Edward McKendree Bounds
Rugaciunea trebuie sa fie in viata predicatorului, in studiul lui si la amvonul lui, forta evidenta si ingredientul care da culoare si impregneaza tot ce face. Ea nu poate juca un rol secundar si nu este doar o acoperire a lui. Lui ii este dat sa fie cu Domnul lui "toata noaptea in rugaciune". Pentru a se pregati singur in rugaciunea facuta cu lepadare de sine, predicatorului i se porunceste sa priveasca la Stapanul sau care, "trezindu-se cu mult inainte de dimineata, iesea afara si mergea intr-un loc singur si acolo se ruga" (trad.din engl.). Studiul predicatorului ar trebui sa fie o camaruta de rugaciune, un Betel, un altar, o viziune si o scara, pentru ca fiecare gand sa se inalte spre cer si dupa aceea sa se indrepte inspre om, incat fiecare parte a predicii sa fie aromata cu aerul cerului si sa devina eficace, fiindca Dumnezeu a fost cel studiat.
Asa cum motorul nu se misca pana ce nu are loc aprinderea, la fel si propovaduirea in toata masinaria ei, desavarsirea si rafinamentul ei se afla intr-un punct mort, in ce priveste rezultatele spirituale, pana ce rugaciunea nu s-a aprins si nu a creat aburul care s-o puna in miscare. Structura, rafinamentul si taria predicii raman doar niste gunoaie daca puternicul impuls al rugaciunii nu se gaseste in ele, nu trece prin ele si nu este in spatele lor. Predicatorul este cel care prin rugaciune trebuie sa-l "aduca" (sau, sa-l "puna") pe Dumnezeu in predica. El, predicatorul este cel care trebuie sa-l "miste" pe Dumnezeu inspre oameni mai inainte ca sa-i poata misca pe oameni inspre Dumnezeu, prin cuvintele sale. Predicatorul trebuie sa fi primit audienta si intrare libera la Dumnezeu inainte de a putea fi primit de oameni. O cale deschisa la Dumnezeu este pentru predicator cea mai mare asigurare a unui drum liber catre oameni.
Este necesar sa repetam si sa reafirmam ca, rugaciunea ca simplu obicei sau ca fapta savarsita din rutina sau facuta din profesionalism, este un lucru putred si fara viata. O asemenea rugaciune nu are nici o legatura cu rugaciunea pentru care noi pledam. Noi subliniem rugaciunea adevarata care angajeaza si aprinde fiecare element de baza al fiintei predicatorului - o rugaciune care se naste din uniunea vitala cu Hristos si din plinatatea Duhului Sfant, care sa tasneasca si sa reverse cu rauri de compasiune blanda, neobosita truda pentru binele etern al omului, un zel mistuitor pentru gloria lui Dumnezeu si o convingere deplina a sarcinii dificile si delicate a predicatorului, a nevoii lui imperative de ajutorul nemijlocit al lui Dumnezeu. Rugaciunea bazata pe aceste convingeri solemne si profunde este singura rugaciune adevarata. Predicarea sustinuta de un asemenea fel de rugaciune este predicarea care seamana semintele vietii vesnice in inimile oamenilor si ii pregateste pe oameni pentru ceruri.
Este adevarat ca exista un fel de propovaduire populara, de predicare placuta si atragatoare, predicare de mare forta intelectuala, literara si mintala, care-si are masura ei de bine, dar insotita de putina rugaciune sau chiar lipsita in totalitate de ea. Insa propovaduirea care atinge scopul lui Dumnezeu in predicare trebuie sa se nasca din rugaciune incepand de la text la introducere, sa fie graita cu energia si in spiritul rugaciunii, urmata si germinata prin rugaciune, si pastrata in inimile ascultatorilor prin rugaciunile predicatorului, la destul timp dupa ocazia cu care s-a tinut.
Putem scuza saracia propovaduirii noastre in multe feluri, dar adevaratul secret se gaseste in lipsa de rugaciune imediata pentru prezenta lui Dumnezeu prin puterea Duhului Sau Sfant. Exista nenumarati predicatori care pot tine predici maiestre in felul lor, dar ale caror efecte sunt de scurta durata si nu patrund deloc ca influenta in zonele spirituale unde se poarta infricosatorul razboi dintre Dumnezeu si Satana, ceruri si iad, deoarece ele nu au devenit foarte agresive si victorioase din punct de vedere spiritual, prin rugaciune.
Predicatorii care dobandesc rezultate remarcabile pentru Dumnezeu sunt acei oameni care au invins in cererile lor aduse lui Dumnezeu si de aceea ii implora cu indrazneala pe oameni. Doar predicatorii care sunt cei mai tari cu Dumnezeu, in camarutele lor de rugaciune, sunt si cei mai tari la amvoanele lor dinaintea oamenilor.
Predicatorii sunt oameni, sunt expusi si adesea dusi de puternicele curente omenesti. Rugaciunea inseamna munca spirituala, iar firii omenesti nu-i place munca spirituala solicitanta. Firea omeneasca ar vrea sa navigheze spre ceruri impinsa de o briza favorabila, pe o mare calma si linistita. Dar, rugaciunea este o munca umilitoare. Umileste intelectul si mandria, crucifica lauda de sine si semneaza falimentul nostru spiritual, iar toate acestea sunt greu de suportat carnii si sangelui. Este mai usor sa nu te rogi decat sa induri toate acestea. Astfel ajungem la unul din relele strigatoare ale acestor vremuri, poate din toate vremurile - putina rugaciune sau lipsa ei. Dintre aceste doua rele, probabil rugaciunea putina este mai rea decat a nu te ruga deloc. Rugaciunea putina este un fel de prefacatorie, o linistire a constiintei, o farsa si o deziluzie.
Valoarea mica pe care o acordam rugaciunii este evidenta din timpul putin pe care i-l devotam. Timpul acordat rugaciunii de predicator conteaza foarte putin in treburile zilnice. Nu de putine ori singura rugaciune a predicatorului se savarseste la marginea patului, imbracat in pijama, pregatit de culcare si in curand adormit, poate mai adaugand cateva rugaciuni pripite cat se imbraca dimineata. Cat de slaba, inutila si neinsemnata este o asemenea rugaciune comparata cu timpul si energia devotata ei de catre sfintii din Biblie si nu numai ! Ce saraca si urata este copilareasca si marunta noastra rugaciune, pe langa obiceiurile adevaratilor oameni ai lui Dumnezeu din toate veacurile ! Doar oamenilor care considera rugaciunea ca fiind principala lor ocupatie si ii devoteaza timp pe masura importantei ei mari, le ofera Dumnezeu cheile imparatiei Lui si isi implineste El prin ei, marile Sale minuni spirituale din aceasta lume. Rugaciunea serioasa este semnul si pecetea lui Dumnezeu pusa asupra marilor lideri ai Sai si ale stradaniei fortelor invincibile cu care Dumnezeu le va incununa eforturile lor.
Predicatorul este insarcinat atat sa se roage, cat si sa predice. Misiunea lui este incompleta daca nu le face bine pe amandoua. Predicatorul poate vorbi cu toata elocventa oamenilor sau a ingerilor, dar pana ce nu se poate ruga cu o credinta care sa-si aduca cerul de partea lui, propovaduirea lui va fi ca "o arama sunatoare sau un chimval zanganitor", folosita in scopurile slavirii lui Dumnezeu si a mantuirii sufletelor.