Astazi vom continua cu expunerea "Celebrarii Evangheliei", documentul care a fost semnat de mai mult de o suta de lideri evanghelici din America. Am privit, deja, la primele 12 articole de afirmatie si negare si astazi vom incepe cu articolul numarul 13. Articolul 13 suna astfel:
Afirmam ca neprihanirea lui Hristos prin care suntem indreptatiti este intru totul a Lui, a dobandit-o separat de noi, in si prin supunerea Lui desavarsita. Aceasta neprihanire este socotita, recunoscuta sau imputata noua prin declaratia legala a lui Dumnezeu, ca unica baza a indreptatirii noastre.Negam ca orice fapte pe care le savarsim la orice stadiu al existentei noastre adauga ceva la meritul lui Hristos sau castiga pentru noi vreun merit ce contribuie in vreun fel la baza indreptatirii noastre.
La o prima privire ar parea ca tot ce face articolul 13 este o repetare a celor afirmate in articolul 12 pentru ca in articolul 12 am vazut afirmatia ca baza indreptatirii noastre sta pe imputarea neprihanirii lui Hristos si ca temelia indreptatirii noastre nu se gaseste in vreo neprihanire ce locuieste in noi. Dar, din nou, aceasta problema a imputarii si rolului lui Hristos in indreptatirea noastra este atat de centrala pentru intelegerea Evangheliei incat cei ce au intocmit acest document au simtit ca era necesar sa devina chiar mai specifici in articolul 13, pentru a se asigura ca nu exista vreo neintelegere cu privire la sensul celor spuse in articolul 12.
Si astfel spune: "Afirmam ca neprihanirea lui Hristos prin care suntem indreptatiti este intru totul a Lui..." Acum, aceasta inseamna ca nu este neprihanirea lui Hristos in noi ci este neprihanirea lui Hristos pentru noi. Nu este lucrarea neprihanirii in sufletele noastre pe care o face Hristos si care ne indreptateste, ci atunci cand vorbim despre a fi indreptatiti prin imputarea neprihanirii lui Hristos, neprihanirea despre care vorbim aici este acea obtinuta de Hristos separat de noi, in afara noastra in trairea vietii Lui.
Documentul spune ca El a obtinut aceasta neprihanire in si prin supunerea sa perfecta. Din punct de vedere istoric, teologii au facut deosebire intre cele doua feluri de supunere a lui Hristos. Una este numita supunearea pasiva a lui Hristos. Si cealalta se numeste supunerea Sa activa perfecta. Aceasta distinctie nu a fost inclusa in acest document dar cu siguranta este usor deductibila si este fundalul istoric al acestei afirmatii. Diferenta dintre supunerea pasiva si supunerea activa a lui Hristos este aceasta: termenul supunere pasiva are de-a face cu ceea ce s-a intamplat cu Isus cand El a fost recipientul actiunii. Si aceasta se refera la supunerea Sa fata de pedeapsa pacatului pe care a primit-o din mana lui Dumnezeu cand era pe cruce. Aceasta este supunerea Sa pasiva in care El se supune si se conformeaza chemarii lui Dumnezeu de a fi primitorul judecatii lui Dumnezeu pentru noi. Supunerea activa se refera la cursul intregii Lui vieti in care El a urmarit in mod activ neprihanirea prin supunerea fata de Legea lui Dumnezeu in orice punct si in fiecare detaliu.
Cand Luther a vorbit despre neprihanirea prin care suntem indreptatiti el a folosit doi termeni latini care cred ca sunt foare importanti si instructivi pentru intelegerea noastra cu privire la indreptatire. Primul a fost termenul iustitia aliena (latina) care, tradus, inseamna o neprihanire straina sau din afara. Si cand vorbeste despre o iustitia aliena el se refera la o neprihanire dobandita prin alta. Este neprihanirea altcuiva, nu a noastra, ca sa exprimam corect. Dar din nou, dupa cum spune documentul, neprihanirea prin care suntem indreptatiti este acea neprihanire a lui Hristos care Ii apartine intru totul Lui. Nu este intru totul a noastra. Noi o primim doar prin imputare si asa mai departe.
Si a doua fraza pe care a folosit-o Luther era chiar si mai simpla. El a folosit termenul extra nos. Cand ne gandim la extraterestri ne gandim la cineva de pe un alt taram, cineva care este separat de noi, cineva care este diferit si strain de noi. In prima fraza iustitia aliena Luther se refera la neprihanirea lui Isus care nu este a noastra si apoi aceasta indreptatire este bazata pe o neprihanire care este extra nos. Aceasta inseamna din afara noastra sau separata de noi.
Din nou, incercam sa fim foarte clari, ca neprihanirea care este fundamentul indreptatirii noastre nu este o neprihanire gasita in noi ci este neprihanirea obtinuta pentru noi de catre Hristos.
Apoi citim ca aceasta neprihanire este socotita, recunoscuta sau imputata noua prin declaratia legala a lui Dumnezeu, ca si unica baza pentru indreptatirea noastra. Neprihanirea lui Hristos este baza indreptatirii noastre si singura baza a indreptatirii noastre. Si nu este ceva la care putem adauga sau scoate ceva.
In partea negativa a articolului 13: Negam ca orice fapte pe care le savarsim la orice stadiu al existentei noastre adauga ceva la meritul lui Hristos sau castiga pentru noi vreun merit ce contribuie in vreun fel la baza indreptatirii noastre. Ce se are in vedere aici? Mai inainte de toate, ceea ce se are in vedere aici este conceptul Romano-catolic al meritului unde in interpretarea Bisericii a sacramentului penitentei, care este necesar pentru restaurarea unei stari de har pentru cei ce au comis pacatul de moarte si si-au ruinat mantuirea sufletelor lor. Ei sunt restaurati la o stare de indreptatire numai dupa ce au trecut prin diferitele etape ale sacramentului penitentei, care include acte cum ar fi marturisirea, un act de suferinta pentru pacat, absolutia preoteasca, si apoi aspectul ei final, care statea in centrul controversei din secolul al XVI-lea, era comiterea de fapte de satisfacere. Pentru ca sacramentul penitentei sa fie complet si pentru ca o persoana sa fie restaurata la o stare de justificare, aceasta trebuia sa comita anumite fapte. Si aceste fapte erau numite fapte de satisfacere. Si Biserica decreteaza ca prin aceste fapte de satisfacere pacatosul dobandeste, ceea ce Roma numeste, meritum de congruo sau, in romana, "merit potrivit". Termenul "congruo" califica termenul "merit." Roma a invatat mereu ca atunci cand vorbesc despre merit ei se refera la un merit care este un merit real, totusi, este un merit care se bazeaza pe un har precedent, fara de care nici un merit nu ar fi posibil. De aceea ei pot spune, mai precis, chiar ca si meritul despre care vorbesc ei nu este merit in sensul total pentru ca depinde de o portie de har anterioara pentru succesul sau. Si pe langa aceasta Roma face deosebire intre "merit cuvenit" si "merit potrivit." Meritul cuvenit, in natura lucrurilor, ar fi acel fel de merit care este atat de virtuos incat ar impune o obligatie asupra unui judecator drept de a-l rasplati. Si "merit potrivit", despre care vorbim aici, este un fel de merit mai mic. Nu este atat de virtuos incat sa Ii ceara lui Dumnezeu sa il rasplateasca. Obtinerea unui merit potrivit, cel putin, prin anumite fapte care sunt savarsite este absolut necesara pentru ca sacramentul penitentei sa fie implinit si ca persoana ce a comis pacatul de moarte sa fie readusa in starea de indreptatire.
Aceasta se are in vedere aici in articolul 13 cand spune, "Negam ca orice fapte savarsite la orice stadiu al existentei noastre adauga ceva la meritul lui Hristos sau castiga pentru noi vreun merit ce contribuie in vreun fel la baza indreptatirii noastre."
Singurul merit care conteaza in indreptatirea noastra este meritul lui Hristos. Si acest merit este perfect astfel incat este imposibil de a se mai adauga sau scoate ceva de la el. Eu nu mai pot adauga nici un merit la perfectiune. Nu pot face mai perfect ceva ce este deja perfect. Eu nu pot contribui cu nimic merituos pentru a indeplini cerintele neprihanirii lui Dumnezeu, care nu a fost deja obtinut pentru mine prin Isus in supunerea Sa perfecta.
Cand ne orientam asupra articolului 14 citim, dupa cum urmeaza, aceste cuvinte:
Afirmam ca in timp ce in toti credinciosii locuieste Duhul Sfant si sunt in procesul de a fi sfintiti si conformati imaginii lui Hristos, aceste consecinte ale justificarii nu sunt baza acestui lucru. Dumnezeu ne declara drepti, ne sterge pacatele, si ne adopta ca si copiii Lui, doar prin harul Sau, si doar prin credinta, doar datorita lui Hristos, in timp ce noi inca suntem pacatosi.
Aceasta parte este cu talc aici pentru ca in document se face distinctie intre ceea ce noi numim "indreptatire" si "sfintire". Si ideea evidentiata aici in articolul 14 este ca noi suntem declarati drepti in ochii lui Dumnezeu in timp ce inca suntem pacatosi. De aici, renumita formula a lui Martin Luther in timpul Reformei, simul justus et peccator (drept si pacatos in acelasi timp). Ce vroia el sa spuna prin aceasta? El a vrut sa spuna ca atunci cand o persoana isi pune increderea in Hristos, exact in acel moment, Dumnezeu o declara dreapta in Hristos prin imputarea neprihanirii lui Hristos in timp ce acea persoana inca este pacatoasa.
Luther a mers mai departe si a adaugat ca desi indreptatirea vine atunci cand eram imbracati, sa spunem asa, in neprihanirea lui Hristos, aceasta nu inseamna ca noi continuam neschimbati. Oricine este indreptatit locuieste in el Dumnezeu Duhul Sfant. Si din momentul in care Dumnezeu Duhul Sfant locuieste intr-o persoana, Duhul Isi incepe lucrarea Sa de sfintire in sufletul si in viata credinciosului. Chiar daca noi nu va trebui sa asteptam pana devenim drepti ca Dumnezeu sa ne declare neprihaniti, totusi, noi devenim neprihaniti. Acest proces de conformare cu imaginea lui Hristos si de crestere spre plinatatea lui Hristos incepe cu renasterea noastra spirituala si cu indreptatirea.
Aici, documentul evanghelic nu neaga faptul ca faptele bune ar trebui sa fie preocuparea crestinilor. Iacov, de exemplu, a invatat ca oricine poate spune ca are credinta, dar daca nu au fapte, credinta care este lipsita de fapte nu va mantui pe nimeni. Dar credinta adevarata intotdeauna produce roada ascultarii si a faptelor. Si astfel, nu insemna ca reformatorii erau total dezinteresati in faptele bune savarsite de crestini. Punctul disputat a fost acesta: ca aceste fapte bune izvorasc din indreptatirea noastra si nu sunt cauza sau baza justificarii noastre. Singurele fapte bune care contribuie la indreptatirea noastra sunt faptele bune ale lui Isus. Faptele noastre bune vin dupa indreptatire, ca o consecinta, ni se spune aici, a acestei indreptatiri. Din nou, permiteti-mi sa citez: Afirmam ca in timp ce in toti credinciosii locuieste Duhul Sfant si acestia sunt in procesul de a fi sfintiti (aceasta inseamna sa fii sfintit; sa fii facut sfant) si conformati imaginii lui Hristos. Adica, noi trebuie sa crestem in asemanarea cu Hristos. Ca in timp ce toate acestea sunt adevarate, cu atat mai mult, aceste consecinte ale justificarii nu sunt baza sa. De ce ar spune acest lucru? Pentru ca au subliniat deja ideea ca singura baza a indreptatirii noastre nu este neprihanirea noastra, nu sanctificarea noastra, ci, din nou, doar neprihanirea lui Hristos. Dumnezeu ne declara drepti, ne sterge pacatele (aceasta inseamna ca ne iarta de pacatele noastre), si ne adopta ca si copiii Lui, doar prin harul Sau, si doar prin credinta, doar datorita lui Hristos, in timp ce noi inca suntem pacatosi.
Una din problemele controversate aparute in documentul "Evanghelicii si catolicii impreuna" este aceea ca atunci cand documentul a fost anuntat prima oara a exprimat acest punct de acord cand a afirmat ca evanghelicii si catolicii sunt impreuna in acest punct. Spunea ca ei afirmau adevarul ca indreptatirea noastra era prin har si prin credinta datorita lui Hristos. Si multe persoane au spus: "O, asta este minunat! Am rezolvat controversa. Am vindecat separarea care a existat timp de atatea secole", uitand ca ambele parti au crezut intotdeauna ca harul era necesar mai inaintea mantuirii pentru indreptatire; ca credinta era necesara pentru indreptatire si ca Hristos era necesar pentru indreptatire. Disputa din secolul 16 s-a concentrat asupra acestui cuvant "doar" pentru ca Roma are o doctrina a mantuirii prin har si merit, credinta plus fapte, Hristos plus eu. Reformatorii spuneau, "Nu, nu. Doar prin har doar prin credinta doar datorita lui Hristos. Si astfel acest sola al acestor formulari a devenit atat de controversat.
Si trecem la sectiunea negativa a articolului 14.
Negam faptul ca credinciosii trebuie sa aiba o evlavie proprie in virtutea cooperarii lor cu harul transformator al lui Dumnezeu, mai inainte ca Dumnezeu sa-i declare indreptatiti in Hristos. Noi suntem indreptatiti in timp ce suntem inca pacatosi.
Cuvantul cheie in aceasta sectiune de negatie este cuvantul "inainte". Din nou, si Roma si evanghelicii cred ca in analiza finala indreptatirea este judiciara in sensul ca implica o declaratie legala. Indreptatirea are loc atunci cand Dumnezeu declara legal, face o judecata legala, si de pe scaunul Sau de judecata declara ca o persoana este dreapta in ochii Sai. Ambele parti cred aceasta. Dezbaterea este cand si pe ce baza va face Dumnezeu o astfel de declaratie. Faptul asupra caruia reformatorii au insistat, si care este reafirmat in acest document acum la sfarsitul secolului XX, este ca Dumnezeu face aceasta declaratie inainte de a exista o neprihanire a noastra. El face aceasta declaratie in momentul in care noi credem, chiar cand suntem inca pacatosi. Aceasta este partea buna a Vestilor Bune. Este ca eu pot avea pacatele iertate, pot fi adoptat in familia lui Dumnezeu, pot fi pronuntat drept de catre Creatorul meu in momentul in care Il accept pe Isus. Pentru ca in acel moment tot ceea ce este El si tot ceea ce a realizat El devine al meu cand imi pun increderea in El.
Comentarii de incheiere
Noul Testament ne cheama sa ne ducem mantuirea cu frica si cutremur. Uneori noi devenim confuzi cand citim acest limbaj pentru ca in jargonul crestinilor evanghelici cuvintele "indreptatire" si "mantuire" tind sa fie folosite, practic, ca si sinonime sau sunt interschimbabile. Cineva ar putea spune, "Am fost mantuit in momentul in care mi-am pus increderea in Hristos." Este adevarat ca intr-un anume sens ai intrat in mantuirea ta in momentul in care ti-ai pus increderea in Hristos dar mantuirea, verbul "a mantui (a salva)", in Noul Testament este folosit la timpul trecut, timpul imperfect, timpul prezent, timpul viitor, si asa mai departe. Si mantuirea noastra finala si deplina nu are loc pana nu intram in cer si in glorificarea noastra. Si astfel, o parte a procesului mantuirii este sfintirea. Si un alt element al mantuirii noastre este indreptatirea. Dar noi spunem ca indreptatirea vine mai intai. Apoi, ducerea mantuirii noastre are o referinta specifica la sfintirea noastra. Adica, noi nu lucram pentru a obtine indreptatirea. Noi lucram pentru a aduce roadele acestei indreptatiri in sfintirea noastra.
Tradus de Cristian Cotovan