Paradoxuri
O, Dumnezeule neschimbător, sub convingerea Duhului descopăr că, cu cât lucrez mai mult, cu atât mai rău sunt, cu cât ştiu mai mult, cu atât ştiu mai puţin, cu cât sunt mai sfânt, cu atât sunt mai păcătos,
cu cât iubesc mai mult, cu atât am mai mult de iubit. O, nenorocitul de mine!
O Doamne, am o inimă răzvrătită şi nu pot sta înaintea Ta; sunt ca o pasăre înaintea unui om.
Cât de puţin iubesc adevărul Tău şi căile Tale! Neglijez rugăciunea, gândindu-mă că m-am rugat destul şi cu râvnă, ştiind că Tu mi-ai mântuit sufletul. Dintre toţi ipocriţii, nu lăsa ca să fiu un ipocrit evanghelic,
care păcătuieşte mai mult pentru că harul e din belşug, care spune poftelor că sângele lui Hristos le curăţă,
care argumentează că Dumnezeu nu-l poate arunca în iad, pentru că e mântuit, un om care iubeşte predicarea evanghelică, biserica, creştinii, dar trăieşte fără sfinţenie.
Mintea mea e ca o găleată fără fund, fără pricepere spirituală, fără dorinţă după Ziua Domnului,
Întotdeauna învăţând dar niciodată ajungând la adevăr, întotdeauna la fântâna Evangheliei dar niciodată păstrând apa ei.
Conştiinţa mea nu este convinsă de păcat şi nu simte remuşcarea, crede că nu are de ce se pocăi. Voinţa mea este fără puterea deciziei sau a hotărârii. Inima mea este fără dragoste, plină de spărturi. Memoria mea nu ţine minte, aşa că uit imediat lecţiile învăţate, iar adevărurile Tale se preling în afară. Dă-mi o inimă zdrobită dar care totuşi să ducă acasă apa harului.
Tradus de Florin Vidu