Ori de cate ori vorbim despre caderea rasei umane si despre natura si originea pacatului, suntem imediat indemnati sa examinam masura si extinderea acestui pacat si a impactului pe care il are asupra noastra ca fiinte umane. Iar acest lucru aduce imediat in discutie doctrina pacatului originar. Doctrina pacatului originar e insotita de o multime de interpretari gresite si de asemenea e inconjurata de controverse cu privire la oamenii care o inteleg cu adevarat si la ce se refera ea de fapt. O intelegere gresita a conceptului de pacat originar este aceea ca pacatul originar se refera la primul pacat pe care l-au comis Adam si Eva. Insa nu asta inseamna pacatul originar. Pacatul originar nu se refera la primul pacat, ci la consecintele sau rezultatele acelui prim pacat. De fapt, pacatul originar in sine insusi nu este in realitate un pacat. Noi facem distinctie intre pacatul originar si pacatul efectiv. Pacatul originar descrie conditia noastra cazuta, din care rezulta pacatele efective. Asa cum am spus de multe ori, Scriptura ne spune ca noi nu suntem pacatosi din cauza ca pacatuim, ci, dimpotriva, pacatuim pentru ca suntem pacatosi. Altfel spus, avem o natura corupta si cazuta din care curg pacatele efective pe care le comitem.
Astfel, pacatul originar descrie conditia cazuta a rasei umane din zilele noastre. Practic fiecare biserica din istoria bisericii si-a dezvoltat o doctrina cu privire la pacatul originar, pentru ca Scriptura arata atat de clar ca exista ceva gresit in legatura cu caracterul nostru, ceva innascut si ereditar. Asa cum remarca Jonathan Edwards in tratatul sau despre pacatul originar, "Daca Biblia nu ne-ar spune ca exista din fire o problema cu inclinatia noastra morala (desi Biblia ne spune acest lucru), atunci ar trebui sa recunoastem aceasta pe baza observatiei rationale, din cauza prezentei universale a raului in lumea fiintelor umane." Universalitatea pacatului striga dupa o explicatie. Chiar si in lumea pagana exista o recunoastere implicita a faptului ca nimeni nu e perfect. Dar atunci prima intrebare la care trebuie sa raspundem este: "De ce nu?" Daca suntem din fire buni, sau macar neutri, ne-am astepta ca un anumit procent dintre oameni sa isi mentina bunatatea lor naturala, sau macar neutralitatea, si sa fie in stare sa-si traiasca vietile fara sa cedeze in fata acestei probleme pe care o numim pacat. Unii raspund la aceasta intrebare astfel: "Ei bine, nu e asa usor, avand in vedere ca traim intr-un mediu pacatos si climatul in care traim este unul pacatos, pentru ca avem o cultura decazuta, o civilizatie decazuta si o societate corupta." In acest caz, intrebarea urmatoare la care trebuie sa raspundem este: "De ce e corupta societatea? Si de ce avem o cultura si o civilizatie pacatoasa?" Pentru ca aceste lucruri sunt alcatuite din fiinte umane. Daca am fi prin firea noastra buni si fara pata, daca am intra in aceasta lume fie chiar si neutri din punct de vedere moral, fara vreo inclinatie anterioara spre pacat, atunci ne-am astepta ca macar cincizeci la suta din populatie sa nu fie corupta. Prin urmare, problema cu care ne confruntam e clara. Suntem decazuti. Societatea noastra e una decazuta. Ne-am intalnit dusmanul si acesta suntem noi. Noi suntem societatea.
Revenim din nou la intrebarea: "Cum se face ca fiintele umane se nasc intr-o stare de decadere morala?" Din nou, Scriptura ne invata ca acest pacat originar este, el insusi, judecata rostita de un Dumnezeu neprihanit asupra unei fiinte bune pe care El a creat-o dar care a cazut in neascultare fata de El. Ca pedeapsa pentru pacatul lui Adam si Eva, Dumnezeu i-a lasat in voia acestor inclinatii pacatoase. Nu numai ca i-a lasat pe Adam si pe Eva in voia impulsurilor lor pacatoase, dar a procedat la fel si cu urmasii acestora. Modul in care ne raportam la pacatul lui Adam si Eva si cum ni s-a transferat aceasta vina si rautate, noua si generatiilor viitoare, constituie subiectul urmatoarei prelegeri si nu vom mai zabovi la aceasta acum. As vrea in schimb sa privim la studiul clasic al acestui subiect al pacatului originar, studiu realizat de Sfantul Augustin si care a stat in centrul asa-numitei controverse pelagiene din cadrul Bisericii primare.
Observam ca Augustin, analizand starea de pacatosenie a oamenilor, a spus ca, atunci cand Adam si Eva au fost creati, Dumnezeu i-a creat cu ceea ce Augustin numea posse pecare, care e traducerea in latina a expresiei "posibilitate sau capacitate de a pacatui". Cuvantul pecare inseamna "a pacatui". Daca spunem ca ceva e pur, spunem ca e "impecabil". Si acest cuvant isi are radacina tot in latinescul pecare, care inseamna "a pacatui". Augustin a spus ca Adam si Eva, atunci cand au fost creati, au fost creati cu capacitatea de a pacatui. Nu au fost creati pacatosi, ci ei aveau puterea si posibilitatea de a pacatui. Stim asta pentru ca au pacatuit. Pacatuind, ei n-au realizat imposibilul. Evident, au facut ce statea in puterea lor sa faca. Dar, spunea Augustin, Adam si Eva au fost creati de asemenea cu posse non pecare, cu capacitatea de a nu pacatui. Dumnezeu le-a dat porunca sa nu atinga si sa nu manance din rodul pomului interzis si ei aveau capacitatea morala sa asculte de Dumnezeu. Astfel, ei aveau atat capacitatea de a pacatui cat si capacitatea de a nu pacatui. Ce s-a intamplat insa prin cadere, conform lui Augustin, este ca rasa umana si-a pierdut posse non pecare si in locul ei a dobandit, exprimata printr-o dubla negatie, non posse non pecare, adica, in traducere, incapacitatea de a nu pacatui.
Augustin ne spune aici ca puterea pacatului este atat de adanc inradacinata in inimile si sufletele oamenilor muritori incat ne e imposibil sa nu pacatuim. Suntem atat de pacatosi din fire incat nu ne putem astepta sa gasim vreodata o persoana care isi traieste intreaga viata fara sa pacatuiasca. Singura persoana care a trait vreodata o viata fara pacat a fost Hristos. Incapacitatea de a nu pacatui este numita, in teologie, incapacitatea morala a fiintelor umane.
Asta nu inseamna ca nu putem face vreun lucru care sa se conformeze in exterior legii lui Dumnezeu. Putem, de exemplu, din diferite motive sau printr-o intamplare fericita, sa respectam legea in exterior. De exemplu, analogia mea preferata este cea a unei persoane careia ii place sa conduca masina cu 90 km pe ora. Asa-i place lui. Ii place acea viteza. Masina merge bine si el se simte in siguranta si confortabil. Asa ca merge pe autostrada cu 90 km/h, iar limita de viteza e tot de 90 km/h. Toti ceilalti merg cu 100 km/h sau chiar 110 km/h, dar un politist il remarca pe acest sofer conducand linistit cu 90 km/h. Asa ca politistul il trage pe dreapta si nu-i da o amenda, ii da in schimb o diploma pentru ca e un sofer bun si precaut. Ii da un premiu pentru ca respecta legea. Politistul merge mai departe iar omul nostru isi continua drumul pe autostrada. Dupa o vreme ajunge in dreptul unei scoli, unde indicatorul spune ca limita de viteza e de 25 km/h. El insa isi continua drumul tot cu 90 km/h chiar prin fata scolii, pentru ca motivul pentru care el merge cu 90 km/h este ca-i place aceasta viteza. Nu are nici cea mai mica dorinta sa respecte legea sau reprezentantii autoritatii. A fost doar o intamplare fericita aceea in care el a respectat legea la un moment dat.
Iar asta e ceea ce teologii numesc "virtutea civica". Uneori, spre binele nostru, descoperim ca de fapt respectam legea lui Dumnezeu. Poate ca nu furam din cauza ca in mediul in care traim stim ca nu renteaza sa furi. Sau poate ca facem gesturi nobile ca sa castigam aplauzele celorlalti, sau candidam pentru o functie publica, sau poate avem o alta motivatie. Dar singura motivatie care lipseste cu desavarsire intr-o persoana cazuta este motivatia de a respecta legea din pura dragoste pentru Dumnezeul legii.
Ne amintim ca cea mai mare porunca este "Sa iubesti pe Domnul, Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau, cu tot cugetul tau, si cu toata puterea ta. Si sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti." Din perspectiva lui Luther asupra acestui lucru, el ar spune ca cea mai mare faradelege ar fi incalcarea celei mai mari porunci. Dar noi nu vedem lucrurile in felul acesta. Noi ne dam seama ca nimeni nu Il poate iubi pe Dumnezeu la modul perfect, cu toata inima lui. Stim ca nimeni nu-L iubeste pe Dumnezeu cu tot cugetul lui. De ce intelegem gresit Biblia? De ce facem erori in teologie? Le spuneam studentilor mei la seminar, Stiti, atunci cand facem o eroare in teologie e in esenta din cauza pacatului. Noi am vrea sa spunem ca e din cauza ca Biblia e atat de greu de interpretat, sau Biblia e confuza si ambigua, sau pur si simplu nu gasim interpretarea corecta. Dar eu spun, stati putin, acesta e Cuvantul lui Dumnezeu si Dumnezeu nu e autorul confuziei. Dumnezeu ni s-a descoperit cu claritate pentru zidirea si intarirea noastra. Insa atunci cand ne apropiem de text, noi ne apropiem cu prejudecatile noastre distorsionate care interfereaza cu lumina Cuvantului lui Dumnezeu. Sunt multe lucruri pe care aceasta Carte le invata dar pe care noi pur si simplu nu vrem sa le auzim. Asa ca gasim metode de rastalmacire si distorsionare a lor ca sa putem scapa de judecata si criticile pe care ni le aduce. Nu doar atat, dar uneori facem o asa zisa greseala nevinovata atunci cand nu ne-am dat seama ca traducerea pe care am folosit-o era imperfecta in acel punct sau ca n-am stapanit suficient de bine gramatica greaca sau ebraica, limba greaca sau ebraica, sau vocabularul. Ce-am fi putut face ca sa cunoastem mai bine acele lucruri? Daca L-am iubi pe Dumnezeu cu tot cugetul nostru, oare cat de bine am cunoaste Cuvantul Lui? Dar noi ne petrecem atat de mult timp umplandu-ne mintile cu alte lucruri decat cu cunoasterea Cuvantului Sau. Asa ca suntem lenesi, nu cautam cu sarguinta adevarul Lui. Iar toate aceste lucruri ne fac sa percepem distorsionat adevarul.
Isus spune: "Nimeni nu este bun decat Unul singur: Dumnezeu." Pavel spune: "Nu este nici un om neprihanit, nici unul macar. Nu este nici unul care sa faca binele, nici unul macar." Ni se pare putin exagerata afirmatia, pentru ca vedem tot timpul in jurul nostru oameni care, relativ vorbind, fac lucruri bune. La acestea se refera teologii cand vorbesc despre virtutea civica sau cetateneasca. Mamele se sacrifica pentru copiii lor si sunt oameni care inapoiaza portofelele gasite fara sa se atinga de bani. Vedem tot felul de lucruri bune pe care le fac oamenii. Dar ca o fapta sa fie cu adevarat buna, sa se ridice cu adevarat la standardele sau normele stabilite de legea lui Dumnezeu, nu e suficient ca acea fapta sa se conformeze in exterior cerintelor legii, ea trebuie sa fie motivata de o inima care Il iubeste cu totul pe Dumnezeu. Si totusi, chiar si in cele mai sincere momente ale mele, exista o masura de fire pamanteasca amestecata acolo, nu-i asa? Chiar ca si oameni rascumparati, noi Ii oferim lui Dumnezeu o ascultare imperfecta. Si cata vreme traim intr-o stare de indepartare sau instrainare de El, aceasta neascultare e cu atat mai grava.
Cand teologii vorbesc despre incapacitatea morala, ei se refera la faptul ca pacatul originar, cata vreme noi suntem in aceasta stare de decadere, adica in aceasta stare de non posse non pecare, noi nu suntem capabili moral sa facem lucrarile lui Dumnezeu, sa facem binele pe care El il cere de la noi.
Isus a vorbit despre aceste lucruri atunci cand a descris conditia omului. El a spus: "Nimeni nu poate sa vina la Mine, daca nu i-a fost dat de Tatal Meu." Acest cuvant, "daca", arata o exceptie. Isus incepe cu o negatie universala care descrie capacitatea umana. El nu spune ca nimanui nu-i este permis sa vina la Mine daca nu e invitat de Tatal. El spune ca nimeni nu poate, nimeni nu e in stare sa vina la Mine daca nu face Dumnezeu ceva. De aceea El continua si spune ca noi suntem nascuti din carne. Acest cuvant "carne", in general in Noul Testament, nu intotdeauna dar in general se refera la aceasta stare de decadere in care noi suntem robi ai pacatului, morti in pacat, iar o alta expresie pe care Biblia o foloseste este sub pacat. Nu suntem deasupra pacatului ci pacatul este deasupra noastra. Biblia ne spune ca dorintele inimilor noastre, in starea noastra naturala, sunt in mod continuu rele. Iar ca noi sa-L putem primi pe Hristos, sa putem veni la Dumnezeu si sa facem lucrarile lui Dumnezeu, lucrarile sfinte ale lui Dumnezeu, trebuie sa fim cumva eliberati din aceasta inchisoare a pacatului originar, eliberare indeplinita pentru noi, asa cum vom vedea mai tarziu, prin lucrarea supranaturala si suverana a lui Dumnezeu Duhul Sfant. De aceea a spus Isus ca, pentru ca o persoana sa poata macar sa vada Imparatia lui Dumnezeu, daramite sa mai si intre in ea, acea persoana trebuie sa se nasca din nou, pentru ca ce este nascut din carne este... Ce? Carne. Si in carnea, sau in firea noastra pamanteasca, spune Isus, noi nu putem face nimic. Nimic inseamna nici macar ceva, catusi de putin. De aceea noi, din cauza decaderii noastre, suntem intr-o pozitie de neputinta morala in care e nevoie de nici mai mult nici mai putin decat de lucrarea supranaturala a lui Dumnezeu, pe care Pavel o numeste "invierea adusa de Duhul Sfant", ca sa ne aduca la viata spirituala dintr-o stare de moarte spirituala.
De-a lungul istoriei crestine, nu toti au fost de acord cu acest concept augustinian al incapacitatii morale. Dar in Biserica de azi abunda multe teorii care spun: "Da, e adevarat, ceva nu e in regula, nu suntem perfecti, am cazut si caderea e una serioasa, dar inca ne-a mai ramas in suflet o insula de neprihanire prin care putem face primii pasi catre restaurarea noastra, si putem incepe cu o decizie neprihanita de a ne apropia de Dumnezeu." Pozitia augustiniana spune ca suntem atat de corupti, suntem atat de morti, nu doar bolnavi, suntem morti, nu doar inchisi pentru o vreme ci sclavi, robi ai pacatului, incat nu putem face nimic despartiti de harul eliberator al lui Dumnezeu care initiaza procesul rascumpararii. Exista aceasta dezbatere care continua in comunitatea crestina cu privire la masura sau proportiile caderii. Traditia augustiniana, pe care o reprezint si eu, spune ca aceasta cadere se extinde asupra intregii persoane, la fiecare nivel si in fiecare parte a noastra, in mintile noastre, in inimile noastre, in trupurile noastre. Trupurile noastre decad, privirea ne slabeste, parul incarunteste, puterea se risipeste, ne imbolnavim, murim. Biblia spune ca toate acestea sunt rezultatul influentei pacatului asupra trupurilor noastre. Puterea pacatului ne afecteaza trupurile, ne afecteaza inimile, ne afecteaza vointa, ne afecteaza cugetele. Putem inca sa gandim, inca avem creiere, avem cuget, dar gandirea noastra e distorsionata. Facem erori logice, permitem prejudecatilor sa ne intunece gandirea. Inca avem o vointa, nu ne-am pierdut posibilitatea sau capacitatea de a alege. Inca suntem fapturi create dupa chipul lui Dumnezeu.
Cand am vorbit despre imago (cuvantul latinesc pentru imagine, chip), am spus ca trebuie sa facem distinctie intre chip in sens restrans si chip intr-un sens mai larg. Prin cadere noi am pierdut chipul lui Dumnezeu in sens restrans. Am pierdut capacitatea de a fi perfect neprihaniti. Dar, cu toata aceasta pierdere a chipului in sens restrans, noi inca suntem dupa chipul lui Dumnezeu in sens mai larg, in sensul ca inca suntem fiinte umane, inca avem vointa, avem cuget, avem inimi, avem trupuri, oricat ar fi ele de corupte. Umanitatea noastra nu a fost stearsa prin cadere. E puterea umanitatii noastre cea atat de radical afectata de si prin cadere, incat ne lasa in aceasta stare pe care Pavel o rezuma pentru noi in al treilea capitol din Romani, in care spune astfel: "Nu este nici un om neprihanit, nici unul macar. Nu este nici unul care sa aiba pricepere. Nu este nici unul care sa caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toti s-au abatut, si au ajuns niste netrebnici. Nu este nici unul care sa faca binele, nici unul macar." Daca as aparea astazi pe un post national de televiziune si as spune: "Dati-mi voie sa va spun care e evaluarea mea personala a conditiei morale a oamenilor din America." Si as continua: "Dati-mi voie sa va spun ce cred. Cred ca nu exista nimeni in tara asta care sa fie neprihanit. Nici unul macar. Nu e nimeni aici care sa priceapa si nu e nimeni care, din fire, sa Il caute pe Dumnezeu. Toate aceste lucruri despre cei ce-L cauta pe Dumnezeu, pe cine descriu ele? Pentru ca Biblia spune ca nu exista nici unul care, in starea lui naturala, sa-L caute pe Dumnezeu. Toti au ajuns niste netrebnici, toti s-au abatut si nu e nimeni care sa faca binele, nici unul macar." Daca as spune asa ceva pe un post national de televiziune din America, as ajunge de rasul si batjocura tuturor, pentru ca am venit cu o evaluare traznita a caracterului moral al rasei umane. Aceasta e evaluarea lui Dumnezeu, atunci cand ne judeca dupa normele Sale, dupa standardul Sau, dupa ceea ce intelege El prin bunatate, neprihanire si pricepere.
Tradus de Florin Vidu