In Psalmul 32 David declara: "Ferice de cel cu faradelegea iertata, si de cel cu pacatul acoperit!" Aceste cuvinte pline de bucurie sunt citate de Pavel in al patrulea capitol al scrisorii sale catre biserica din Roma in sprijinul doctrinei sale a indreptatirii sola fide. Insa, fara indoiala, unii din biserica din Roma se intrebau: "Ei bine, este aceasta binecuvantare limitata doar pentru copiii biologici ai lui Avraam?" Raspunsul lui Pavel este un "Nu" accentuat. Binecuvantarea de a fi socotit neprihanit inaintea lui Dumnezeu este pentru toti cei ce sunt copii spirituali ai lui Avraam prin credinta in promisiune, indiferent daca sunt evrei sau dintre Neamuri. Desi Dumnezeu indreptateste pacatosul prin credinta in Isus Hristos, Dumnezeu nu il va indreptati pe nici unul din urmasii biologici ai lui Avraam care crede ca va scapa de dreptatea lui Dumnezeu pur si simplu pentru ca exista o legatura biologica intre el si parintele lui Israel. Nu, mostenirea nu se transmite prin gene, ea vine prin credinta in promisiune.
Ne continuam drumul prin Romani 4 iar saptamana trecuta am acoperit primele douasprezece versete ale acestui capitol. Aceasta sectiune din Romani este un fel de dezvoltare a pasajului din Romani 3:27-28 unde Pavel scrie: "Unde este, deci, pricina de lauda? S-a dus. Prin ce fel de lege? A faptelor? Nu; ci prin legea credintei. Pentru ca noi credem ca omul este socotit neprihanit prin credinta, fara faptele Legii."
Astfel, in Romani 4 Pavel se ocupa de doua teme majore referitoare la neintelegerea dintre evrei si Neamurile din Biserica din Roma cu privire la intrebarea daca pacatosii pot fi socotiti neprihaniti prin fapte bune sau prin credinta in promisiune. Un subiect de care Pavel trebuie sa se ocupe este daca neprihanirea indreptatitoare vine de la Dumnezeu ca o plata sau rasplata pentru fapte bune, sau acea neprihanire care indreptateste se primeste doar prin credinta. A doua intrebare este, desigur, strans legata de prima. Daca Avraam a fost socotit neprihanit inainte sa fie circumcis, atunci indreptatirea nu depinde de vreo ceremonie religioasa, chiar daca circumcizia a fost poruncita de Dumnezeu ca semn si pecete a legamantului harului. Asta inseamna ca orice lauda omeneasca este exclusa, pentru ca, daca promisiunea se bazeaza pe har, atunci mostenirea trebuie primita prin credinta.
Revenim acum la textul nostru din aceasta dimineata, Romani 4 versetele 13-25 si continuam cu discutia lui Pavel despre Avraam, acest stramos biologic al lui Israel, despre relatia dintre Avraam, Lege si circumcizie si despre aceia dintre Neamuri care au ajuns sa creada ca Mesia lui Israel este Cel prin care se descopera o neprihanire de la Dumnezeu, disponibila gratuit pentru toti cei ce cred. In versetul 13 din Romani 4 Pavel revine la aceasta problema a relatiei dintre Lege si promisiune. Daca sunteti familiari cu istoria Noului Testament atunci stiti ca Pavel scria in cartea Galateni, cu cativa ani mai devreme, mai precis in Galateni capitolul 3 versetul 17: "Iata ce vreau sa zic: un testament pe care l-a intarit Dumnezeu mai inainte, nu poate fi desfiintat, asa ca fagaduinta sa fie nimicita, de legea venita dupa patru sute treizeci de ani." In Galateni Pavel subliniaza ideea ca Avraam nu putea fi indreptatit prin fapte, din moment ce Legea a fost data 430 ani dupa ce Avraam a fost indreptatit prin credinta. Prin urmare, Avraam nu este indreptatit prin faptele Legii, indiferent ce spuneau rabinii de pe vremea lui Pavel. De asemenea, e foarte important sa observam ca legamantul pe care l-a facut Dumnezeu cu Israel pe Muntele Sinai nu inlocuieste legamantul pe care l-a facut Dumnezeu cu Avraam. Astfel, contrastul dintre promisiunea facuta de Dumnezeu lui Avraam si Legea pe care i-a dat-o Dumnezeu lui Moise e foarte important. Pentru ca acest contrast indica faptul ca exista o deosebire intre legamantul bazat pe fapte de pe Muntele Sinai si legamantul harului pe care Dumnezeu il face cu Avraam. Acest contrast dintre cele doua legaminte poate fi observat imediat doar uitandu-ne la cine face juramantul de ratificare. In legamantul harului pe care Dumnezeu l-a facut cu Avraam, asa cum am vazut in lectia noastra din Vechiul Testament in dimineata aceasta, Dumnezeu este Cel ce rosteste juramantul. "Eu voi fi Dumnezeul vostru. Voi veti fi poporul Meu." In legamantul dintre Dumnezeu si Israel pe Muntele Sinai, poporul rosteste juramantul de ratificare. "Da, vom face tot ce ne-a poruncit Domnul, Dumnezeul nostru."
Spre deosebire de abordarea folosita de Pavel in Galateni 3, aici in Romani 4 Pavel nu pune cele doua legaminte in contrast, legamantul de pe Sinai si legamantul dintre Dumnezeu si Avraam. Dimpotriva, in cartea Romani ideea subliniata de Pavel este ca metoda Legii si metoda promisiunii se exclud reciproc la un nivel fundamental. Metoda promisiunii este prin har, prin credinta, in timp ce metoda Legii este o plata sau o rasplata pentru ceva castigat. Aceste doua metode, metoda promisiunii si metoda Legii, sunt diametral opuse una alteia, acesta fiind motivul, din punct de vedere istoric, pentru care protestantii au fost atat de preocupati sa faca distinctia corecta intre Lege si Evanghelie. Ne va fi mai clar acest lucru daca privim la argumentul lui Pavel din versetul 13, unde el scrie: "In adevar, fagaduinta facuta lui Avraam sau semintei lui, ca va mosteni lumea, n-a fost facuta pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihaniri, care se capata prin credinta."
In traducerea NIV (New International Version) nu e foarte clar ca acest verset este o explicatie a versetului precedent. Versiunea NIV omite cuvantul care face legatura dintre acest verset si cel dinaintea lui si care ne atrage atentia ca ceea ce urmeaza e o explicatie a celor spuse in versetele 11 si 12 cu privire la faptul ca Avraam este atat parintele celor taiati imprejur, cat si al celor netaiati imprejur, evrei si Neamuri. El este parintele lor prin credinta, din pricina harului, nu prin faptele Legii. Pavel este cat se poate de clar in acest punct, aratand ca Avraam si urmasii lui nu primesc prin Lege promisiunea ci prin neprihanirea care se capata prin credinta.
Evident, exista aici cateva idei pe care Pavel le prezinta si la care ar trebui sa ne oprim putin. Un punct important este intrebarea daca Pavel, atunci cand spune ca primirea promisiunii nu vine prin Lege ci prin credinta, se refera la Legea Mozaica, la Cele Zece Porunci, la ceva mai general cum ar fi poruncile lui Dumnezeu, sau la Lege in general? Din contextul argumentatiei prezentate de Pavel aici in Romani 4, facuta cu scopul de a da in vileag aceasta incredere a evreilor in ascultarea personala de Legea lui Moise si incredintarea ca taierea imprejur ii va scapa de judecata, acest context inclina in mod clar balanta in favoarea faptului ca Pavel vorbeste intr-adevar despre Legea Mozaica, mai precis despre Cele Zece Porunci. Neprihanirea nu vine, neprihanirea nu poate veni prin Lege pentru pacatosi, pentru ca pacatosii nu implinesc si nu pot implini poruncile. Dar, desi legamantul faptelor, legamantul anterior facut de Dumnezeu cu Adam, a fost o problema de justitie divina, cu toate acestea fapturile au obligatia sa asculte de Creatorul lor. Deoarece cele Zece Porunci reflecta pentru noi sfintenia lui Dumnezeu, acesta e motivul pentru care Noul Testament in general si Pavel in particular subliniaza atat de accentuat faptul ca Hristos a implinit cerintele de neprihanire ale Legii. Sub legamantul harului pe care l-a facut Dumnezeu cu Avraam, Isus ne va mantui prin har, prin credinta, pentru ca El a indepartat blestemul acelui legamant al faptelor pe cruce implinind cerintele lui Dumnezeu prin ascultarea Sa desavarsita. Astfel, de-a lungul acestui intreg proces, niciodata indurarea nu eclipseaza dreptatea. Dimpotriva, Dumnezeu in indurarea Lui ne mantuieste prin satisfacerea dreptatii Sale.
Urmatorul punct cu care ne confruntam aici este natura promisiunii facute urmasilor lui Avraam, o promisiune facuta lui Avraam si prin urmare urmasilor lui, in mod literal semintei lui Avraam. Atunci cand Pavel vorbeste despre promisiunea facuta urmasilor lui Avraam, la ce se refera el? Cei care cunoasteti cartea Galateni stiti ca in Galateni 3:16 Pavel vorbeste despre promisiune folosind termeni mesianici clari. "Fagaduintele au fost facute 'lui Avraam si semintei lui'. Nu zice: 'Si semintelor' (ca si cum ar fi vorba de mai multe), ci ca si cum ar fi vorba numai de una: 'Si semintei tale', adica Hristos." Astfel, in Galateni samanta care primeste promisiunea este in mod clar Persoana lui Isus Hristos. Insa aici in Romani 4:13 felul in care Pavel mentioneaza samanta este diferit. Este o referire colectiva la nenumaratii copii spirituali ai lui Avraam care vor accepta promisiunea prin credinta.
De ce vorbeste Pavel aici despre Avraam ca mostenitor al lumii? Raspunsul la aceasta intrebare trebuie privit din perspectiva intregului trecut al Vechiului Testament pe care comentariile lui Pavel de aici il rezuma cu adevarat eficient. In toata cartea Genezei lui Avraam i se promite ca va avea nenumarati urmasi care vor forma multe popoare. Gasim promisiunea in Geneza 12, in Geneza 13, in Geneza 15 si 16. E in toata partea de inceput a Genezei. Lui Avraam i se mai promite si ca va stapani tara Canaan pe care Dumnezeu i-a promis-o lui si urmasilor lui. Lui Avraam i se promite si ca va fi o binecuvantare pentru toate popoarele pamantului. Urmarind cursul istoriei rascumpararii, ajungem la cartile istorice si vedem cum promisiunea lui Dumnezeu referitoare la tara, despre care am citit in Geneza 17 in aceasta dimineata, este prezentata ca fiind deja implinita. Conform unor pasaje precum Iosua 21:43 si 1Regi 4:20-21, Israel locuieste deja in tara promisiunii. Dar ascultati ce gasim in pasajul din Iosua 21: "Astfel, Domnul a dat lui Israel toata tara pe care jurase ca o va da parintilor lor; ei au luat-o in stapanire si s-au asezat in ea." Iar in 1Regi 4 citim: "Iuda si Israel erau in numar foarte mare, ca nisipul de pe tarmul marii. Ei mancau, beau si se veseleau. Solomon mai stapanea si toate imparatiile de la Rau pana in tara Filistenilor si pana la hotarul Egiptului. Ei ii aduceau daruri, si au fost supusi lui Solomon tot timpul vietii lui." Astfel, la inceputul monarhiei, pe vremea regilor, Israel locuia in tara promisiunii pentru ca promisiunea era deja implinita.
Mergand mai departe ajungem la profetia lui Isaia scrisa cu putin timp inainte de exil, cand Israel era pe cale sa fie inlaturat din tara din cauza neascultarii de legamant. Citim in Isaia 55:3-5 despre universalizarea tarii promise asociata cu zorii erei mesianice: "Luati aminte si veniti la Mine, ascultati si sufletul vostru va trai: caci Eu voi incheia cu voi un legamant vesnic, ca sa intaresc indurarile Mele fata de David. Iata, l-am pus martor pe langa popoare, cap si stapanitor al popoarelor. Intr-adevar, vei chema neamuri pe care nu le cunosti si popoare care nu te cunosc vor alerga la tine, pentru Domnul, Dumnezeul tau, pentru Sfantul lui Israel, care te proslaveste."
Si astfel, dupa 600, 700, 800 de ani, cand se ivesc zorii erei mesianice iar Isus pronunta binecuvantarea mesianica peste poporul Sau in Predica de pe Munte, una din binecuvantari este aceasta: "Ferice de cei blanzi, caci ei vor mosteni pamantul." Astfel, odata cu venirea lui Mesia, promisiunea unei tari in Canaan este de-acum universalizata pentru a include intreaga lume, intregul pamant.
Aici, in Romani 4, Pavel face acelasi lucru, vazand cum promisiunea facuta lui Avraam in tara Canaanului se extinde acum pana la marginile pamantului, pentru ca Mesia a venit. Astfel, credinta prietenilor nostri dispensationalisti contemporani, cum ca intemeierea natiunii moderne a lui Israel pe vechiul ei teritoriu este o implinire a promisiunii facute lui Avraam - se prabuseste total. Asa cum vom vedea atunci cand vom ajunge in Romani 9 pana la 11, intoarcerea evreilor in patria lor straveche, desi e un act uimitor al providentei lui Dumnezeu, probabil legat de convertirea lui Israel inainte de sfarsitul veacurilor, nu are nimic de-a face cu promisiunea unei patrii conform legamantului avraamic. Iar Pavel, urmand exemplul profetilor lui Israel, cat si invataturile lui Mesia, universalizeaza acum promisiunea pentru a o extinde pana la marginile pamantului, mult mai departe de granitele promise initial, intre Nil si Eufrat.
In versetul 14 Pavel explica de ce metoda promisiunii si metoda Legii sunt doua lucruri complet diferite. El spune: "Caci, daca mostenitori sunt cei ce se tin de Lege, credinta este zadarnica si fagaduinta este nimicita..." Daca oamenii pot obtine promisiunea prin ascultare de porunci, aceia care traiesc sub Lege, atunci credinta nu mai are nici o valoare, spune Pavel, este zadarnica, iar promisiunea, spune el, este nimicita. In limba greaca scrie "este anulata". Ideea sustinuta de Pavel, daca ramane valabila, este in directa contradictie cu credinta larg raspandita printre rabini, si anume ca Avraam a fost socotit neprihanit inaintea lui Dumnezeu pentru ca a tinut, a ascultat de poruncile lui Dumnezeu. Pavel sustine ca, dupa caderea rasei umane in pacat, metoda folosita de Dumnezeu este credinta in promisiune si nu castigarea unei rasplati sau a unei plati pe baza ascultarii de porunci. In timp ce noi toti suntem vinovati inaintea lui Dumnezeu din cauza pacatului nostru si vinovati inaintea lui Dumnezeu conform legamantului original al faptelor, promisiunea lui Dumnezeu ca va mantui pacatosii este prin legamantului harului si se bazeaza pe credinta. Motivul pentru aceasta este din cauza pacatul omenesc si pentru ca legamantul facut de Dumnezeu cu Israel pe Muntele Sinai nu a fost menit sa ne indreptateasca, intentia lui a fost sa descopere faptul ca nu ne putem mantui singuri. El nu ofera pacatosilor mijloacele pentru a se indreptati singuri si a-si castiga mostenirea prin fapte bune. De aceea nu putem face aceeasi greseala pe care o fac rabinii. Trebuie sa il intelegem pe Moise in lumina lui Avraam si nu pe Avraam in lumina lui Moise.
Acest lucru devine cat se poate de clar in versetul 15, unde Pavel arata cum promisiunea nu poate veni prin lege, "pentru ca legea aduce manie; si unde nu este o lege, acolo nu este nici calcare de lege." Faptul ca noi nu ascultam de poruncile lui Dumnezeu aduce asupra noastra blestemul lui Dumnezeu. Si, asa cum va continua Pavel sa spuna in Romani 7 versetele 7-8, Legea, care este neprihanita si buna, de fapt starneste natura umana pacatoasa spre si mai inalte niveluri de comportament pacatos. Pavel declara in Galateni 3:24: "Astfel, legea ne-a fost un indrumator spre Hristos, ca sa fim socotiti neprihaniti prin credinta." E clar deci ca Legea nu a fost data ca mijloc de indreptatire prin propriile eforturi, ci ca sa ne faca constienti de pacatele noastre si sa ne indrepte privirile spre Isus Hristos. Legea aduce manie, pentru ca prin venirea Legii Israel a ajuns sa faca mai mari pacate decat ar fi facut daca Legea n-ar fi fost data. Dupa cum bine spunea Calvin: "Cel ce nu este instruit de Legea scrisa nu e vinovat de o nelegiuire la fel de mare ca a celui care se incapataneaza sa incalce Legea lui Dumnezeu."
In versetele 14-15 Pavel s-a ocupat de afirmatia negativa ca mostenirea promisa nu poate fi primita prin ascultarea de Lege, de aceea acum in versetul 16 Pavel va afirma intr-un mod pozitiv felul exact in care poate fi obtinuta mostenirea. "De aceea mostenitori sunt cei ce se fac prin credinta, ca sa fie prin har si pentru ca fagaduinta sa fie chezasuita pentru toata samanta lui Avraam: nu numai pentru samanta aceea care este sub Lege, ci si pentru samanta aceea care are credinta lui Avraam, tatal nostru al tuturor." Propozitia este din nou fara verb si avem senzatia ca Pavel se grabeste cat de repede poate sa-si demonstreze declaratia. Mai multi comentatori au aratat lucrul evident ca in acest verset Pavel descrie un principiu fundamental al economiei rascumpararii realizate de Dumnezeu. Legamantul harului nu depinde de abilitatea umana de a implini cerintele Legii, ci depinde in totalitate de credinta in promisiune. Eliberarea noastra de sub vina si puterea pacatului tine intotdeauna de harul divin. Asta nu inseamna ca, fiindca Dumnezeu este indurator, El pur si simplu uita sau trece cu vederea pacatul uman. Pacatele noastre sunt comise impotriva lui Dumnezeu prin incalcarea legamantului faptelor atat in Adam cat si in propriile noastre fapte pacatoase, prin urmare ele trebuie pedepsite. Dumnezeu nu trece cu vederea pacatele din trecut, nenumaratele noastre incalcari ale Legii Sale sfinte. Insa, sub legamantul harului, Dumnezeu in indurarea Lui va asigura prin viata si moartea lui Isus Hristos exact acel lucru pe care incercarile omenesti de ascultare a Legii nu l-ar putea niciodata oferi - o neprihanire indreptatitoare desavarsita. Acea neprihanire nu e alta decat neprihanirea lui Isus Hristos, care a ascultat toate poruncile lui Dumnezeu in fiecare moment al vietii Sale. Le-a ascultat in gand, in cuvant si in fapta. A suferit pe cruce pentru toate infractiunile noastre impotriva poruncilor lui Dumnezeu. Daca noua aceasta neprihanire ne este recunoscuta sau ne este creditata doar prin credinta, Isus Hristos a trebuit sa implineasca cerintele legamantului faptelor republicat acum in cele Zece Porunci pe care Dumnezeu le-a dat ca sa asigure o astfel de neprihanire. Pentru ca e drept, Dumnezeu trebuie sa satisfaca cerintele Sale neprihanite, iar dreptatea si indurarea Sa se contopesc perfect in lucrarea si moartea lui Isus Hristos. Faptul ca promisiunea vine prin credinta, nu prin fapte, ne asigura ca salvarea omenirii de mania lui Dumnezeu si eliberarea noastra atat de sub vina cat si de sub puterea pacatului tine in totalitate de harul divin. Nu poti avea indreptatire sola fide, numai prin credinta, fara o doctrina corespunzatoare sola gratia, numai prin har. Daca marturisesti ca crezi sola gratia, trebuie sa crezi si sola fide. Cele doua sunt absolut inseparabile.
Cred ca e important sa intelegem acest lucru pentru ca ne ajuta sa explicam in parte de ce noi, ca protestanti istorici, suntem atat de in contratimp nu numai cu romano-catolicismul dar si cu o mare parte a evanghelicilor americani contemporani. Evanghelicii afirma cu claritate sola fide dar cei ce cred ca mantuirea noastra incepe cu un act al vointei umane, cu harul care alege si chemarea eficace a lui Dumnezeu, neaga sola gratia pe care, in mod ironic, Roma e cat se poate de dispusa sa o afirme, desi pentru Roma harul incepe cu botezul. Teologia romano-catolica clasica, pe de alta parte, atribuie mantuirea unei infuzii de har dar neaga cu putere faptul ca pacatosii sunt indreptatiti numai prin credinta.
Traim in vremuri ciudate, o epoca de mare confuzie, cand atat sola fide cat si sola gratia sunt negate de una sau amandoua partile, dar noi le afirmam pe amandoua simultan. De aceea teologia protestanta istorica a insistat ca nu poti avea sola gratia fara sola fide. Daca afirmi sola fide, trebuie sa afirmi si sola gratia. Cele doua sunt absolut inseparabile. Aceasta e metoda lui Dumnezeu, nu numai pentru Avraam, dar si pentru toti urmasii acestuia, dupa cum spune Pavel: "..nu numai pentru samanta aceea care este sub Lege, ci si pentru samanta aceea care are credinta lui Avraam, tatal nostru al tuturor."
Exista o mare controversa in literatura cu privire la aceasta expresie, "samanta aceea care este sub Lege". Este aceasta o referire la toti evreii, din moment ce toti evreii sunt urmasii biologici ai lui Avraam? Iar daca este, ar insemna ca Avraam nu este parinte biologic doar pentru Israel, el e parintele biologic al tuturor celor care cred, evrei si Neamuri. Evreii biologici raman urmasii lui Avraam, desi intr-un fel diferit de cei care cred promisiunea si sunt priviti drept copii spirituali ai lui Avraam. Dat fiind insa contrastul prezentat de Pavel aici prin accentuatul "nu numai... ci si", eu cred e mai bine sa ramanem la felul in care cei mai multi comentatori reformati inteleg expresia "sub Lege" ca referindu-se la urmasii spirituali ai lui Avraam, care s-a intamplat sa fie evrei, deoarece cuvantul "samanta" de aici inca se refera la copiii spirituali, cei care au credinta lui Avraam, in acest caz aceia care s-a intamplat sa fie evrei ai Legii. Deci, atat evreii cat si Neamurile au primit aceeasi promisiune prin credinta. Prin urmare, Avraam este parintele spiritual al tuturor celor care cred, indiferent daca sunt evrei sau Neamuri. Ideea subliniata de Pavel aici este ca credinta in promisiune inlatura orice deosebiri rasiale.
In stilul sau tipic, Pavel apeleaza in versetul 17 la Vechiul Testament, citand din lectia noastra din Vechiul Testament, Geneza 17:5, si spune: "Dupa cum este scris: 'Te-am randuit sa fii tatal multor neamuri.' El, adica, este tatal nostru inaintea lui Dumnezeu, in care a crezut, care invie mortii si care cheama lucrurile care nu sunt, ca si cum ar fi." Exista un sens al permanentei in aceste cuvinte, "Te-am randuit...", pentru ca acesta e ultimul cuvant al lui Dumnezeu in legatura cu subiectul pe care Calvin il numeste "siguranta sfatului divin al lui Dumnezeu". Dumnezeu il vede intr-adevar pe Avraam ca fiind parintele tuturor credinciosilor. Avraam a crezut in singurul Dumnezeu adevarat, singurul care poate invia mortii. S-ar putea ca aceasta sa fi fost o referire la Neamuri, pentru ca evreii din vremea lui Pavel credeau ca Neamurile erau moarte pentru Dumnezeu; dar este inclusa si o referire la Avraam si Sara, care au trecut demult de varsta la care puteau avea copii, insa, cu toate acestea, au crezut promisiunea lui Dumnezeu ca va trimite samanta promisa prin ei. Dumnezeul in care a crezut Avraam nu numai ca poate invia mortii, creind viata spirituala acolo unde era moarte, dar El poate crea nenumarati urmasi. El ii poate da lui Israel tara pe care i-a promis-o si poate face ca acest cuplu in varsta sa dea nastere unui fiu prin care sa vina toate aceste binecuvantari. Astfel, Dumnezeul lui Avraam poate intr-adevar invia mortii, cheama lucrurile care nu sunt ca si cum ar fi, iar intregul curs al istoriei rascumpararii, precum si acea neprihanire revelata in evanghelia lui Pavel, sunt martori puternici ai acestui minunat adevar.
Incepand cu versetul 18 Pavel explica mai pe larg cateva din implicatiile credintei lui Avraam in Dumnezeul promisiunii. Pavel defineste aici credinta lui Avraam prin nadejdea marelui patriarh in promisiune. Pavel spune astfel: "Nadajduind impotriva oricarei nadejdi, el a crezut, si astfel a ajuns tatal multor neamuri, dupa cum i se spusese: ,'Asa va fi samanta ta.'"
Nadejdea este o tema majora in scrierile lui Pavel. E mentionata de 36 de ori in scrisorile lui Pavel, de 13 ori numai in Romani. Insa nadejdea nu e acelasi lucru cu optimismul. Nici nu e acelasi lucru cu un salt orb in intuneric, un act irational bazat pe emotii, un salt existential. Nadejdea, asa cum foloseste Pavel cuvantul, trebuie inteleasa dupa cum urmeaza: Atunci cand Pavel spune ca Avraam a crezut in Dumnezeu impotriva oricarei nadejdi, el a facut acest lucru intr-o vreme cand ce era promis nu mai era posibil din punct de vedere uman. Nadejdea si-a atins limita, omeneste vorbind. Insa Avraam a continuat sa creada ca Dumnezeu va face ce a promis. Iar pentru ca Avraam a crezut acea promisiune in nadejde, el a devenit parintele multor natiuni, exact asa cum i-a promis Dumnezeu.
Intoarceti-va cu gandul la Geneza 15:5, la acea promisiune cand Yahweh l-a dus pe Avraam afara in vis si i-a spus: "Uita-te spre cer si numara stelele, daca poti sa le numeri. Asa va fi samanta ta." Tinand cont ca era un lucru aproape imposibil ca batranii Avraam si Sara sa mai poata avea un copil, cu toate acestea Pavel spune: "Si, fiindca n-a fost slab in credinta, el nu s-a uitat la trupul sau, care era imbatranit, avea aproape o suta de ani, nici la faptul ca Sara nu mai putea sa aiba copii. El nu s-a indoit de fagaduinta lui Dumnezeu, prin necredinta, ci, intarit prin credinta lui, a dat slava lui Dumnezeu, deplin incredintat ca El ce fagaduieste, poate sa si implineasca." Avraam are 100 de ani, din context putem deduce ca e probabil impotent iar Sara a trecut demult de menopauza. Insa Dumnezeu a promis, cu un juramant suveran, ca Avraam si Sara vor avea un copil care va implini promisiunea. Credinta lui Avraam nu s-a clatinat niciodata, n-a slabit niciodata. Pentru ca a crezut promisiunea lui Dumnezeu, Avraam I-a dat slava lui Dumnezeu si a continuat sa creada promisiunea lui Dumnezeu cu nadejdea ca Dumnezeul care invie mortii si cheama lucrurile care nu sunt ca si cum ar fi, acest Dumnezeu are puterea sa faca ce a promis, in ciuda oricaror aparente care sugereaza contrariul.
Dupa cum arata Pavel in versetul 22, iata ce spune Geneza 15:6: "De aceea credinta aceasta 'i-a fost socotita ca neprihanire.'" Avraam a fost indreptatit prin har, prin credinta in promisiune si nu pentru ca a facut vreo fapta. Dupa ce a stabilit principiul dupa care Avraam este indreptatit prin har, prin credinta in promisiunea lui Dumnezeu si nu prin fapte, in versetele 23-25 Pavel extrage acum o aplicatie foarte importanta atat pentru cititorii sai din biserica din Roma cat si pentru noi: "Dar nu numai pentru el este scris ca 'i-a fost socotita ca neprihanire'; ci este scris si pentru noi, carora, de asemenea, ne va fi socotita, noua celor ce credem in Cel ce a inviat din morti pe Isus Hristos, Domnul nostru, care a fost dat din pricina faradelegilor noastre si a inviat din pricina ca am fost socotiti neprihaniti."
Ce era adevarat pentru Avraam este adevarat pentru fiecare persoana din biserica din Roma, indiferent ca e evreu sau dintre Neamuri, care accepta promisiunea ca Dumnezeu ii va mantui de pacatele lor prin credinta in Isus Hristos. Prin har, prin credinta, si ei sunt mostenitorii promisiunii. Astfel, adevaratii copii ai lui Avraam sunt aceia care isi pun increderea in Isus Hristos si, la fel ca Avraam, sunt socotiti neprihaniti. Acestia sunt oamenii care cred Evanghelia pe care a predicat-o Pavel, aceea ca Isus a murit pentru pacatele noastre si, ca dovada ca jertfa Lui a realizat rascumpararea noastra prin sangele Lui varsat, acelasi Isus a fost inviat din morti pentru indreptatirea noastra.
Expresia "inviat din pricina ca am fost socotiti neprihaniti" i-a nedumerit pe multi comentatori de-a lungul secolelor. Cu siguranta invierea este cel putin un semn triumfal ca moartea lui Hristos inlatura blestemul pacatului, din moment ce invierea nimiceste consecinta finala a pacatului, adica moartea. Deoarece Isus a murit pentru pacatele noastre iar plata pacatului este moartea, invierea lui Hristos inseamna ca moartea lui Hristos pe cruce a indeplinit ceea ce Dumnezeu a intentionat sa faca - sa ne mantuiasca de pacatele noastre. De aceea se spune despre invierea lui Hristos ca marcheaza zorii unei noi creatii, dupa cum spune Pavel in 2Corinteni 5 si 6, pentru ca invierea lui Hristos rastoarna blestemul. Ea constituie verdictul glorios al lui Dumnezeu ca sentinta de condamnare la moarte care atarna asupra noastra a fost anulata odata pentru totdeauna. Pana la a doua venire a lui Hristos, noi toti vom muri din cauza pacatelor noastre. Dar datorita lui Isus Hristos, noi toti vom fi inviati din morti si vom trai vesnic.
Dar mai este ceva. Ascultarea lui Hristos atat de legamantul faptelor cat si de poruncile lui Dumnezeu I-au castigat rasplata vietii. Astfel, desi Isus a murit pentru pacatele poporului Sau ca un act final de ascultare, El a fost inviat pentru indreptatirea tuturor acelora din poporul Sau din pricina ascultarii Sale. Invierea lui Isus Hristos este revendicarea propriei Sale neprihaniri ca al doilea Adam, acesta fiind motivul pentru care in 1Corinteni 15 Pavel vorbeste despre invierea lui Hristos ca prim rod al acestui imens seceris al tuturor celor indreptatiti la sfarsitul veacurilor. Isus moare pentru poporul Sau pentru ca e ascultator pana la moarte. El a castigat cununa vietii iar rasplata Sa, cununa Sa devine a noastra. Astfel ca Pavel poate spune simplu: "a inviat din pricina ca am fost socotiti neprihaniti".
Ce ar trebui atunci sa luam cu noi din textul nostru inainte de incheiere? E usor sa vedem in Avraam ce au vazut evreii in Avraam - un barbat ideal care a facut lucruri extraordinare. Dar privindu-l pe Avraam doar in aceasta lumina inseamna sa pierdem din vedere lucrul foarte, foarte important ca, desi Avraam a fost un om al credintei, desi Avraam este un exemplu pentru noi, Avraam nu este un om ideal. Avraam este un pacatos. E la fel de pacatos ca si noi. Avraam a fost indreptatit nu pentru ca a facut acel lucru pe care Dumnezeu l-a cerut de la el, a fost indreptatit din cauza obiectului credintei sale. El a crezut in singurul Dumnezeu adevarat, Dumnezeul promisiunii care daruieste cu generozitate neprihanirea pacatosilor care cred acea promisiune. Obiectul credintei noastre este deci acela spre care trebuie sa privim pentru mantuirea noastra. Obiectul credintei noastre este acelasi Dumnezeu care Si-a trimis Fiul binecuvantat, pe Isus, sa moara pentru pacatele noastre, Cel care a fost razbunat prin biruinta Sa asupra mortii si asupra mormantului, inviind pentru indreptatirea noastra. Prin urmare, credinta nu e un salt orb in intuneric. Nu e contrar oricarei logici si oricarui bun simt. Credinta care indreptateste priveste inainte cu aceeasi nadejde pe care a avut-o Avraam. Insa credinta priveste inainte cu nadejde pentru ca istoria ne-a oferit dovezi clare ca Dumnezeul care indreptateste este credincios, El invie mortii, El cheama lucrurile care nu sunt ca si cum ar fi. Pentru ca Isus Hristos a murit pentru pacatele noastre si pentru ca a fost inviat pentru indreptatirea noastra, cu o vie nadejde noi credem ca intr-o zi Dumnezeu va invia din morti trupurile noastre muritoare in acea mare zi a invierii. Aceasta e dovada suprema, invierea in trup este dovada ca am fost mantuiti de pacate si de consecintele acestora. Pentru ca Hristos a inviat, stim ca pacatele ne sunt iertate, stim ca jertfa Lui are efect pentru toti cei ce cred promisiunea lui Dumnezeu ca-i va indreptati pe cei nelegiuiti prin credinta, nu prin fapte. Iar pentru ca Hristos a indeplinit cerintele neprihanite ale lui Dumnezeu si a fost ascultator pana la moarte, El a fost inviat ca Domn al vietii. Fiindca a fost inviat pentru indreptatirea noastra, El este Domnul vietii, este Cel ce indreptateste pe cel nelegiuit. Prin credinta in invierea Lui, si invierea noastra este asigurata. Suntem mostenitorii unei promisiuni, o promisiune atat de mareata incat nici macar moartea nu ne poate tine. De aceea, haideti sa-L primim pe Dumnezeul promisiunii prin credinta, sa avem o nadejde curajoasa si increzatoare in sangele si neprihanirea lui Isus, iar pentru ca mormantul e gol, sa privim cu nadejde spre acea zi a invierii, pentru ca Hristos a inviat pentru indreptatirea noastra. Amin.
Haideti sa ne rugam.
Tata ceresc, suntem atat de recunoscatori pentru aceasta declaratie glorioasa ca, desi ceasul mortii se apropie de cineva drag noua, avem incredere in inviere. Suntem increzatori ca Hristos a inviat dintre cei morti iar invierea Lui o asigura pe a noastra. Suntem atat de recunoscatori, o Doamne, pentru aceasta promisiune glorioasa, o promisiune pe care o acceptam prin credinta, o credinta pe care Tu o pui in inimile noastre prin Evanghelie, sa stim ca pacatele ne sunt iertate, ca suntem acoperiti cu neprihanirea desavarsita a lui Isus Hristos si ca viata si moartea Lui ne sunt de folos, astfel incat noi, pacatosi nelegiuiti, vom trai vesnic din pricina lui Hristos. Da-ne inimi pline de bucurie, o Doamne. Ajuta-ne sa traim vieti de recunostinta inaintea Ta. Ajuta-ne sa acceptam aceasta promisiune cu credinta, si acceptand promisiunea prin credinta sa traim cu convingerea ca suntem indreptatiti. Te rugam aceste lucruri in Numele lui Isus. Amin.
Tradus de Florin Vidu