Edward McKendree Bounds
In lucrare exista doua tendinte extreme. Una este de a te izola de contactul cu oamenii. Calugarul si hermitul sunt ilustratii ale ei; acestia s-au izolat de bunavoie de oameni pentru a fi mai mult cu Dumnezeu. Desigur, au dat gres. Timpul nostru petrecut cu Dumnezeu este de folos doar atunci cand ii irosim nepretuitele beneficii, pe altii. Vremea noastra nu este caracterizata de mult interes, nici in Dumnezeu si nici in oameni. Nu tanjim dupa asa ceva. Noi ne inchidem in bibliotecile noastre, devenim studenti, soareci de biblie (-teca - n.tr.), fauritori de predici, remarcati pentru cunostiinte, pentru conceptii si predici, dar unde sunt oamenii, unde este Dumnezeu in asta? Ochii care nu se vad, se uita. Predicatorii care sunt mari ganditori, mari carturari, trebuie sa fie si cei mari in rugaciune, sau altfel devin cei mai mari ipocriti, devin niste profesionisti reci, niste rationalisti, ultimii predicatori dintre ultimii in ochii lui Dumnezeu.
Cealalta tendinta este de a populariza complet lucrarea. El nu mai este deloc, omul lui Dumnezeu, ci este un om de afaceri, un om popular. Acesta nu se roaga pentru ca lucrarea sa este catre oameni. Daca i-ar putea misca pe oameni, sa le starneasca un interes, o senzatie in favoarea religiei, sau un interes fata de lucrarea Bisericii, el ar fi satisfacut. Relatia lui persoanala cu Dumnezeu nu reprezinta un factor in lucrarea lui. Rugaciunea ocupa un loc neinsemnat sau nici unul in planurile sale. Dezastrul si ruina unei astfel de lucrari nu se pot calcula intr-o aritmetica pamanteasca. Ceea ce predicatorul este in rugaciunea lui catre Dumnezeu, pentru el insusi sau pentru oamenii sai, este si in puterea lui pentru binele real al oamenilor, este in adevarata lui credinciosie, adevarata lui fidelitate fata de Dumnezeu sau om, atat aici cat si in vesnicie.
Fara multa rugaciune, este imposibil ca predicatorul sa-si pastreze spiritul in armonie cu natura divina a inaltei sale chemari. Ideea ca predicatorul se poate mentine singur in forma prin indeplinirea datoriei sale si prin laborioasa lui fidelitate fata de truda si rutina lucrarii, este o grava greseala. Chiar si producerea de predici, sarcina grea si istovitoare ca arta, ca indatorire, ca munca sau ca placere, va abate si impietri inima, si o va duce in ratacire, daca rugaciunea lui Dumnezeu este neglijata. Cum omul de stiinta il "pierde" pe Dumnezeu in natura, tot asa predicatorul il poate "pierde" pe Dumnezeu in predica lui.
Rugaciunea improspateaza inima predicatorului, o tine acordata la Dumnezeu si sensibila la oameni, ii ridica lucrarea din aerul rece al profesionalismului, fructifica rutina si pune in miscare fiecare rotita cu usurinta si puterea ce apartine doar unei ungeri divine.
Spurgeon spune ca, "bineinteles ca predicatorul trebuie sa se distinga mai mult decat altii ca fiind un om al rugaciunii. El trebuie sa se roage ca un crestin de rand, altfel ar fi un ipocrit. Dar el trebuie sa se roage mai mult decat un crestin de rand, pentru ca altfel s-ar descalifica din slujba pe care o are. Daca voi ca si lucratori nu va rugati, sunteti de compatimit. Daca deveniti neglijenti in devotiunea sacra, nu doar voi veti trebui sa fiti compatimiti ci si oamenii vostri, iar ziua cand veti fi facuti de rusine si zadarniciti, nu va intarzia. Toate librariile si bibliotecile pe care le avem sunt desertaciune in comparatie cu camarutele noastre de rugaciune. Perioadele noastre de rugaciune si post de la Tabernacol (Tabernacolul din Londra, localul bisericii unde Spurgeon a predicat - n.tr.), au fost intr-adevar niste zile unice; niciodata poarta cerului nu a fost atat de larg deschisa, niciodata, inimile noastre nu au fost mai aproape de Gloria centrala".
Rugaciunea care face o lucrare sa se roage nu este rugaciune putina presarata cum este un condiment presarat pe mancare ca sa-i dea gust, aroma, ci aceasta rugaciune trebuie sa fie in carne si oase, intruchipata, curgand ca sangele prin vine. Rugaciunea nu este o indatorire meschina, pusa intr-un colt, si nici o performanta de o masa, compusa din fragmentele de timp rapite de la treaba si de la alte ocupatii ale vietii, ci ea trebuie sa insemne partea cea mai buna a timpului nostru, ei trebuie sa i se dedice miezul si puterea lui. Nu poate sa insemne timpul din camaruta absorbit de studiu sau cel inghitit de indatoririle pastorale. Acest timp trebuie sa fie intai timpul din camaruta de rugaciune, apoi cel din studiu si activitati, care sa fie improspatat de rugaciunea in taina. Rugaciunea care schimba lucrarea cuiva trebuie sa dea nuanta vietii acestuia. Sa o caracterizeze. Rugaciunea care da culoare si contur caracterului nu este facuta de recreere, in graba, de joaca. Ea trebuie sa intre cu putere in viata si inima cuiva asa cum au intrat in viata lui Hristos, "strigatele puternice si lacrimile", trebuie sa aduca sufletul intr-o agonie a dorintei, ca cea a sufletului lui Pavel, trebuie sa fie un foc si o forta launtrica ca "rugaciunea cu mare putere si fierbinte" despre care vorbeste Iacov, sau sa fie de asemenea natura ca atunci cand este pusa in cadelnita si ridicata ca tamaia inaintea lui Dumnezeu, sa produca mari rasturnari spirituale si revolutii.
Rugaciunea nu este ca un obicei pe care-l deprindem in timp ce suntem inca legati de sortul mamei si nici nu este decentul sfert de minut in care ne rugam la cina, ci este munca cea mai serioasa a anilor nostri cei mai seriosi. Ea ne ia mai mult timp si apetit decat dineurile noastre cele mai lungi si mai bogate. La rugaciunea care insoteste propovaduirea noastra trebuie sa se lucreze mult. Caracterul rugaciunii noastre va determina caracterul propovaduirii noastre. Rugaciunea "slaba" va face predicarea noastra sa fie "slaba". Rugaciunea face ca predicarea sa fie puternica, ii da ungerea si o face sa ramana. In fiecare lucrare care a facut mult bine, rugaciunea a constituit intotdeauna o treaba serioasa.
Predicatorul trebuie sa fie in primul rand si mai ales, un om al rugaciunii. Inima lui trebuie sa treaca prin scoala rugaciunii si sa o absolve cu brio. Doar la scoala rugaciunii poate invata inima lui sa predice. Nici o invatatura nu poate compensa lipsa rugaciunii. Nici sinceritatea, nici studiul si nici darurile nu-i pot suplini lipsa.
A le vorbi oamenilor din partea lui Dumnezeu este un lucru mare, insa a-i vorbi lui Dumnezeu pentru oameni, este si mai mare. Cel ce n-a invatat cum sa-i vorbeasca bine lui Dumnezeu pentru oameni, nu le va vorbi niciodata bine si cu un real succes oamenilor, din partea lui Dumnezeu. Pe langa toate acestea, cuvintele fara rugaciune din amvon si venite de la el, sunt cuvinte ce vor ucide.