In ultimii zeci de ani discernamantului adevarat i s-a ridicat o opreliste deosebita, fiindca ratiunea a inceput sa fie supusa atacului in interiorul Bisericii. Asa cum Francis Schaeffer avertiza cu aproape treizeci de ani in urma in cartea sa Dumnezeul ce exista, biserica de astazi urmeaza irationalul filozofiei seculare. Ca prin urmare, credinta nesabuita s-a raspandit in comunitatea evanghelica. Multi dispretuiesc doctrina in favoarea experientei personale. Altii, spun ca sunt dispusi sa desconsidere deosebirile biblice esentiale pentru a realiza o unitate externa intre toti crestinii declarati. Crestinismul marcat de o credinta inteligenta si biblica pare sa fie in declin chiar printre cei mai conservatori evanghelici.
ABANDONUL ADEVARULUI OBIECTIV
Biserica evanghelica a generatiei noastre a devenit uluitor de toleranta cu doctrinele aberante si ideile bizare, dar ce-i mai grav, a devenit inspaimantator de Intoleranta fata de invatatura sanatoasa. Conceptia evanghelica populara a "adevarului" a devenit aproape in intregime, subiectiva. Adevarul este privit ca fiind fluid, intotdeauna relativ, niciodata absolut. A sugera ca vreun criteriu obiectiv poate fi folosit pentru a distinge adevarul de eroare, inseamna a fi extrem de demodat fata de spiritul epocii.
In unele cercuri, la Scriptura s-a renuntat ca fiind testul de incredere al adevarului. La urma urmei, Biblia poate fi interpretata in atat de multe feluri - cine poate spune care interpretare este corecta? In plus, mai sunt multi altii care cred ca adevar exista si-n afara Bibliei.
Toata aceasta relativitate a avut efecte dezastruoase asupra abilitatii obisnuite a crestinului de a deosebi adevarul de minciuna, binele de rau. Cele mai clare si limpezi invataturi ale Bibliei sunt acum puse la indoiala printre cei ce se auto-declara credinciosi in Biblie. Spre exemplu, unii crestini nu mai sunt deloc convinsi ca homosexualitatea ar trebui clasata printre pacate. Altii, sustin ca agenda feminista este compatibila cu Crestinsmul. Televiziunea "crestina", radio-ul, revistele ofera o nefiresc de larga gama de idei, de la cele doar capricioase la cele foarte periculoase, si astfel crestinul de rand este jalnic de prost echipat pentru a sorta adevarul de minciuni.
Chiar faptul de a sugera ca exista o diferenta intre adevar si minciuni este privita de unii ca fiind o periculoasa dovada de intoleranta. Exista o notiune raspandita ce spune ca orice disputa asupra doctrinei este inerent rea. Grija pentru ortodoxie este considerata ca fiind incompatibila cu unitatea crestina. Doctrina in sine, este etichetata diviziva (adica, provocand dezbinarea), iar aceia care fac din doctrina o problema sunt numiti uraciosi, altfel spus, lipsiti de iubire crestina. Nimanui nu-i mai este permis sa critice crezurile altuia, indiferent cat de nebiblice par sa fie acele crezuri.
Un articol recent din Christianity Today exemplifica aceasta tendinta. Articolul care este intitulat, La vanatoare de erezii i-a profilat pe doi bine-cunoscuti lideri crestini care au fost supusi "unui atac necrutator din pricina unor scrieri controversate".1 Unul dintre ei este un popular vorbitor, lector de universitate si celebru autor. Acesta a scris o carte in care i-a incurajat pe homosexuali sa lege relatii stabile de convietuire. Sa locuiasca impreuna. El afirma despre comunitatea evanghelica ca, sufera de "homofobie". Este convins ca a locui impreuna este pentru homosexuali singura alternativa la singuratate, ei fiind oameni care el crede ca "sunt nascuti avand o orientare homosexuala" diferita. Sotia acestui om a publicat un articol intr-o revista a homosexualilor in care "afirma cu entuziasm" relatiile sexuale monogame dintre homosexuali. Autorul si vorbitorul cu pricina spune ca se afla intr-un dezacord "foarte, foarte puternic" cu aprobarea de catre sotia lui a relatiilor sexuale intre homosexuali, dar propria lui vedere pare sa ingaduie homosexualilor sa se angajeze in orice alte relatii fizice cu exceptia actului sexual.
Celalalt lider crestin profilat in articolul din Christianity Today este o femeie care impreuna cu sotul ei au aparut pe posturi nationale de radio si televiziune. Lucrarea lor nu reprezinta o ramura ciudata a unei secte deviante ci este chiar fieful recunoscut si foarte respectat al curentului evanghelic. Ea, este de asemenea presedinta uneia dintre cele mai mari organizatii de studenti crestini, din lume. Aceasta femeie a scris o carte in care relateaza niste experiente spirituale foarte neobisnuite. Aceasta carte ea si-a dedicat-o alter ego-ului ei barbatesc(?!), o persoana imaginara numita "Episcopul Eddie", ce o desfata in visele ei. Ea mai afirma de asemenea ca are viziuni ale "pruncului Hristos ce se afla inauntrul ei". El este infatisat ca fiind un copil descult caruia ii curg balele, deformat, un "copil cretin", imbracat intr-un tricou rupt avand "capul complet chel si strambat intr-o parte". Femeia aceasta a angajat-o pe o calugarita catolica pe postul de "director spiritual", ajutand la interpretarea viselor si fanteziilor ei. Cartea este un amestec de misticism, psihologie Jung-iana, experiente afara-din-trup, idei ale feminismului, experiente religioase subiective, la care se adauga fanteziile romantice ale acestei femei, totul devenind un neobisnuit amalgam literar si spiritual. Cartea este atat de bizara, incat va spun sincer, este daunator s-o cititi.
Lucrul demn de retinut din articolul din Christianity Today este faptul ca acesta nu a fost scris pentru a demasca ideiile aberante sustinute de acesti doi evanghelici de seama. Dimpotriva, lucrul evidentiat de editorii acestuia este faptul ca aceste persoane erau supuse atacului din cauza vederilor pe care le au.
In lumea curentului evanghelic modern, este acum ingaduit sa se sustina cele mai nebiblice si mai neconventionale doctrine, atata vreme cat acorzi si altora acelasi privilegiu. Singurul lucru considerat astazi tabu este intoleranta acelora care indraznesc sa arate erorile altora. In zilele noastre daca cineva este suficient de indraznet incat sa sugereze ca ideile cuiva sunt nesanatoase sau nebiblice, este de indata socotit certaret, diviziv, uracios sau necrestin. Este voie sa afirmi ce idei doresti, dar nu este voie sa critici vederile altui om, indiferent cat de desavarsit nebiblice pot fi vederile acestuia.
Cand toleranta este mai pretuita mai presus decat adevarul, cauza adevarul va fi in suferinta. Istoria Bisericii ne-o demonstreaza. Doar atunci cand poporul lui Dumnezeu s-a angajat intr-o puternica defensiva a adevarului si a doctrinei sanatoase, biserica a inflorit si a prosperat. Reforma, Era puritana, Marile Treziri sunt toate exemple ale acestui fapt. Vremurile de declin din istoria Bisericii au fost intodeauna marcate de un accent necuvenit asupra tolerantei, atitudine care a condus inevitabil la nepasare, la lumesc, la compromis doctrinal si la o mare confuzie in biserica.
IN DERIVA PE MAREA SUBIECTIVISMULUI
Faptul ca biserica isi pierde punctul de reper in aceasta era, reprezinta un pericol mai mare ca oricand, deoarece in ultimii o suta de ani si ceva, lumea s-a schimbat intr-un mod foarte dramatic si inspaimantator. Oamenii nu mai privesc adevarul cum au facut-o mai demult. In realitate, traim cu o filozofie dominanta care a devenit ostila ideii de adevar absolut.
De la inceputul istoriei cunoscute si pana la sfarsitul secolului trecut, practic toata filozofia umana presupunea necesitatea adevarului absolut. Adevarul era in mod universal recunoscut ca fiind ceea ce era adevarat si nu ceea ce este fals, ceea ce era drept si nu eronat, ceea ce era corect si nu incorect, ceea ce era moral si nu imoral, ceea ce era just si nu injust, ceea ce era bine si nu rau. Virtualmente, toti filozofii de la Plato incoace au presupus obiectivitatea adevarului. De fapt filozofia insasi era o cautare a intelegerii supreme a adevarului. O asemenea preocupare era considerata posibila, chiar necesara, fiindca adevarul era inteles ca fiind acelasi pentru fiecare om. Dar asta, desigur, nu insemna ca toata lumea era de acord cu privire la care era acest adevar. Dar, practic, toti erau de acord ca, oricare ar fi fost acest adevar, el era adevarat pentru toata lumea.
Aceasta atitudine s-a schimbat complet in secolul al XIX-lea odata cu nasterea existentialismului. Existentialismul sfideaza o definire precisa, dar include conceptul care recunoaste ca adevarul suprem este subiectiv (adica, avandu-si sursa in mintea individului) si nu obiectiv (adica, ceva care in realitatea exista independent de indivizi). Existentialismul eleveaza experienta individuala si alegerea personala a fiecaruia, minimalizand sau chiar eliminand standardurile absolute de adevar, moralitate si altele asemenea. Putem caracteriza exact existentialismul ca fiind nimic altceva decat abandonul obiectivitatii. Existentialismul este inerent anti-intelectual, irational.
Filozoful danez Soren Kierkegaard este cel ce a folosit prima oara termenul "existential". Viata si filozofia lui Kierkegaard a orbitat in jurul experientelor pe care le-a avut cu Crestinismul. Ideile crestine si terminologia biblica se intalnesc des in multe din scrierile sale. El a scris mult despre credinta si fara indoiala ca s-a considerat un crestin. Multe din ideile sale au inceput sub forma unei reactii legitime impotriva formalismului invechit al Bisericii Luterane de stat din Danemarca. In mod indreptatit el s-a simtit ofensat de ritualismul steril al bisericii, indignat de faptul ca oameni care nu aveau o dragoste pentru Dumnezeu, se numeau crestini doar fiindca s-a intamplat sa se nasca intr-o natiune "crestina".
Insa in reactia lui impotriva lipsei de viata a bisericii de stat, Kierkegaard a lansat o falsa antiteza. El a concluzionat ca obiectivitatea si adevarul sunt incompatibile. Pentru a contracara ritualismul fara viata si formulele doctrinare moarte pe care le-a vazut in luteranismul danez, Kierkegaard a promovat o conceptie religioasa a purei pasiuni, complet subiectivista. Credinta, a sugerat el, inseamna respingerea ratiunii si elevarea sentimentului si a experientei personale. Kierkegaard este cel ce a lansat expresia de "salt in credinta". Pentru el, credinta era o experienta irationala, mai presus de orice, o alegere personala. El a scris aceste cuvinte in jurnalul lui, pe data de 1 august 1835: "Ce conteaza este sa gasesc un adevar care sa fie adevarat (valabil) pentru mine, sa descopar ideea pentru care eu sa traiesc si sa mor".2
Este clar ca Kierkegaard a respins din start si a desconsiderat crezul ca adevarul este obiectiv. Jurnalul lui continua cu aceste cuvinte:
"La ce ar folosi descoperirea asa-numitului adevar obiectiv...Ce bine mi-ar face mie adevarul, daca ar sta inaintea mea, gol si rece, indiferent daca l-as fi recunoscut sau nu, si producand in mine mai degraba un cutremur de frica decat un sentiment de incredere?...Raman ca si un om care a inchiriat o casa si care si-a strans toata mobila si lucrurile, dar care nu si-a gasit inca iubita cu care sa impartaseasca bucuriile si necazurile vietii...Aceasta latura divina a omului, acesta actiune launtrica, este cea care inseamna totul si nu o masa de informatie (obiectiva)".3
Dupa ce a repudiat obiectivitatea adevarului, Kierkegaard a inceput sa tanjeasca dupa experienta existentiala care credea ca ii va aduce sentimentul de implinire personala. Statea pe marginea prapastiei pregatindu-se sa faca saltul sau in credinta. In cele din urma, ideea pentru care a ales sa traiasca si sa moara a fost Crestinismul, dar un fel de Crestinism marcat de un subiectivism deosebit.
Desi Kierkegaard a fost un necunoscut in timpul vietii sale, scrierile sale s-au pastrat si au influentat profund filozofia care a aparut ulterior. Ideea sa de "adevar valabil pentru mine" s-a infiltrat in gandirea populara a vremii noastre si a dat tonul respingerii radicale de catre generatia noastra a oricaror standarde obiective.
Kierkegaard a stiut cum sa-si faca irationalismul sau sa para profund. "Dumnezeu, nu exista. El este etern" (sesizati subtilitatea? - n.tr.), scria el. De asemenea, el sustinea ca Crestinismul este plin de "paradoxuri existentiale", pe care le-a considerat contradictii reale, dovada a irationalitatii adevarului.
Folosind exemplul sacrificarii de catre Avraam a fiului sau Isaac (Geneza 22:1-19), Kierkegaard a sugerat ca Dumnezeu l-a chemat pe Avraam sa incalce legea morala prin uciderea fiului sau. De aceea, pentru el, dorinta lui Avraam de a-si "suspenda" covingerile etice pe care le avea, intruchipeaza saltul in credinta pe care fiecare trebuie sa-l faca. Kierkegaard a crezut ca exemplul acesta demonstreaza ca, "omul (Avraam) este mai presus de legea universala (legea morala)"4. Dezvoltand aceasta concluzie filozoful danez ofera urmatoarea observatie: "Avraam reprezinta credinta... El actioneaza in virtutea absurdului, caci tocmai in aceasta virtute a absurdului el ca si individ este mai presus de lege"5. "Nu pot sa-l inteleg pe Avraam", declara Kierkegaard, "desi intr-un fel nebunesc il admir mai mult decat pe altii"6.
Nu este greu de vazut cum o asemenea gandire plaseaza adevarul pe taramul subiectivitatii absolute, chiar ducandu-l pana la absurd sau dementa. Totul devine relativ. Absoluturile se dematerializeaza, sunt neantizate. Sunt spulberate. Diferenta dintre adevar si nonsens devine inutila. Tot ceea ce conteaza este experienta personala. Iar experienta unei persoane este la fel de valabila ca si experienta alteia, chiar daca experienta fiecareia conduce la conceptii contradictorii adevarului. "Adevarul care este valabil (adevarat) pentru mine", poate fi diferit de adevarul altuia. De fapt, desi crezurile noastre pot fi complet contradictorii, totusi "adevarul" altuia nu-l invalideaza deloc pe "al meu". Fiindca "adevarul" este autentificat de experienta personala, singura lui relevanta (valoare) este pentru cel ce face saltul sau in credinta. Acesta este existentialismul.
Existentialismul s-a remarcat indeosebi in filozofia seculara. Friedrich Nietzsche, spre exemplu, a respins si el ratiunea si a subliniat vointa individului. Desi probabil, Nietzsche nu a stiut nimic de lucrarile lui Kierkegaard, intre ideiile acestora se gasesc paralele in punctele cheie. Cu toate acestea, spre deosebire de Kierkegaard, Nietzsche nu a facut niciodata saltul in credinta Crestina. In loc, el a concluzionat ca Dumnezeu este mort. Se pare ca adevarul care "era valabil" pentru el, s-a dovedit a fi opusul adevarului pe care l-a ales Kierkegaard. Dar epistemologia lor (deci, modul in care ei au ajuns la ideilor lor -n.tr.) a fost exact aceeasi.
Existentialistii de mai tarziu, un Martin Heidegger sau Jean-Paul Sartre, au rafinat ideile lui Kierkegaard dar urmand in acelasi timp ateismul lui Nietzsche. Heidegger si Sartre, amandoi au crezut ca ratiunea este inutila iar viata fara sens. Aceste idei au avut o influenta puternica asupra gandirii secolului XX. Lumea devenind tot mai atee, mai secularizata si tot mai irationala, noua ne este de folos sa intelegem ca este propulsata in aceste directii de puternicele influente existentialiste descrise mai sus.
EXISTENTIALISMUL INVADEAZA BISERICA
Sa nu credeti insa ca influenta existentialismului se limiteaza doar la lumea seculara. Din clipa in care Kierkegaard a intretesut ideile existentialiste cu Crestinismul, teologia neo-ortodoxa a fost rezultatul inevitabil.
Neo-ortodoxia este termenul folosit pentru a identifica o varietate existentialista a Crestinismului. Fiindca aceasta neaga baza obiectiva esentiala a adevarului - adevarul absolut al Scripturii si autoritatea ei - neo-ortodoxia trebuie inteleasa ca fiind pseudo-crestina (n.tr. - care nu inseamna "jumatate" crestina, ci conform grecescului "pseudo", este falsa). Ea si-a atins punctul culminant la mijlocul secolului XX, prin scrierile lui Karl Barth, Emil Brunner, Paul Tillich si Reinhold Niebuhr. Acesti oameni au reverberat limbajul si mentalitatea lui Kierkegaard, vorbind despre intaietatea "autenticitatii personale" in timp ce minimalizeaza si neaga semnificatia adevarului obiectiv. Barth, parintele neo-ortodoxiei, si-a recunoscut fara echivoc mostenirea primita de la Kierkegaard.7
Atitudinea fata de Scriptura a neo-ortodoxiei este un intreg univers de sine statator al filozofiei existentialiste: Biblia nu reprezinta in mod obiectiv, Cuvantul lui Dumnezeu, ci ea devine Cuvantul lui Dumnezeu, in timp ce-mi vorbeste mie. In neo-ortodoxie, se impune aceleasi subiectivism asupra doctrinelor Crestinismului istoric. Se folosesc termeni familiari, dar redefiniti sau afirmati intr-un mod intetionat vag, pentru a nu transmite un sens obiectiv al lor ci unul simbolic subiectiv. La urma urmei, orice "adevar" pe care l-ar comunica niste termeni teologici, acesta este unic pentru omul care are credinta. Ceea ce Biblia spune, sau semnifica, devine neimportant. Ce inseamna pentru mine si ce-mi spune mie, conteaza. Toate acestea reprezinta ecoul inconfundabil al conceptului lui Kierkegaard de, "adevar care este (adevarat) valabil pentru mine".
Astfel desi, teologii neo-ortodocsi par sa afirme crezuri traditionale, conceptiile lor religioase difera radical de intelegerea istorica a credintei crestine. Negand obiectivitatea adevarului, acestia transfera teologia pe taramul relativismului subiectiv. Neo-ortodoxia este teologia perfect potrivita pentru epoca in care traim. Tocmai de aceea, este atat de ucigatoare.
Lucrarea lui Francis Schaeffer din 1968, The God Who Is There, include o sensibila analiza a influentei lui Kierkegaard asupra gandirii moderne si teologiei moderne8. Schaeffer a numit frontiera dintre rationalism si irationalism, "linia disperarii". Prin secolul al XIX-lea el a observat cum existentialismul ducea gandirea seculara dincolo de linia disperarii. Neo-ortodoxia religioasa n-a fost decat "intarziatul" raspuns al teologilor care se urcau in caruta existentialismului, urmand arta seculara, muzica si cultura lumii: "Neo-ortodoxia nu a adus nici un raspuns nou. Ceea ce filozofia existentialista deja spusese in limbajul secular, era acum afirmat in termeni teologici... (odata cu aparitia neo-ortodoxiei) si teologia cadea si ea sub linia disperarii"9.
Schaeffer a continuat sa analizeze cum in cele din urma neo-ortodoxia face loc misticismului extrem:
"Karl Barth a deschis usa pentru saltul existentialist in teologie...El a fost urmat de multi altii, ca Reinhold, Niebuhr, Paul Tillich, Episcopul John Robinson, Alan Richardson si de toti ceilalti noi teologi. S-ar putea ca ei sa difere in detalii, dar impasul lor a ramas acelasi - impasul omului modern care a renuntat (la ratiune). In ce-i priveste pe teologi...noul lor sistem nu este deschis verificarii; el trebuie pur si simplu crezut"10.
Asa cum specifica Schaeffer, un asemenea sistem este lipsit de integritate. Cei ce-l adopta nu pot trai fara sa sufere repercursiunile propriei lor lipse de logica. "In realitate, omul nu poate respinge complet ratiunea, oricat de mult l-ar indemna sistemul sau s-o faca, ci doar daca sufera vreo forma de dezechilibru mintal". In acest fel oamenii sunt fortati sa coboare la un nivel si mai inferior de disperare: "un nivel de misticism care nu contine nimic"11.