Astazi vom vorbi despre motivatia trairii unei vieti crestine, si vreau sa incep punand o intrebare generala cu privire la motivatie. Ce ii motiveaza pe oameni sa realizeze tot ce realizeaza? Sau, ca sa folosim sloganul cu care armata isi recruteaza oamenii, "sa dea tot ce au mai bun in ei". Desigur, exista mai multe raspunsuri la aceasta intrebare. Unul din cele mai gresite stimulente este banul. Oricine a studiat acest lucru stie ca nu ai un succes prea mare atunci cand incerci sa ii motivezi pe oameni pur si simplu promitandu-le mai multi bani. Dar sunt si lucruri care ii motiveaza intr-adevar pe oameni. Unul din ele este provocarea. Napoleon, generalul francez, spunea: "Ii poti motiva pe oameni oferindu-le tinichele." Se referea la medaliile pe care acestia le primesc. Soldatii erau gata sa moara, sa-si riste vietile pe campul de lupta, numai ca sa obtina o medalie despre care sa poata spune ca le-a fost acordata de Imparat si de care sa fie mandri. Winston Churchill, un alt mare lider care a i-a condus pe englezi in al doilea razboi mondial, isi motiva poporul cu o viziune. El avea viziunea victoriei. Nimic nu putea sa i-o clatine. Era contagioasa si o impartasea celorlalti prin cuvinte foarte miscatoare.
Intrebarea pe care o pun acum este: "Ce ii motiveaza pe crestini sa traiasca o viata crestina?" Sau haideti sa folosim termenii din Romani 12:1. Acesta e pasajul pe care il studiem. Pavel ne cheama sa ne oferim trupurile ca jertfe vii pentru Dumnezeu. Ce il determina pe cineva sa isi ofere trupul ca o jertfa vie pentru Dumnezeu? Daca tu si cu mine am fi atat de rationali pe cat credem si uneori pretindem ca suntem, nu am avea nevoie sa fim indemnati sa facem acest lucru. Ne-am spune: "Ei bine, am fost creati de Dumnezeu. Ii apartinem si, mai mult, El ne-a rascumparat in Isus Hristos. Ne-a iertat pacatul. Ne-a dat o viata noua. Ne poarta de grija in aceasta viata si ne ofera oportunitati ca sa-L slujim. El da sens muncii noastre." Toate cele de mai sus sunt motive foarte bune ca sa ne determine sa Il slujim din toata inima. Dar tu si cu mine nu suntem atat de rationali si de multe ori nu gandim asa, astfel incat avem nevoie sa fim indemnati la aceasta. Asta face Pavel in Romani 12:1. El da indemnuri. Asa ne spune textul. "Va indemn, dar, fratilor..." Apoi adauga: "...pentru indurarea lui Dumnezeu." Aceasta e motivatia.
Romani 12:1 e un verset uimitor. E unul dintre acele versete din Scriptura, si e o parte a unui pasaj din Scriptura (impreuna cu al doilea verset) care e, literalmente, plin de semnificatii. Am incercat sa le explic. Am inceput sa privim la ele aproape cuvant cu cuvant. Am privit mai intai la cuvantul "dar". Am vazut ca nu e un cuvant izolat. E legat de tot ce vine inaintea lui. Lucrurile despre care vorbeste Pavel aici sunt urmarea fireasca a celor spuse mai inainte, o aplicatie a doctrinei despre care a vorbit in primele unsprezece capitole. Apoi am privit la cuvantul "jertfa". Am vazut ca se refera la acest mare paradox al vietii crestine care ne spune ca trebuie sa mori ca sa poti trai. Desigur, nu e vorba de o moarte fizica, ci de o moarte fata de eul propriu si fata de propriile interese. Oamenii fericiti, oamenii valorosi sunt aceia care nu traiesc pentru ei insisi. Intreaga lume traieste doar pentru ea. Dar oamenii fericiti sunt aceia care nu traiesc pentru ei insisi ci pentru altii. Asa ca am privit la problema jertfei. Apoi am privit la tipul de jertfa, la natura jertfei. Despre ce fel de jertfa vorbim? Am vazut, in primul rand, ca e o jertfa vie. Aceasta era o idee surprinzatoare pentru vremea in care traia Pavel, pentru ca jertfele intotdeauna erau moarte. Iata ca el vorbeste despre o jertfa vie. Si asta vrea sa fim noi. Apoi, mai departe, e vorba de jertfa trupurilor noastre. Nu vorbim despre ceva abstract. El vrea cu adevarat ca noi sa Ii dam lui Dumnezeu partile trupului nostru si sa traim pentru El. Asa se face ca ne folosim ochii ca sa vedem ce vrea El sa vedem, ne folosim limbile sa spunem ce vrea El sa spunem, ne folosim urechile ca sa auzim ce vrea El sa auzim, mainile ca sa facem ce vrea El sa facem, si asa mai departe. Apoi am vazut ca jertfa trebuie sa fie sfanta. Partile trupului nostru, jertfa noastra, trebuie sa fie o jertfa sfanta inaintea lui Dumnezeu. Orice altfel de jertfa nu e demna de Dumnezeul de trei ori sfant. Iar apoi am vazut ca, daca vom face asa, ei bine, atunci jertfa va fi primita de Dumnezeu iar noi vom descoperi ca voia Lui pentru noi e buna, placuta si desavarsita. Toate acestea le-am vazut pana in acest punct. De-abia am inceput sa patrundem in miezul lucrurilor.
Ajungem acum la motivatie. Vom spune, ce e motivatia? Motivatia, asa cum am aratat deja, este indurarea, sau indurarile lui Dumnezeu. In limba greaca, cuvantul folosit este la plural. De aceea in traducerea King James a Bibliei, daca o aveti, veti descoperi ca textul suna asa: "...pentru indurarile lui Dumnezeu..." Nu stiu de ce Noua Versiune Internationala (New International Version) a tradus cuvantul la singular, pentru ca versetul vorbeste despre numeroasele indurari ale lui Dumnezeu. E ca si cum ar spune: "Va indemn sa va aduceti trupurile inaintea lui Dumnezeu ca o jertfa vie pentru ca si voi aveti parte de multe, multe indurari din partea lui Dumnezeu."
Lumea gandeste total diferit. Ea nu intelege niciodata motivatia crestina si presupune ca motivul pentru care trebuie sa traiesti o viata buna, daca vrei sa o traiesti asa, este pentru ca altfel o sa ai parte de necazuri. Sau poate o va spune intr-un mod ceva mai nobil. Ar putea spune: "Pentru ca iti va face bine." Daca ai obiceiuri rele, acestea te vor rani fizic si poate si in alte feluri. Daca ai obiceiuri bune, ele te ajuta. Atat poate spune lumea. Dar cand se gandeste la motivatia crestinului, ea nu poate intelege de unde venim noi. J.I. Packer, in cartea pe care am pomenit-o data trecuta, "Redescoperind Sfintenia" (Rediscovering Holiness) (vi-o recomand, e o carte buna), vorbeste despre lipsa de intelege a lumii in aceasta privinta. El spune: "Lumea laica nu intelege niciodata motivatia crestina. Confruntata cu intrebarea ce ii motiveaza pe crestini, necrestinii sustin ca crestinismul e practicat din interese personale. Ei cred ca crestinii se tem de ce li s-ar putea intampla daca n-ar fi crestini. Religia e ca o asigurare de incendiu, un mod de a scapa de flacarile iadului. Sau, simtind ca au nevoie de ajutor si sprijin ca sa-si atinga scopurile, religia e pentru crestini o carja.. Sau, dorind sa-si pastreze o identitate sociala, religia e o insigna a respectabilitatii." El spune: "Fara indoiala, veti gasi astfel de motivatii in oameni care se numara printre membrii bisericilor, dar asta nu inseamna ca ele sunt motivatii crestine, tot asa cum un cal impins intr-o casa nu va fi transformat intr-o fiinta umana." El mai spune: "Din planul de mantuire eu descoper ca adevarata forta motivatoare in viata crestinului autentic este si trebuie sa fie intotdeauna nu speranta rasplatirii ci inima recunoscatoare."
Priviti acum la acelasi lucru spus in alte cuvinte. John Calvin. El scrie specific despre Romani 12:1. "Indemnul staruitor al lui Pavel ne invata ca oamenii nu I se vor inchina niciodata lui Dumnezeu cu o inima sincera, nici nu se vor destepta sa se teama de El si sa I se supuna cu suficient zel, pana nu vor intelege asa cum trebuie cat de mult datoreaza indurarii Sale."
Deci, indurarea este motivatia. Ce este indurarea? Am privit deja la ea, pentru ca am intalnit-o in studiile noastre. Pavel vorbeste destul de mult despre ea in al noualea capitol din Romani. O face in contextul alegerii si dezaprobarii lui Dumnezeu. Pentru ca Dumnezeu se indura de cine vrea El sa se indure. Am privit la aceasta. Am vazut ca indurarea e unul din cele trei cuvinte care adesea sunt folosite impreuna: bunatatea, harul si indurarea. "Bunatatea" e cel mai general termen. Dumnezeu e bun. Si, prin urmare, El e bun in tot ce face. E bun in poruncile Sale, in creatia Sa, in legile Sale, in providenta Sa, iar aceasta bunatate a lui Dumnezeu se aplica atat la cei alesi cat si la ceilalti, dar nu in acelasi fel. Simplul fapt ca oamenii traiesc pe suprafata pamantului si nu in iad, chiar daca nu cred in Isus Hristos, e un aspect al bunatatii lui Dumnezeu.
Al doilea cuvant, "har", se refera la favoarea lui Dumnezeu acordata celui ce nu o merita. Exista "harul comun". Acesta e bunatate fata de toti oamenii, indiferent de relatia lor cu Hristos. Tocmai m-am referit la el. Mai exista si "harul special", sau "harul alegerii", in care Dumnezeu face toate lucrurile pentru cei putini, pentru cei pe care El i-a chemat la credinta.
Indurarea este un aspect al harului, la fel cum harul este un aspect al bunatatii, doar ca indurarea are aceasta conotatie particulara: ea se refera la harul lui Dumnezeu fata de cei nenorociti. Cand vorbim despre nenorocirea noastra, vorbim despre nenorocirea adusa de pacatele noastre. Arthur Pink spune: "Indurarea arata inclinatia lui Dumnezeu de a alina nenorocirea fapturilor cazute. Astfel, indurarea presupune existenta pacatului."
Cum putem vorbi despre ea? Cum putem vorbi despre indurare ca o motivatie? Cred ca cel mai bun mod de a face acest lucru este prin ilustratii sau exemple. Vreau sa va dau trei astfel de ilustratii. Una e din Vechiul Testament. A doua e din Noul Testament iar a treia e din istoria Bisericii.
Exemplul din Vechiul Testament este cel al lui Adam. Ii stiti povestea. Dumnezeu i-a spus inainte de Cadere ca nu are voie sa manance din pomul cunostintei binelui si raului pentru ca, i-a spus Dumnezeu, "cand vei manca din el vei muri." Textul din ebraica spune literal, si traducerea King James a Bibliei reflecta aceasta, "in ziua in care vei manca din el, vei muri negresit." Deci, erau avertizati sa nu manance si cunosteau pedeapsa in caz ca ar fi facut-o. Stim ca Adam si Eva au facut acel lucru iar atunci cand Dumnezeu a venit in gradina sa-i traga la raspundere si sa-i judece, cei doi erau ingroziti, fireste. Si tu si eu am fi fost la fel de ingroziti. Asa ca Adam si Eva s-au ascuns printre tufisurile din gradina. Dumnezeu i-a strigat: "Unde sunteti?" In final, Adam a venit in fata si a spus: "Pai, eram gol si m-am ascuns." Atunci Dumnezeu a inceput interogatoriul. "Cine ti-a spus ca esti gol? Nu cumva ai mancat din pomul din care iti poruncisem sa nu mananci?" Dumnezeu stia ce se intamplase, bineinteles. Insa Adam trebuia sa-si marturiseasca fapta. El a raspuns: "Ba da." Dar a incercat sa dea vina pe altcineva. A spus: "Femeia pe care mi-ai dat-o, ea mi-a dat din pom si am mancat." Atunci Dumnezeu S-a intors catre femeie si i-a spus: "Ce ai facut?" Aceasta a raspuns: "Diavolul m-a pus s-o fac."Atunci Dumnezeu a inceput sa rosteasca judecata. A inceput cu Sarpele, iar judecata Sarpelui era de fapt un blestem. Dumnezeu a zis: "Blestemat esti intre toate vitele si intre toate fiarele de pe camp; in toate zilele vietii tale sa te tarasti pe pantece, si sa mananci tarana. Vrajmasie voi pune intre tine si femeie, intre samanta ta si samanta ei. Aceasta iti va zdrobi capul, si tu ii vei zdrobi calcaiul." Apoi S-a intors catre femeie si a rostit judecata asupra ei. Femeia urma sa sufere in timpul nasterii copiilor, acesta fiind si momentul aparitiei frictiunilor din cadrul casatoriei. Conflictul dintre sexe, asa ii spunem noi. In final, Dumnezeu a trecut la Adam. La ce se astepta Adam? Dumnezeu a spus: "In ziua in care vei manca din el, vei muri." Probabil se astepta la executarea sentintei. Urma sa fie condamnat si sa moara. Iata ce a spus Dumnezeu: "Blestemat..." Probabil Adam s-a infricosat cand a auzit acel cuvant. "Blestemat este acum pamantul din pricina ta. Cu multa truda sa-ti scoti hrana din el in toate zilele vietii tale; spini si palamida sa-ti dea, si sa mananci iarba de pe camp. In sudoarea fetei tale sa-ti mananci painea, pana te vei intoarce in pamant, caci din el ai fost luat; caci tarana esti, si in tarana te vei intoarce." Puneti-va acum in locul lui Adam dupa ce a auzit aceste cuvinte. L-ati auzit mai inainte pe Dumnezeu spunand: "Daca vei manca din acel pom, vei muri." Acum Dumnezeu a pronuntat judecata. Iar judecatile sunt urmate intotdeauna de consecinte. Dar, vedeti, Dumnezeu nu l-a doborat la pamant. Mai mult, chiar si in judecata erau cuvinte care spuneau ca Adam urma sa continue sa traiasca, pentru ca urma sa trudeasca din greu in toate zilele vietii sale ca sa-si castige existenta de pe urma pamantului. Si nu numai atat. Atunci cand Dumnezeu a pronuntat judecata asupra Sarpelui, El a anuntat venirea unui Rascumparator. Unul care va zdrobi capul lui Satan. Si nu numai atat. Imediat dupa aceasta, Dumnezeu ia animale, le omoara si ii imbraca pe Adam si pe Eva cu pieile lor, prezentand astfel o imagine a ispasirii inlocuitoare si a neprihanirii atribuite. Pentru ca asta insemna de fapt moartea acelor animale. Ele indicau spre viitor, spre venirea lui Isus Hristos care urma sa moara. Cel nevinovat pentru cel vinovat. Iar imbracarea primilor nostri parinti cu acele piei semnifica neprihanirea lui Isus Hristos atribuita noua. Tu si cu mine nu avem vreo neprihanire a noastra. Toate acestea se intamplau in fata lui Adam. Probabil Adam era coplesit de un sentiment al indurarii lui Dumnezeu. El nu o merita. Ce merita el era moartea. In locul ei, Dumnezeu, Dumnezeul indurator, l-a crutat si i-a oferit o noua viata de slujire. Iar Adam a crezut promisiunea lui Dumnezeu si a inceput sa-si traiasca viata prin credinta in Dumnezeu.
Al doilea exemplu este din Noul Testament si este exemplul lui Pavel, cel care a scris si textul nostru. La inceput, Pavel se opunea cu cruzime crestinismului. Era un fariseu iar fariseii erau foarte atenti sa tina Legea in cele mai mici detalii, asa cum o intelegeau ei. Astfel ca nu era doar convins de neprihanirea lui, era si un fanatic prin felul in care si-o arata. A fost prezent la omorarea cu pietre a lui Stefan, participand astfel la martirizarea primului crestin mort ca martir. Apoi, dupa ce a facut aceasta, a luat scrisori de la liderii din Ierusalim catre conducatorii sinagogilor din Damasc si a pornit la drum spre Damasc ca sa aresteze crestinii pe care ii va gasi acolo (pentru ca crestinismul se raspandise deja pana acolo) si sa-i tarasca inapoi la Ierusalim pentru judecata, urmand probabil sa-i omoare la fel ca si pe Stefan. Pe drum l-a intalnit Isus. Cunoasteti intamplarea. Din cer a aparut o lumina puternica. Saul a cazut la pamant, orbit, si a zacut in tarana. Iata-l acum, imaginea nenorocirii deznadajduite. Cand Isus din Nazaret, dintre toti oamenii, i-a vorbit din cer: "Saule, Saule, pentru ce Ma prigonesti?", Saul a raspuns, probabil cu o voce slaba: "Cine esti Tu, Doamne?" Iar Domnul i-a raspuns: "Eu sunt Isus, pe care-L prigonesti."
Acum, puneti-va in locul lui Saul. La ce se putea astepta? E adevarat ca Dumnezeu nu i-a promis ca-L va omori asa cum a spus ca-L va omori pe Adam daca Adam va pacatui mancand din pomul oprit, dar Saul era cu siguranta pe un drum gresit. In acel moment, el si-a dat seama ca acesti urmasi ai lui Isus Il urmau de fapt pe Dumnezeu. El se impotrivea lucrarii lui Dumnezeu. Chiar ii ucidea pe acei crestini, pe cei ce Il urmau pe Isus. Iar acum i s-a aratat Isus. Isus, Domnul slavei. Se astepta probabil de-acum la o executare imediata a sentintei. "Pleaca din fata Mea, Saul. Mi-ai persecutat oamenii. Eu sunt Cel ce-i va apara. Pleaca de aici!" Dimpotriva, Isus ii spune: "Te voi trimite acum la Damasc si acolo ti se va spune ce sa faci." Ceva mai tarziu, un ucenic pe nume Anania, unul din oamenii pe care Saul venise sa-i aresteze si sa-i ucida, Anania a venit la el si i-a transmis aceste cuvinte din partea lui Dumnezeu: "Esti un instrument ales sa duci Numele lui Dumnezeu inaintea Neamurilor, inaintea imparatilor si inaintea fiilor lui Israel."
Era aceasta indurare? Cu siguranta ca da. Iar Pavel nu a uitat niciodata aceasta indurare. De aceea dupa multi ani el ii scrie mai tanarului sau tovaras Timotei si-i spune: "O, adevarat si cu totul vrednic de primit este cuvantul, care zice: ,,Hristos Isus a venit in lume ca sa mantuiasca pe cei pacatosi", dintre care cel dintai sunt eu. Dar am capatat indurare, pentru ca Isus Hristos sa-Si arate in mine, cel dintai, toata indelunga Lui rabdare, ca o pilda celor ce ar crede in El, in urma, ca sa capete viata vesnica."
Vedeti, fiindca Pavel stia ca a fost un pacatos mantuit doar prin indurarea lui Dumnezeu, el si-a adus trupul ca o jertfa vie sa-L slujeasca pe Dumnezeu.
Al treilea exemplu pe care il aduc este John Newton. Cunoasteti povestea lui Newton. La inceputul vietii sale, Newton a fost crescut intr-o familie evlavioasa. A avut o mama crestina, dar aceasta a murit. A plecat apoi sa locuiasca cu o ruda necredincioasa, care i-a facut viata nefericita. De-acolo a fugit pe mare. A devenit un comerciant pe mare. In cele din urma s-a apucat de comertul cu sclavi si a ajuns in Africa. In autobiografia sa, el spune ca singurul motiv pentru care s-a stabilit in Africa a fost ca sa poata pacatui fara vreo limita. Si asa a facut. Iar calea pacatului duce intotdeauna in jos. In cazul lui Newton "jos" a insemnat ziua in care a ajuns sub puterea sotiei africane a unui negustor de sclavi pentru care el lucra. Aceasta femeie ura toti barbatii albi si si-a varsat veninul asupra lui Newton. Acesta descrie mai tarziu situatia in care se gasea: "Eram sclavul sclavilor." Era bolnav, epuizat si slabit, aproape sa moara. Dar a reusit sa fuga. A scapat. A ajuns pe tarm. Vedeti, a scapat de sclavia din afara dar era inca sclavul pacatului. Asa ca s-a reintors la comertul cu sclavi. Transporta sclavii peste ocean si ii vindea in Lumea Noua, apoi se intorcea traversand Atlanticul de Nord. Intr-una din acele calatorii de intoarcere din Lumea Noua, John Newton a fost convertit in mod miraculos. Corabia a fost coplesita de o mare furtuna. Folosea niste corabii din lemn, foarte fragile, iar cea in care se gasea el era gata sa se destrame. Apa patrundea din toate partile. Au dezmembrat mobila de pe vas iar cu scandurile obtinute au astupat gaurile. Au intarit structura corabiei iar Newton si ceilalti au coborat in cala ca sa pompeze apa afara.
Vreti o imagine a nenorocirii? Aceasta e. Un om care intreaga sa viata a pacatuit pe fata si cu violenta, implicat in oribilul comert cu sclavi, acum de-abia se tine pe picioare pe fundul corabiei, cu apa curgand din toate partile, convins ca se va scufunda si va muri inecat. Acesta era Newton. Presupun ca se gandea profund in acele ore si zile petrecute pe corabie. Probabil isi revedea viata; toate acele lucruri ingrozitoare pe care le-a facut. Poate ca si-a spus: "Ei bine, Dumnezeu ma pedepseste in cele din urma. In toti acesti ani n-am vrut sa ascult de El, iar acum mi-a ajuns randul. De-acum face ce vrea cu mine, si ma va trimite la fund, nu doar pe fundul oceanului, ci in iad." Dar vedeti, in timp ce pompa apa, Dumnezeu i-a amintit versetele invatate in copilarie impreuna cu mama lui. Nu s-a gandit la ele in toti acesti ani. Aceste versete s-au intors si in timp ce se gandea la ele, unele contineau mesajul Evangheliei, iar Newton prin harul lui Dumnezeu a ajuns sa creada si a fost convertit in mod miraculos. Corabia a supravietuit furtunei. Au ajuns inapoi in Anglia. Newton a parasit comertul cu sclavi. A plecat la studii si a devenit un predicator, ajungand chiar sa predice in fata Reginei. Dar, vedeti, nu a uitat niciodata ca a fost salvat de indurarea lui Dumnezeu. El a scris: "Maretul har m-a mantuit pe mine din pacat. Pierdut eram, dar m-a gasit, de moarte m-a scapat."
Am vorbit despre Adam, despre Pavel si despre Newton. Vreau sa vorbesc acum despre tine. Vreau sa te intreb daca esti crestin. Daca esti crestin, ai experimentat indurarea lui Dumnezeu. Vreau sa-ti amintesc acest lucru, pentru ca aceasta e motivatia ta sa traiesti pentru El. Cum o poti descrie? Ei bine, situatia ta este descrisa in al doilea capitol din Efeseni. Acolo e descris trecutul, prezentul si viitorul crestinului. Trecutul suna cam asa. Versetul unu spune ca "Inainte ca Dumnezeu sa va mantuiasca prin Isus Hristos, voi erati morti in greselile si pacatele voastre." Aceasta era starea ta. Erai la fel de fara speranta ca un om mort. In al doilea rand, versetul doi spune: "Traiati dupa mersul lumii acesteia, dupa domnul puterii vazduhului." Atat stiai sa faci. Faceai ce facea si lumea. Il urmai pe Satan oriunde te impingea sau te tragea. In al treilea rand, versetul trei: "Erati din fire obiecte ale maniei lui Dumnezeu." Vezi, asta era conditia ta. Erai mort in pacat, faceai raul si erai supus maniei lui Dumnezeu. Ceva mai tarziu in acelasi capitol, versetul 12 incepe sa vorbeasca specific despre Neamuri. In cazul tau, el spune: "erati fara Hristos, fara drept de cetatenie in Israel, straini de legamintele fagaduintei, fara nadejde si fara Dumnezeu in lume." Asta era conditia ta. E greu sa te gandesti la vreo stare mai nefericita decat asta.
Dar noteaza ce a facut Dumnezeu. Iata ce ni se spune in Efeseni. "Dar Dumnezeu, care este bogat in indurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, macar ca eram morti in greselile noastre, ne-a adus la viata impreuna cu Hristos (prin har sunteti mantuiti). El ne-a inviat impreuna, si ne-a pus sa sedem impreuna in locurile ceresti, in Hristos Isus, ca sa arate in veacurile viitoare nemarginita bogatie a harului Sau, in bunatatea Lui fata de noi in Hristos Isus." Asta ai experimentat si tu daca esti crestin. Aceasta e natura Dumnezeului nostru. El e bun, iubitor, milostiv, plin de har si peste masura de indurator. Iar aceasta e motivatia ta. De ce ai face ceva atat de greu cum e sa-ti aduci trupul ca o jertfa vie pentru Dumnezeu, in intregime, ca sa poata fi primita de El? Raspunsul este: pentru indurarea Lui. Pentru ca a avut mila de tine. Iar daca intelegi acea indurare, vei spune, si o vei spune din toata inima: "O dragoste atat de uimitoare, atat de divina, merita inima mea, sufletul meu, tot ce sunt eu." Si asa este. Iar daca I le vei darui, vei descoperi ca s-a meritat.
Tradus de Florin Vidu