarea fariseilor (Ioan 12:43; 5:44). Isus ne-a avertizat să nu ne îndeplinim neprihănirea în văzul lumii astfel ca să fim slăviţi de oameni (Matei 6:1-2). Nu încercăm noi câteodată să ne însuşim gloria ce aparţine de drept lui Dumnezeu? Ar trebui însă să fim gata să acceptăm şi umilinţa de dragul lui Cristos. Îi vom îngădui astfel să primească toată gloria şi cinstea cuvenite numelui Său. Dragostea nu se slăveşte singură. Să-l iubeşti pe Dumnezeu înseamnă să cauţi voia, gloria şi cinstea Lui.

Acelaşi principiu trebuie aplicat şi în relaţia cu semenii noştri.

"Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuşi. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora." (Filipeni 2:3,4)

Şi de asemenea:

"Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească. În cinste, fiecare să dea întâietate altuia." (Romani 12:10)

Să priveşti pe alţii mai presus decât tine şi să cauţi folosul altora? Să dai întâietate altuia în cinste? Cred că înţeleg de ce Dumnezeu merită cinste, dar de ce ar trebui să dai cinste altora? De ce ar trebui să-i priveşti pe alţii mai presus decât tine? De obicei oamenii nu prea merită acest lucru. Este adevărat, ei nu merită. Dar nu este aceasta una din cele mai importante calităţi ale dragostei? Dragostea este întotdeauna nemeritată. Merităm noi oare dragostea lui Dumnezeu? Pasajul din Filipeni 2:5 continuă: "Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus". Să nu uităm niciodată că Isus a pus nevoile noastre mai presus decât propria viaţă. Am putea noi să facem mai puţin?

Ce a făcut Isus? El a devenit un slujitor. Se cuvine deci ca şi noi să slujim unii altora. Dacă dorim să fim înălţaţi, dacă vrem să fim primii, atunci trebuie să devenim slujitori (vezi Matei 20:26-28). În fiecare zi trebuie să aibă loc în vieţile noastre o moarte faţă de sine. "Atunci Isus a zis ucenicilor Săi: 'Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze'" (Matei 16:24). Astfel ca semenul nostru să aibă de câştigat, trebuie să ne lipsim de multe ori pe noi înşine de anumite satisfacţii sau plăceri. Aceasta este adevărata dragoste biblică.

Dar totuşi, de ce eşuăm atât de lamentabil în această privinţă? Unul din motive este, cred, că nu suntem destul de smeriţi cu privire la dragostea lui Dumnezeu faţă de noi. Încă nu reuşim să vedem cât de adânc s-a afundat Isus ca să ne scoată din starea noastră de păcătoşi pierduţi şi morţi. Nu înţelegem încă cât de jos ne aflam. Putem doar să continuăm să ne rugam ca Domnul să ne deschidă ochii către dragostea Lui faţă de noi. Fie ca niciodată să nu ne considerăm vrednici de dragostea cea mare a lui Dumnezeu. Fie ca Domnul să ne arate ce suntem noi de fapt fără El: nişte păcătoşi neajutoraţi şi lipsiţi de orice speranţă. Odată ce începem să vedem acest lucru, să-l realizăm cu adevărat în inima noastră, ne va fi mult mai uşor să ne dăm întâietate unii altora. Vom dori ca ceilalţi să aibă de câştigat prin noi, aşa cum Cristos a dorit să ne vadă înveşmântaţi în neprihănirea Lui. Nu putem să păstrăm doar pentru noi ceea ce am primit fără plată, pentru că ...dragostea "...nu caută folosul său..."


cuprins | următorul articol
Studii Biblice