Înviat pentru îndreptăţirea noastră

(Geneza 17:1-14, Romani 4:13-25)

Dr. Kim Riddlebarger


În Psalmul 32 David declară: "Ferice de cel cu fărădelegea iertată, şi de cel cu păcatul acoperit!" Aceste cuvinte pline de bucurie sunt citate de Pavel în al patrulea capitol al scrisorii sale către biserica din Roma în sprijinul doctrinei sale a îndreptăţirii sola fide. Însă, fără îndoială, unii din biserica din Roma se întrebau: "Ei bine, este această binecuvântare limitată doar pentru copiii biologici ai lui Avraam?" Răspunsul lui Pavel este un "Nu" accentuat. Binecuvântarea de a fi socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu este pentru toţi cei ce sunt copii spirituali ai lui Avraam prin credinţa în promisiune, indiferent dacă sunt evrei sau dintre Neamuri. Deşi Dumnezeu îndreptăţeşte păcătosul prin credinţa în Isus Hristos, Dumnezeu nu îl va îndreptăţi pe nici unul din urmaşii biologici ai lui Avraam care crede că va scăpa de dreptatea lui Dumnezeu pur şi simplu pentru că există o legătură biologică între el şi părintele lui Israel. Nu, moştenirea nu se transmite prin gene, ea vine prin credinţa în promisiune.

Ne continuăm drumul prin Romani 4 iar săptămâna trecută am acoperit primele douăsprezece versete ale acestui capitol. Această secţiune din Romani este un fel de dezvoltare a pasajului din Romani 3:27-28 unde Pavel scrie: "Unde este, deci, pricina de laudă? S-a dus. Prin ce fel de lege? A faptelor? Nu; ci prin legea credinţei. Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii."
Astfel, în Romani 4 Pavel se ocupă de două teme majore referitoare la neînţelegerea dintre evrei şi Neamurile din Biserica din Roma cu privire la întrebarea dacă păcătoşii pot fi socotiţi neprihăniţi prin fapte bune sau prin credinţa în promisiune. Un subiect de care Pavel trebuie să se ocupe este dacă neprihănirea îndreptăţitoare vine de la Dumnezeu ca o plată sau răsplată pentru fapte bune, sau acea neprihănire care îndreptăţeşte se primeşte doar prin credinţă. A doua întrebare este, desigur, strâns legată de prima. Dacă Avraam a fost socotit neprihănit înainte să fie circumcis, atunci îndreptăţirea nu depinde de vreo ceremonie religioasă, chiar dacă circumcizia a fost poruncită de Dumnezeu ca semn şi pecete a legământului harului. Asta înseamnă că orice laudă omenească este exclusă, pentru că, dacă promisiunea se bazează pe har, atunci moştenirea trebuie primită prin credinţă.

Revenim acum la textul nostru din această dimineaţă, Romani 4 versetele 13-25 şi continuăm cu discuţia lui Pavel despre Avraam, acest strămoş biologic al lui Israel, despre relaţia dintre Avraam, Lege şi circumcizie şi despre aceia dintre Neamuri care au ajuns să creadă că Mesia lui Israel este Cel prin care se descoperă o neprihănire de la Dumnezeu, disponibilă gratuit pentru toţi cei ce cred. În versetul 13 din Romani 4 Pavel revine la această problemă a relaţiei dintre Lege şi promisiune. Dacă sunteţi familiari cu istoria Noului Testament atunci ştiţi că Pavel scria în cartea Galateni, cu câţiva ani mai devreme, mai precis în Galateni capitolul 3 versetul 17: "Iată ce vreau să zic: un testament pe care l-a întărit Dumnezeu mai înainte, nu poate fi desfiinţat, aşa ca făgăduinţa să fie nimicită, de legea venită după patru sute treizeci de ani." În Galateni Pavel subliniază ideea că Avraam nu putea fi îndreptăţit prin fapte, din moment ce Legea a fost dată 430 ani după ce Avraam a fost îndreptăţit prin credinţă. Prin urmare, Avraam nu este îndreptăţit prin faptele Legii, indiferent ce spuneau rabinii de pe vremea lui Pavel. De asemenea, e foarte important să observăm că legământul pe care l-a făcut Dumnezeu cu Israel pe Muntele Sinai nu înlocuieşte legământul pe care l-a făcut Dumnezeu cu Avraam. Astfel, contrastul dintre promisiunea făcută de Dumnezeu lui Avraam şi Legea pe care i-a dat-o Dumnezeu lui Moise e foarte important. Pentru că acest contrast indică faptul că există o deosebire între legământul bazat pe fapte de pe Muntele Sinai şi legământul harului pe care Dumnezeu îl face cu Avraam. Acest contrast dintre cele două legăminte poate fi observat imediat doar uitându-ne la cine face jurământul de ratificare. În legământul harului pe care Dumnezeu l-a făcut cu Avraam, aşa cum am văzut în lecţia noastră din Vechiul Testament în dimineaţa aceasta, Dumnezeu este Cel ce rosteşte jurământul. "Eu voi fi Dumnezeul vostru. Voi veţi fi poporul Meu." În legământul dintre Dumnezeu şi Israel pe Muntele Sinai, poporul rosteşte jurământul de ratificare. "Da, vom face tot ce ne-a poruncit Domnul, Dumnezeul nostru."

Spre deosebire de abordarea folosită de Pavel în Galateni 3, aici în Romani 4 Pavel nu pune cele două legăminte în contrast, legământul de pe Sinai şi legământul dintre Dumnezeu şi Avraam. Dimpotrivă, în cartea Romani ideea subliniată de Pavel este că metoda Legii şi metoda promisiunii se exclud reciproc la un nivel fundamental. Metoda promisiunii este prin har, prin credinţă, în timp ce metoda Legii este o plată sau o răsplată pentru ceva câştigat. Aceste două metode, metoda promisiunii şi metoda Legii, sunt diametral opuse una alteia, acesta fiind motivul, din punct de vedere istoric, pentru care protestanţii au fost atât de preocupaţi să facă distincţia corectă între Lege şi Evanghelie. Ne va fi mai clar acest lucru dacă privim la argumentul lui Pavel din versetul 13, unde el scrie: "În adevăr, făgăduinţa făcută lui Avraam sau seminţei lui, că va moşteni lumea, n-a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri, care se capătă prin credinţă."
În traducerea NIV (New International Version) nu e foarte clar că acest verset este o explicaţie a versetului precedent. Versiunea NIV omite cuvântul care face legătura dintre acest verset şi cel dinaintea lui şi care ne atrage atenţia că ceea ce urmează e o explicaţie a celor spuse în versetele 11 şi 12 cu privire la faptul că Avraam este atât părintele celor tăiaţi împrejur, cât şi al celor netăiaţi împrejur, evrei şi Neamuri. El este părintele lor prin credinţă, din pricina harului, nu prin faptele Legii. Pavel este cât se poate de clar în acest punct, arătând că Avraam şi urmaşii lui nu primesc prin Lege promisiunea ci prin neprihănirea care se capătă prin credinţă.

Evident, există aici câteva idei pe care Pavel le prezintă şi la care ar trebui să ne oprim puţin. Un punct important este întrebarea dacă Pavel, atunci când spune că primirea promisiunii nu vine prin Lege ci prin credinţă, se referă la Legea Mozaică, la Cele Zece Porunci, la ceva mai general cum ar fi poruncile lui Dumnezeu, sau la Lege în general? Din contextul argumentaţiei prezentate de Pavel aici în Romani 4, făcută cu scopul de a da în vileag această încredere a evreilor în ascultarea personală de Legea lui Moise şi încredinţarea că tăierea împrejur îi va scăpa de judecată, acest context înclină în mod clar balanţa în favoarea faptului că Pavel vorbeşte într-adevăr despre Legea Mozaică, mai precis despre Cele Zece Porunci. Neprihănirea nu vine, neprihănirea nu poate veni prin Lege pentru păcătoşi, pentru că păcătoşii nu împlinesc şi nu pot împlini poruncile. Dar, deşi legământul faptelor, legământul anterior făcut de Dumnezeu cu Adam, a fost o problemă de justiţie divină, cu toate acestea făpturile au obligaţia să asculte de Creatorul lor. Deoarece cele Zece Porunci reflectă pentru noi sfinţenia lui Dumnezeu, acesta e motivul pentru care Noul Testament în general şi Pavel în particular subliniază atât de accentuat faptul că Hristos a împlinit cerinţele de neprihănire ale Legii. Sub legământul harului pe care l-a făcut Dumnezeu cu Avraam, Isus ne va mântui prin har, prin credinţă, pentru că El a îndepărtat blestemul acelui legământ al faptelor pe cruce împlinind cerinţele lui Dumnezeu prin ascultarea Sa desăvârşită. Astfel, de-a lungul acestui întreg proces, niciodată îndurarea nu eclipsează dreptatea. Dimpotrivă, Dumnezeu în îndurarea Lui ne mântuieşte prin satisfacerea dreptăţii Sale.

Următorul punct cu care ne confruntăm aici este natura promisiunii făcute urmaşilor lui Avraam, o promisiune făcută lui Avraam şi prin urmare urmaşilor lui, în mod literal seminţei lui Avraam. Atunci când Pavel vorbeşte despre promisiunea făcută urmaşilor lui Avraam, la ce se referă el? Cei care cunoaşteţi cartea Galateni ştiţi că în Galateni 3:16 Pavel vorbeşte despre promisiune folosind termeni mesianici clari. "Făgăduinţele au fost făcute 'lui Avraam şi seminţei lui'. Nu zice: 'Şi seminţelor' (ca şi cum ar fi vorba de mai multe), ci ca şi cum ar fi vorba numai de una: 'Şi seminţei tale', adică Hristos." Astfel, în Galateni sămânţa care primeşte promisiunea este în mod clar Persoana lui Isus Hristos. Însă aici în Romani 4:13 felul în care Pavel menţionează sămânţa este diferit. Este o referire colectivă la nenumăraţii copii spirituali ai lui Avraam care vor accepta promisiunea prin credinţă.
De ce vorbeşte Pavel aici despre Avraam ca moştenitor al lumii? Răspunsul la această întrebare trebuie privit din perspectiva întregului trecut al Vechiului Testament pe care comentariile lui Pavel de aici îl rezumă cu adevărat eficient. În toată cartea Genezei lui Avraam i se promite că va avea nenumăraţi urmaşi care vor forma multe popoare. Găsim promisiunea în Geneza 12, în Geneza 13, în Geneza 15 şi 16. E în toată partea de început a Genezei. Lui Avraam i se mai promite şi că va stăpâni ţara Canaan pe care Dumnezeu i-a promis-o lui şi urmaşilor lui. Lui Avraam i se promite şi că va fi o binecuvântare pentru toate popoarele pământului. Urmărind cursul istoriei răscumpărării, ajungem la cărţile istorice şi vedem cum promisiunea lui Dumnezeu referitoare la ţară, despre care am citit în Geneza 17 în această dimineaţă, este prezentată ca fiind deja împlinită. Conform unor pasaje precum Iosua 21:43 şi 1Regi 4:20-21, Israel locuieşte deja în ţara promisiunii. Dar ascultaţi ce găsim în pasajul din Iosua 21: "Astfel, Domnul a dat lui Israel toată ţara pe care jurase că o va da părinţilor lor; ei au luat-o în stăpânire şi s-au aşezat în ea." Iar în 1Regi 4 citim: "Iuda şi Israel erau în număr foarte mare, ca nisipul de pe ţărmul mării. Ei mâncau, beau şi se veseleau. Solomon mai stăpânea şi toate împărăţiile de la Râu până în ţara Filistenilor şi până la hotarul Egiptului. Ei îi aduceau daruri, şi au fost supuşi lui Solomon tot timpul vieţii lui." Astfel, la începutul monarhiei, pe vremea regilor, Israel locuia în ţara promisiunii pentru că promisiunea era deja împlinită.
Mergând mai departe ajungem la profeţia lui Isaia scrisă cu puţin timp înainte de exil, când Israel era pe cale să fie înlăturat din ţară din cauza neascultării de legământ. Citim în Isaia 55:3-5 despre universalizarea ţării promise asociată cu zorii erei mesianice: "Luaţi aminte şi veniţi la Mine, ascultaţi şi sufletul vostru va trăi: căci Eu voi încheia cu voi un legământ veşnic, ca să întăresc îndurările Mele faţă de David. Iată, l-am pus martor pe lângă popoare, cap şi stăpânitor al popoarelor. Într-adevăr, vei chema neamuri pe care nu le cunoşti şi popoare care nu te cunosc vor alerga la tine, pentru Domnul, Dumnezeul tău, pentru Sfântul lui Israel, care te proslăveşte."
Şi astfel, după 600, 700, 800 de ani, când se ivesc zorii erei mesianice iar Isus pronunţă binecuvântarea mesianică peste poporul Său în Predica de pe Munte, una din binecuvântări este aceasta: "Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul." Astfel, odată cu venirea lui Mesia, promisiunea unei ţări în Canaan este de-acum universalizată pentru a include întreaga lume, întregul pământ.

Aici, în Romani 4, Pavel face acelaşi lucru, văzând cum promisiunea făcută lui Avraam în ţara Canaanului se extinde acum până la marginile pământului, pentru că Mesia a venit. Astfel, credinţa prietenilor noştri dispensaţionalişti contemporani, cum că întemeierea naţiunii moderne a lui Israel pe vechiul ei teritoriu este o împlinire a promisiunii făcute lui Avraam - se prăbuşeşte total. Aşa cum vom vedea atunci când vom ajunge în Romani 9 până la 11, întoarcerea evreilor în patria lor străveche, deşi e un act uimitor al providenţei lui Dumnezeu, probabil legat de convertirea lui Israel înainte de sfârşitul veacurilor, nu are nimic de-a face cu promisiunea unei patrii conform legământului avraamic. Iar Pavel, urmând exemplul profeţilor lui Israel, cât şi învăţăturile lui Mesia, universalizează acum promisiunea pentru a o extinde până la marginile pământului, mult mai departe de graniţele promise iniţial, între Nil şi Eufrat.

În versetul 14 Pavel explică de ce metoda promisiunii şi metoda Legii sunt două lucruri complet diferite. El spune: "Căci, dacă moştenitori sunt cei ce se ţin de Lege, credinţa este zadarnică şi făgăduinţa este nimicită..." Dacă oamenii pot obţine promisiunea prin ascultare de porunci, aceia care trăiesc sub Lege, atunci credinţa nu mai are nici o valoare, spune Pavel, este zadarnică, iar promisiunea, spune el, este nimicită. În limba greacă scrie "este anulată". Ideea susţinută de Pavel, dacă rămâne valabilă, este în directă contradicţie cu credinţa larg răspândită printre rabini, şi anume că Avraam a fost socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu pentru că a ţinut, a ascultat de poruncile lui Dumnezeu. Pavel susţine că, după căderea rasei umane în păcat, metoda folosită de Dumnezeu este credinţa în promisiune şi nu câştigarea unei răsplăţi sau a unei plăţi pe baza ascultării de porunci. În timp ce noi toţi suntem vinovaţi înaintea lui Dumnezeu din cauza păcatului nostru şi vinovaţi înaintea lui Dumnezeu conform legământului original al faptelor, promisiunea lui Dumnezeu că va mântui păcătoşii este prin legământului harului şi se bazează pe credinţă. Motivul pentru aceasta este din cauza păcatul omenesc şi pentru că legământul făcut de Dumnezeu cu Israel pe Muntele Sinai nu a fost menit să ne îndreptăţească, intenţia lui a fost să descopere faptul că nu ne putem mântui singuri. El nu oferă păcătoşilor mijloacele pentru a se îndreptăţi singuri şi a-şi câştiga moştenirea prin fapte bune. De aceea nu putem face aceeaşi greşeală pe care o fac rabinii. Trebuie să îl înţelegem pe Moise în lumina lui Avraam şi nu pe Avraam în lumina lui Moise.

Acest lucru devine cât se poate de clar în versetul 15, unde Pavel arată cum promisiunea nu poate veni prin lege, "pentru că legea aduce mânie; şi unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege." Faptul că noi nu ascultăm de poruncile lui Dumnezeu aduce asupra noastră blestemul lui Dumnezeu. Şi, aşa cum va continua Pavel să spună în Romani 7 versetele 7-8, Legea, care este neprihănită şi bună, de fapt stârneşte natura umană păcătoasă spre şi mai înalte niveluri de comportament păcătos. Pavel declara în Galateni 3:24: "Astfel, legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă." E clar deci că Legea nu a fost dată ca mijloc de îndreptăţire prin propriile eforturi, ci ca să ne facă conştienţi de păcatele noastre şi să ne îndrepte privirile spre Isus Hristos. Legea aduce mânie, pentru că prin venirea Legii Israel a ajuns să facă mai mari păcate decât ar fi făcut dacă Legea n-ar fi fost dată. După cum bine spunea Calvin: "Cel ce nu este instruit de Legea scrisă nu e vinovat de o nelegiuire la fel de mare ca a celui care se încăpăţânează să încalce Legea lui Dumnezeu."

În versetele 14-15 Pavel s-a ocupat de afirmaţia negativă că moştenirea promisă nu poate fi primită prin ascultarea de Lege, de aceea acum în versetul 16 Pavel va afirma într-un mod pozitiv felul exact în care poate fi obţinută moştenirea. "De aceea moştenitori sunt cei ce se fac prin credinţă, ca să fie prin har şi pentru ca făgăduinţa să fie chezăşuită pentru toată sămânţa lui Avraam: nu numai pentru sămânţa aceea care este sub Lege, ci şi pentru sămânţa aceea care are credinţa lui Avraam, tatăl nostru al tuturor." Propoziţia este din nou fără verb şi avem senzaţia că Pavel se grăbeşte cât de repede poate să-şi demonstreze declaraţia. Mai mulţi comentatori au arătat lucrul evident că în acest verset Pavel descrie un principiu fundamental al economiei răscumpărării realizate de Dumnezeu. Legământul harului nu depinde de abilitatea umană de a împlini cerinţele Legii, ci depinde în totalitate de credinţa în promisiune. Eliberarea noastră de sub vina şi puterea păcatului ţine întotdeauna de harul divin. Asta nu înseamnă că, fiindcă Dumnezeu este îndurător, El pur şi simplu uită sau trece cu vederea păcatul uman. Păcatele noastre sunt comise împotriva lui Dumnezeu prin încălcarea legământului faptelor atât în Adam cât şi în propriile noastre fapte păcătoase, prin urmare ele trebuie pedepsite. Dumnezeu nu trece cu vederea păcatele din trecut, nenumăratele noastre încălcări ale Legii Sale sfinte. Însă, sub legământul harului, Dumnezeu în îndurarea Lui va asigura prin viaţa şi moartea lui Isus Hristos exact acel lucru pe care încercările omeneşti de ascultare a Legii nu l-ar putea niciodată oferi - o neprihănire îndreptăţitoare desăvârşită. Acea neprihănire nu e alta decât neprihănirea lui Isus Hristos, care a ascultat toate poruncile lui Dumnezeu în fiecare moment al vieţii Sale. Le-a ascultat în gând, în cuvânt şi în faptă. A suferit pe cruce pentru toate infracţiunile noastre împotriva poruncilor lui Dumnezeu. Dacă nouă această neprihănire ne este recunoscută sau ne este creditată doar prin credinţă, Isus Hristos a trebuit să împlinească cerinţele legământului faptelor republicat acum în cele Zece Porunci pe care Dumnezeu le-a dat ca să asigure o astfel de neprihănire. Pentru că e drept, Dumnezeu trebuie să satisfacă cerinţele Sale neprihănite, iar dreptatea şi îndurarea Sa se contopesc perfect în lucrarea şi moartea lui Isus Hristos. Faptul că promisiunea vine prin credinţă, nu prin fapte, ne asigură că salvarea omenirii de mânia lui Dumnezeu şi eliberarea noastră atât de sub vina cât şi de sub puterea păcatului ţine în totalitate de harul divin. Nu poţi avea îndreptăţire sola fide, numai prin credinţă, fără o doctrină corespunzătoare sola gratia, numai prin har. Dacă mărturiseşti că crezi sola gratia, trebuie să crezi şi sola fide. Cele două sunt absolut inseparabile.

Cred că e important să înţelegem acest lucru pentru că ne ajută să explicăm în parte de ce noi, ca protestanţi istorici, suntem atât de în contratimp nu numai cu romano-catolicismul dar şi cu o mare parte a evanghelicilor americani contemporani. Evanghelicii afirmă cu claritate sola fide dar cei ce cred că mântuirea noastră începe cu un act al voinţei umane, cu harul care alege şi chemarea eficace a lui Dumnezeu, neagă sola gratia pe care, în mod ironic, Roma e cât se poate de dispusă să o afirme, deşi pentru Roma harul începe cu botezul. Teologia romano-catolică clasică, pe de altă parte, atribuie mântuirea unei infuzii de har dar neagă cu putere faptul că păcătoşii sunt îndreptăţiţi numai prin credinţă.
Trăim în vremuri ciudate, o epocă de mare confuzie, când atât sola fide cât şi sola gratia sunt negate de una sau amândouă părţile, dar noi le afirmăm pe amândouă simultan. De aceea teologia protestantă istorică a insistat că nu poţi avea sola gratia fără sola fide. Dacă afirmi sola fide, trebuie să afirmi şi sola gratia. Cele două sunt absolut inseparabile. Aceasta e metoda lui Dumnezeu, nu numai pentru Avraam, dar şi pentru toţi urmaşii acestuia, după cum spune Pavel: "..nu numai pentru sămânţa aceea care este sub Lege, ci şi pentru sămânţa aceea care are credinţa lui Avraam, tatăl nostru al tuturor."

Există o mare controversă în literatură cu privire la această expresie, "sămânţa aceea care este sub Lege". Este aceasta o referire la toţi evreii, din moment ce toţi evreii sunt urmaşii biologici ai lui Avraam? Iar dacă este, ar însemna că Avraam nu este părinte biologic doar pentru Israel, el e părintele biologic al tuturor celor care cred, evrei şi Neamuri. Evreii biologici rămân urmaşii lui Avraam, deşi într-un fel diferit de cei care cred promisiunea şi sunt priviţi drept copii spirituali ai lui Avraam. Dat fiind însă contrastul prezentat de Pavel aici prin accentuatul "nu numai... ci şi", eu cred e mai bine să rămânem la felul în care cei mai mulţi comentatori reformaţi înţeleg expresia "sub Lege" ca referindu-se la urmaşii spirituali ai lui Avraam, care s-a întâmplat să fie evrei, deoarece cuvântul "sămânţa" de aici încă se referă la copiii spirituali, cei care au credinţa lui Avraam, în acest caz aceia care s-a întâmplat să fie evrei ai Legii. Deci, atât evreii cât şi Neamurile au primit aceeaşi promisiune prin credinţă. Prin urmare, Avraam este părintele spiritual al tuturor celor care cred, indiferent dacă sunt evrei sau Neamuri. Ideea subliniată de Pavel aici este că credinţa în promisiune înlătură orice deosebiri rasiale.

În stilul său tipic, Pavel apelează în versetul 17 la Vechiul Testament, citând din lecţia noastră din Vechiul Testament, Geneza 17:5, şi spune: "După cum este scris: 'Te-am rânduit să fii tatăl multor neamuri.' El, adică, este tatăl nostru înaintea lui Dumnezeu, în care a crezut, care învie morţii şi care cheamă lucrurile care nu sunt, ca şi cum ar fi." Există un sens al permanenţei în aceste cuvinte, "Te-am rânduit...", pentru că acesta e ultimul cuvânt al lui Dumnezeu în legătură cu subiectul pe care Calvin îl numeşte "siguranţa sfatului divin al lui Dumnezeu". Dumnezeu îl vede într-adevăr pe Avraam ca fiind părintele tuturor credincioşilor. Avraam a crezut în singurul Dumnezeu adevărat, singurul care poate învia morţii. S-ar putea ca aceasta să fi fost o referire la Neamuri, pentru că evreii din vremea lui Pavel credeau că Neamurile erau moarte pentru Dumnezeu; dar este inclusă şi o referire la Avraam şi Sara, care au trecut demult de vârsta la care puteau avea copii, însă, cu toate acestea, au crezut promisiunea lui Dumnezeu că va trimite sămânţa promisă prin ei. Dumnezeul în care a crezut Avraam nu numai că poate învia morţii, creînd viaţă spirituală acolo unde era moarte, dar El poate crea nenumăraţi urmaşi. El îi poate da lui Israel ţara pe care i-a promis-o şi poate face ca acest cuplu în vârstă să dea naştere unui fiu prin care să vină toate aceste binecuvântări. Astfel, Dumnezeul lui Avraam poate într-adevăr învia morţii, cheamă lucrurile care nu sunt ca şi cum ar fi, iar întregul curs al istoriei răscumpărării, precum şi acea neprihănire revelată în evanghelia lui Pavel, sunt martori puternici ai acestui minunat adevăr.

Începând cu versetul 18 Pavel explică mai pe larg câteva din implicaţiile credinţei lui Avraam în Dumnezeul promisiunii. Pavel defineşte aici credinţa lui Avraam prin nădejdea marelui patriarh în promisiune. Pavel spune astfel: "Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut, şi astfel a ajuns tatăl multor neamuri, după cum i se spusese: ,'Aşa va fi sămânţa ta.'"
Nădejdea este o temă majoră în scrierile lui Pavel. E menţionată de 36 de ori în scrisorile lui Pavel, de 13 ori numai în Romani. Însă nădejdea nu e acelaşi lucru cu optimismul. Nici nu e acelaşi lucru cu un salt orb în întuneric, un act iraţional bazat pe emoţii, un salt existenţial. Nădejdea, aşa cum foloseşte Pavel cuvântul, trebuie înţeleasă după cum urmează: Atunci când Pavel spune că Avraam a crezut în Dumnezeu împotriva oricărei nădejdi, el a făcut acest lucru într-o vreme când ce era promis nu mai era posibil din punct de vedere uman. Nădejdea şi-a atins limita, omeneşte vorbind. Însă Avraam a continuat să creadă că Dumnezeu va face ce a promis. Iar pentru că Avraam a crezut acea promisiune în nădejde, el a devenit părintele multor naţiuni, exact aşa cum i-a promis Dumnezeu.
Întoarceţi-vă cu gândul la Geneza 15:5, la acea promisiune când Yahweh l-a dus pe Avraam afară în vis şi i-a spus: "Uită-te spre cer şi numără stelele, dacă poţi să le numeri. Aşa va fi sămânţa ta." Ţinând cont că era un lucru aproape imposibil ca bătrânii Avraam şi Sara să mai poată avea un copil, cu toate acestea Pavel spune: "Şi, fiindcă n-a fost slab în credinţă, el nu s-a uitat la trupul său, care era îmbătrânit, avea aproape o sută de ani, nici la faptul că Sara nu mai putea să aibă copii. El nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci, întărit prin credinţa lui, a dat slavă lui Dumnezeu, deplin încredinţat că El ce făgăduieşte, poate să şi împlinească." Avraam are 100 de ani, din context putem deduce că e probabil impotent iar Sara a trecut demult de menopauză. Însă Dumnezeu a promis, cu un jurământ suveran, că Avraam şi Sara vor avea un copil care va împlini promisiunea. Credinţa lui Avraam nu s-a clătinat niciodată, n-a slăbit niciodată. Pentru că a crezut promisiunea lui Dumnezeu, Avraam I-a dat slavă lui Dumnezeu şi a continuat să creadă promisiunea lui Dumnezeu cu nădejdea că Dumnezeul care învie morţii şi cheamă lucrurile care nu sunt ca şi cum ar fi, acest Dumnezeu are puterea să facă ce a promis, în ciuda oricăror aparenţe care sugerează contrariul.

După cum arată Pavel în versetul 22, iată ce spune Geneza 15:6: "De aceea credinţa aceasta 'i-a fost socotită ca neprihănire.'" Avraam a fost îndreptăţit prin har, prin credinţa în promisiune şi nu pentru că a făcut vreo faptă. După ce a stabilit principiul după care Avraam este îndreptăţit prin har, prin credinţa în promisiunea lui Dumnezeu şi nu prin fapte, în versetele 23-25 Pavel extrage acum o aplicaţie foarte importantă atât pentru cititorii săi din biserica din Roma cât şi pentru noi: "Dar nu numai pentru el este scris că 'i-a fost socotită ca neprihănire'; ci este scris şi pentru noi, cărora, de asemenea, ne va fi socotită, nouă celor ce credem în Cel ce a înviat din morţi pe Isus Hristos, Domnul nostru, care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi."
Ce era adevărat pentru Avraam este adevărat pentru fiecare persoană din biserica din Roma, indiferent că e evreu sau dintre Neamuri, care acceptă promisiunea că Dumnezeu îi va mântui de păcatele lor prin credinţa în Isus Hristos. Prin har, prin credinţă, şi ei sunt moştenitorii promisiunii. Astfel, adevăraţii copii ai lui Avraam sunt aceia care îşi pun încrederea în Isus Hristos şi, la fel ca Avraam, sunt socotiţi neprihăniţi. Aceştia sunt oamenii care cred Evanghelia pe care a predicat-o Pavel, aceea că Isus a murit pentru păcatele noastre şi, ca dovadă că jertfa Lui a realizat răscumpărarea noastră prin sângele Lui vărsat, acelaşi Isus a fost înviat din morţi pentru îndreptăţirea noastră.

Expresia "înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi" i-a nedumerit pe mulţi comentatori de-a lungul secolelor. Cu siguranţă învierea este cel puţin un semn triumfal că moartea lui Hristos înlătură blestemul păcatului, din moment ce învierea nimiceşte consecinţa finală a păcatului, adică moartea. Deoarece Isus a murit pentru păcatele noastre iar plata păcatului este moartea, învierea lui Hristos înseamnă că moartea lui Hristos pe cruce a îndeplinit ceea ce Dumnezeu a intenţionat să facă - să ne mântuiască de păcatele noastre. De aceea se spune despre învierea lui Hristos că marchează zorii unei noi creaţii, după cum spune Pavel în 2Corinteni 5 şi 6, pentru că învierea lui Hristos răstoarnă blestemul. Ea constituie verdictul glorios al lui Dumnezeu că sentinţa de condamnare la moarte care atârna asupra noastră a fost anulată odată pentru totdeauna. Până la a doua venire a lui Hristos, noi toţi vom muri din cauza păcatelor noastre. Dar datorită lui Isus Hristos, noi toţi vom fi înviaţi din morţi şi vom trăi veşnic.
Dar mai este ceva. Ascultarea lui Hristos atât de legământul faptelor cât şi de poruncile lui Dumnezeu I-au câştigat răsplata vieţii. Astfel, deşi Isus a murit pentru păcatele poporului Său ca un act final de ascultare, El a fost înviat pentru îndreptăţirea tuturor acelora din poporul Său din pricina ascultării Sale. Învierea lui Isus Hristos este revendicarea propriei Sale neprihăniri ca al doilea Adam, acesta fiind motivul pentru care în 1Corinteni 15 Pavel vorbeşte despre învierea lui Hristos ca prim rod al acestui imens seceriş al tuturor celor îndreptăţiţi la sfârşitul veacurilor. Isus moare pentru poporul Său pentru că e ascultător până la moarte. El a câştigat cununa vieţii iar răsplata Sa, cununa Sa devine a noastră. Astfel că Pavel poate spune simplu: "a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi".

Ce ar trebui atunci să luăm cu noi din textul nostru înainte de încheiere? E uşor să vedem în Avraam ce au văzut evreii în Avraam - un bărbat ideal care a făcut lucruri extraordinare. Dar privindu-l pe Avraam doar în această lumină înseamnă să pierdem din vedere lucrul foarte, foarte important că, deşi Avraam a fost un om al credinţei, deşi Avraam este un exemplu pentru noi, Avraam nu este un om ideal. Avraam este un păcătos. E la fel de păcătos ca şi noi. Avraam a fost îndreptăţit nu pentru că a făcut acel lucru pe care Dumnezeu l-a cerut de la el, a fost îndreptăţit din cauza obiectului credinţei sale. El a crezut în singurul Dumnezeu adevărat, Dumnezeul promisiunii care dăruieşte cu generozitate neprihănirea păcătoşilor care cred acea promisiune. Obiectul credinţei noastre este deci acela spre care trebuie să privim pentru mântuirea noastră. Obiectul credinţei noastre este acelaşi Dumnezeu care Şi-a trimis Fiul binecuvântat, pe Isus, să moară pentru păcatele noastre, Cel care a fost răzbunat prin biruinţa Sa asupra morţii şi asupra mormântului, înviind pentru îndreptăţirea noastră. Prin urmare, credinţa nu e un salt orb în întuneric. Nu e contrar oricărei logici şi oricărui bun simţ. Credinţa care îndreptăţeşte priveşte înainte cu aceeaşi nădejde pe care a avut-o Avraam. Însă credinţa priveşte înainte cu nădejde pentru că istoria ne-a oferit dovezi clare că Dumnezeul care îndreptăţeşte este credincios, El învie morţii, El cheamă lucrurile care nu sunt ca şi cum ar fi. Pentru că Isus Hristos a murit pentru păcatele noastre şi pentru că a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră, cu o vie nădejde noi credem că într-o zi Dumnezeu va învia din morţi trupurile noastre muritoare în acea mare zi a învierii. Aceasta e dovada supremă, învierea în trup este dovada că am fost mântuiţi de păcate şi de consecinţele acestora. Pentru că Hristos a înviat, ştim că păcatele ne sunt iertate, ştim că jertfa Lui are efect pentru toţi cei ce cred promisiunea lui Dumnezeu că-i va îndreptăţi pe cei nelegiuiţi prin credinţă, nu prin fapte. Iar pentru că Hristos a îndeplinit cerinţele neprihănite ale lui Dumnezeu şi a fost ascultător până la moarte, El a fost înviat ca Domn al vieţii. Fiindcă a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră, El este Domnul vieţii, este Cel ce îndreptăţeşte pe cel nelegiuit. Prin credinţa în învierea Lui, şi învierea noastră este asigurată. Suntem moştenitorii unei promisiuni, o promisiune atât de măreaţă încât nici măcar moartea nu ne poate ţine. De aceea, haideţi să-L primim pe Dumnezeul promisiunii prin credinţă, să avem o nădejde curajoasă şi încrezătoare în sângele şi neprihănirea lui Isus, iar pentru că mormântul e gol, să privim cu nădejde spre acea zi a învierii, pentru că Hristos a înviat pentru îndreptăţirea noastră. Amin.

Haideţi să ne rugăm.
Tată ceresc, suntem atât de recunoscători pentru această declaraţie glorioasă că, deşi ceasul morţii se apropie de cineva drag nouă, avem încredere în înviere. Suntem încrezători că Hristos a înviat dintre cei morţi iar învierea Lui o asigură pe a noastră. Suntem atât de recunoscători, o Doamne, pentru această promisiune glorioasă, o promisiune pe care o acceptăm prin credinţă, o credinţă pe care Tu o pui în inimile noastre prin Evanghelie, să ştim că păcatele ne sunt iertate, că suntem acoperiţi cu neprihănirea desăvârşită a lui Isus Hristos şi că viaţa şi moartea Lui ne sunt de folos, astfel încât noi, păcătoşi nelegiuiţi, vom trăi veşnic din pricina lui Hristos. Dă-ne inimi pline de bucurie, o Doamne. Ajută-ne să trăim vieţi de recunoştinţă înaintea Ta. Ajută-ne să acceptăm această promisiune cu credinţă, şi acceptând promisiunea prin credinţă să trăim cu convingerea că suntem îndreptăţiţi. Te rugăm aceste lucruri în Numele lui Isus. Amin.

Tradus de Florin Vidu


Cuprins | Studii Biblice