„Duhul lui Dumnezeu trăieşte în voi”

(Ezechiel 37:1-14), Romani 8:1-11)

Dr. Kim Riddlebarger


În primele unsprezece versete din Romani 8, Pavel prezintă un contrast dramatic între cei care umblă în firea pământească şi cei care umblă în Duhul. Deşi mulţi dintre noi am fost învăţaţi că Pavel vorbeşte despre o alegere fundamentală pe care orice creştin trebuie s-o aibă în faţă – fie să trăiască după îndemnurile Duhului, fie să trăiască după îndemnurile firii pământeşti, Pavel pune în contrast un creştin (care umblă după îndemnurile Duhului) şi un necreştin (care umblă după firea pământească).

După cum am evidenţiat ultima dată, ca să înţelegem cât mai bine această secţiune, trebuie s-o plasăm în contextul ei. În Romani 8:1, Pavel revine la subiectul pe care-l prezentase în Romani 7:6 – „Dar acum, am fost izbăviţi de Lege şi suntem morţi faţă de Legea aceasta, care ne ţinea robi, pentru ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă.” Însă după ce prezintă subiectul său iniţial despre contrastul între calea nouă a Duhului şi calea veche a codului de legi scrise, Pavel face o digresiune de la subiect, în Romani 7:7-25, ca să explice efectele legii asupra creştinilor - atât înainte cât şi după convertirea lor. După ce a descris, în Romani 7:14-25, lupta intensă cu păcatul pe care o întâmpină creştinii deorece au fost izbăviţi din păcat, moarte şi condamnarea legii, în Romani 8:1 Pavel declară că nu mai este acum nicio condamnare pentru cei care sunt în Cristos, chiar în mijlocul acestei lupte intense. După ce a evidenţiat acest aspect important, Pavel trece la contrastul dintre ce înseamnă să umbli după îndemnurile firii pământeşti în opoziţie cu a umbla după îndemnurile Duhului.

Ultima dată am tratat primele patru versete ale acestei secţiuni din Romani 8. Ne-am concentrat asupra a două lucruri. În primul rând, Pavel ne aminteşte că motivul pentru care nu este acum nicio condamnare pentru cei ce sunt în Cristos se datorează faptului că Cristos a purtat condamnarea noastră în propriul Său trup prin suferinţa Lui pe cruce, oferindu-Se ca jertfă pentru păcat în locul nostru. În al doilea rând, am discutat comentariul lui Pavel în versetul 4, afirmaţia că dreptele cerinţe ale Legii sunt împlinite în noi. Aşa cum am arătat, există două interpretări principale ale acestui verset. Una este perspectiva reformată tradiţională, care susţine că cerinţele drepte ale Legii sunt împlinite în noi, deoarece ascultarea perfectă a lui Cristos ne este atribuită nouă. Cealaltă perspectivă predominantă – aşa-zisa „perspectivă consensuală” susţinută de majoritatea comentatorilor reformaţi contemporani – afirmă că Pavel vorbeşte de ascultarea cea nouă a unui creştin. S-a argumentat că, de fapt, creştinul care nu mai este sub condamnare şi în care locuieşte Duhul Sfânt păzeşte într-adevăr poruncile, astfel încât să împlinească Legea. Pe baza motivelor prezentate ultima dată, cred că perspectiva reformată tradiţională oferă sensul cel mai bun al pasajului.

Când ne îndreptăm atenţia la versetele 5-11 din textul nostru, trebuie să ţinem minte că această secţiune din Romani este concluzia discuţiei lui Pavel despre cei doi Adami, pe care a început-o mai înainte în Romani 5:12-21. A fi „în Adam” înseamnă a fi dominat sau stăpânit de firea pământească. A fi „în Cristos” înseamnă a fi stăpânit de Duhul.

În Romani 8:5, Pavel prezintă contrastul între firea pământească şi Duhul în termeni complet adevăraţi: „Cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti umblă după lucrurile firii pământeşti; pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului umblă după lucrurile Duhului.” Faptul că acesta este un contrast între creştini şi necreştini a fost deja arătat în discuţia noastră precedentă, însă acum devine, practic, evident de la sine. În partea din urmă a versetului 4, Pavel vorbise despre cei care nu trăiesc „după îndemnurile firii pământeşti”, iar aici, în versetele 5-8, el ne oferă acum o descriere vădită a celor care trăiesc după îndemnurile firii pământeşti.

Nygren se exprimă bine când spune, „aici Pavel stabileşte un mare «fie – sau»: fie suntem fireşti şi umblăm după îndemnurile firii pământeşti – iar aceasta înseamnă moarte; sau noi suntem „în Cristos”, suntem spirituali şi umblăm după îndemnurile Duhului – iar aceasta înseamnă viaţă.” Acesta nu este deloc un contrast între creştinul firesc sau lipsit de biruinţă din Romani 7, şi creştinul biruitor, care este „plin de Duhul” din Romani 8. Pe deoparte, acesta este un contrast clar între un creştin individual şi un necreştin. Totuşi, de cealaltă parte, acesta este şi un contrast între ceea ce caracterizează acest veac rău prezent şi ceea ce caracterizează veacul ce va veni. Încă o dată, aspectul central pe care se focalizează Pavel priveşte caracteristicile contrastante ale celor două ere răscumpărătoare – ce suntem noi „în Adam” şi ce am devenit „în Cristos”.

Unul din lucrurile pe care Pavel îl evidenţiază în versetele 5-8 este că, cei care sunt „în firea pământească” sau care „umblă după îndemnurile firii pământeşti”, au mintea lor fixată asupra a ceea ce doreşte firea. Termenul „phroneo” („minte” – NIV) se referă la locul activităţii spirituale şi intelectuale. Cei care „umblă după îndemnurile firii pământeşti” îşi au mintea ataşată de acele lucruri care caracterizează firea pământească, enumerate într-un alt loc pentru noi, respectiv în Galateni 5:19-21 – „Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea.” De asemenea, să nu uităm că trăsăturile unei minţi ataşate de firea pământească au fost explicate de Pavel oarecum detaliat mai devreme în această Epistolă (Romani 1:18-32).

A avea mintea cuiva fixată asupra firii pământeşti înseamnă a gândi într-un anumit mod care dă naştere la roada firii pământeşti. Cei care „umblă după îndemnurile firii pământeşti” se focalizează asupra lucrurilor firii pământeşti, în vederea excluderii practice a orice altceva. Există un tipar distinct al gândirii necreştine: suprimarea adevărului în nelegiuire, schimbarea adevărului în minciună, o preocupare cu lucrurile acestei lumi – ceea ce Pavel numeşte în altă parte „înţelepciunea acestei lumi” (1 Corinteni 3:19). Acestea sunt caracteristice firii pământeşti. În acelaşi sens Pavel scrie, în Efeseni 4:17-24 – „Iată, dar, ce vă spun şi mărturisesc eu în Domnul: să nu mai trăiţi cum trăiesc păgânii, în deşertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor. Ei şi-au pierdut orice pic de simţire, s-au dedat la desfrânare şi săvârşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie. Dar voi n-aţi învăţat aşa pe Cristos; dacă, cel puţin, L-aţi ascultat şi dacă, potrivit adevărului care este în Isus, aţi fost învăţaţi, cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare; şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul.” În teologia lui Pavel, există o distincţie clară între credincioşi şi necredincioşi, în termenii modului în care ei gândesc despre lumea din jurul lor.

Cât îi priveşte pe cei stăpâniţi de firea pământească, Leon Morris observă „orizontul lor este limitat la lucrurile acestei vieţi. Firea pământească este centrul vieţii lor întregi. Şi pentru că se concentrează asupra acestei vieţi fireşti, ei se separă de binecuvântările pe care le oferă Cristos.” Deşi această descriere este adevărată, cu siguranţă nu merge suficient de departe în descrierea stării umane nenorocite. După cum arată Charles Cranfield, „cei care permit ca direcţia vieţii lor să fie stabilită de firea pământească sunt, de fapt, de partea firii în conflictul dintre Duhul lui Dumnezeu şi firea pământească.” Pavel face o distincţie clară. A fi „în firea pământească” nu înseamnă doar a te concentra asupra acelor lucruri care caracterizează firea pământească, înseamnă a fi în mod conştient de acord cu ceea ce este ostil faţă de Dumnezeu. Înseamnă că cei care umblă după îndemnurile firii pământeşti gândesc într-un anumit mod şi se opun conştient lucrurilor lui Dumnezeu. De aceea, reformaţii au accentuat atât de mult o doctrină a iluminării, în care Duhul trebuie să ne ofere înţelegerea lucrurilor lui Dumnezeu – cf. cu comentariile lui Pavel din 1 Corinteni 1:18 – 2:16. Cu toate că deseori interpretăm contrastul dintre „firea pământească” şi „Duhul” ca fiind doar un contrast între creştin şi necreştin, Pavel înţelege probabil acest fapt în termeni mai vaşti precum „firea pământească”, care este o categorie escatologică ce se află în contrast cu ceea ce suntem „în Duhul”. Aceasta nu este doar o luptă personală în care căutăm să nu mai trăim ca robi ai păcatului, lupta noastră personală este parte şi a unei lupte mai mari între Împărăţia lui Dumnezeu şi duhul de necredinţă al veacului.

Observaţi contrastul între cele două grupuri. Cei care sunt în Cristos au minţile lor ataşate de ceea ce doreşte Duhul. Ei se află în contrast cu cei care rămân în firea pământească. Un scriitor prezintă contrastul astfel, „Mintea şi inima creştinului sunt îndreptate spre lucrurile Duhului. El nu mai trăieşte pentru el însuşi, ci Cristos trăieşte în el; şi cu toate că el trăieşte încă în firea pământească, totuşi el trăieşte „prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu” (Galateni 2:20). Iar aceasta înseamnă că el are mintea lui Cristos (1 Cor. 2:16) sau Duhul lui Cristos, nous sau pneuma al lui Cristos. Ca urmare, o schimbare totală a avut loc în întreaga lui existenţă: el nu mai gândeşte fireşte, ci gândeşte spiritual. Cu siguranţă, păcatul încă locuieşte în firea lui... însă aceasta nu este forţa cea mai mare din viaţa lui. Duhul lui Dumnezeu şi al lui Cristos şi-au aflat rezidenţa în El, spune Pavel, iar aceasta este ceea ce face creştinul un om spiritual.” Acest aspect este vital de a fi înţeles. Opoziţia firii pământeşti cu lucrurile Duhului nu este doar morală, ci şi intelectuală. Firea şi Duhul se află în opoziţie una faţă de celaltă, nu aşa cum ar prezenta-o gnosticii din vechime – ca un dualim metafizic între „duh” şi „materie”. Mai degrabă, aceste două lucruri sunt opuse unul faţă de celălalt într-un sens etic, intelectual şi escatologic, aşa cum este evidenţiat de Pavel în Romani 5, când a descris contrastul între Adam şi Cristos, între acest veac şi veacul care va veni. Cu toate că rămânem în firea pământească până la moartea noastră sau până în ziua lui Cristos Isus, în Cristos noi nu mai suntem stăpâniţi sau controlaţi de firea pământească. Noi suntem controlaţi de Duhul. Aparţinem creaţiei noi, nu celei care se trece chiar acum. La aceasta ne referim când accentuăm faptul că în Cristos noi deţinem toate binecuvântările Lui în „deja”, deşi aşteptăm realizarea deplină a acestor binecuvântări în „nu încă”.

Leon Morris prezintă un aspect interesant în această privinţă despre cei care sunt în „Duhul”. „Asemenea oameni nu sunt cu intermitenţă interesaţi de lucrurile Duhului; toată fiinţa lor se centrează pe ele. Ceea ce Duhul face este interesul de care ei sunt absorbiţi. N-ar trebui să înţelegem aceasta ca o preocupare centrată pe sine în privinţa părţii din lucrarea creştină în care sunt implicaţi ei. Este mai degrabă o contemplare plăcută a ceea ce face Duhul oriunde alege Duhul să se îndrepte. Este foarte contrară concentrării pe sine, chiar în privinţa slujirii pe care o aduce cineva lui Dumnezeu.” Cât de frecvent auzim creştini care asociază în mod egoist propria lor activitate cu lucrarea Duhului? Mai degrabă, spune Morris, ar trebui să vedem acest interes captivant ca fiind centrat pe acele lucruri prin care lucrează Duhul, şi pe care ar trebui să le descriem mai specific ca şi Cuvânt şi Sacrament. Aceasta s-ar potrivi cu ceea ce Pavel descrie în Romani 7, ca plăcere în lege (v. 22), precum şi o întristare pentru păcat (v. 23), alături de speranţa evlavioasă a izbăvirii finale (v. 24-25). Toate aceste lucruri sunt promisiuni făcute nouă în Cuvântul lui Dumnezeu şi confirmate săptămânal prin sacrament.

În versetul 6, Pavel vorbeşte despre „umblarea după lucrurile firii pământeşti”, concentrându-se de data aceasta asupra consecinţelor acestei opoziţii totale între „fire” şi „Duh”. Pavel spune: „Şi umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace.” Observaţi natura absolută a contrastului între moarte şi viaţă, pace şi ură/vrăjmăşie (v. 7). Acesta nu poate fi altceva decât un contrast între un creştin şi un necreştin. De asemenea, este un contrast între acest veac rău prezent şi veacul care va veni. Aceste două veacuri sunt fundamental opuse unul faţă de altul şi nu există nicio cale de mijloc sau neutră între ele. Aşa cum se exprimă un scriitor: „Ideea este aceea a unei concentrări totale asupra firii pământeşti, asupra lucrurilor care aparţin acestei vieţi. Aceasta înseamnă moarte..., spune direct Pavel. Însă el nu pare să se fi referit la consecinţele concentrării asupra lucrurilor firii pământeşti. El spune că a fi constrâns de fire este însăşi moartea. Este o îndepărtare completă a cuiva de la viaţa care este viaţă într-adevăr.” De fapt, în Romani 5, Pavel a evidenţiat deja principiul că moartea domneşte peste toţi cei care sunt în afara lui Cristos, aceia care sunt în Adam. A fi în firea pământească, spune Pavel, înseamnă a fi legat de ceea ce duce la moarte, inclusiv de ura intelectuală şi morală a lui Dumnezeu.

Contrastul între cei care sunt „în Adam” şi cei care sunt „în Cristos” este evident: Opusul concentrării asupra lucrurilor firii pământeşti care este moarte este „umblarea după lucrurile Duhului” care, spune Pavel, „este viaţă şi pace”. Ideea este iarăşi a unei concentrări intense sau totale. Când lucrurile lui Dumnezeu domină perspectiva cuiva, când cineva răspunde constant la îndrumarea Duhului, atunci există viaţă. Acesta este opusul morţii la care se referă concentrarea asupra lucrurilor firii pământeşti. Exact cum firea pământească aduce moarte, la fel Duhul aduce viaţă. Însă Pavel nu lasă astfel contrastul. Credinciosul are atât pace, cât şi viaţă. După cum arată Doug Moo, „la fel, «viaţă» şi «pace» denotă acea stare de libertate faţă de «legea păcatului şi a morţii» care începe pentru credincios în această viaţă, cu toate că într-o formă mai limitată decât cea finală şi definitivă. Cuvintele nu denotă o stare subiectivă a minţii... ci realitatea obiectivă a mântuirii în care credinciosul, care «umblă după lucrurile Duhului» a intrat. «Pacea» de aici este acea «pace cu Dumnezeu» dată prin justificare . . . starea care este în contrast cu «vrăjmăşia împotriva lui Dumnezeu» a necreştinului (vezi versetul 7).” Păcătosul justificat este în Cristos şi acum se află într-o stare de pace cu Dumnezeu. Războiul s-a încheiat. Armistiţiul a fost semnat în sângele crucii. Însă păcătosul nejustificat rămâne în Adam, în război cu Dumnezeu, ostil lui Dumnezeu şi incapabil (în sensul de a fi rezistent) să se supună voinţei Lui.

Versetul 8 este o explicaţie a celui precedent: „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună.” După cum vom vedea, este probabil mai bine să se citească versetul 8 împreună cu versetul 7, din moment ce ele nu pot fi separate – „cei ce sunt pământeşti nu pot să placă lui Dumnezeu.” Câteva aspecte importante sunt demne de menţionat aici. Mai întâi, Pavel declară foarte clar faptul că mintea celor care sunt conduşi de firea pământească se manifestă public în vrăjmăşie faţă de Dumnezeu. Termenul „vrăjmăşie” înseamnă ceva care nu se aseamănă atât de mult cu simpla „indiferenţă”, ci mai asemenea duşmăniei sau „urii”. Necreştinii care sunt conduşi de firea pământească sunt categoric ostili sau vrăjmaşi lui Dumnezeu în termenii întregii lor orientări faţă de El. Nu este greşit să se spună că ei Îl urăsc pe Dumnezeu. Desigur, acest fapt ridică întrebări serioase despre cum este posibil ca ei să ajungă să-L iubească pe Dumnezeu. Pot ei să-şi schimbe propriile lor orientări de la ură la iubire? În al doilea rând, aşa cum Pavel va continua să spună, o asemenea minte nu se poate supune Legii lui Dumnezeu pentru că mintea cuiva condus de firea pământească este public ostilă lui Dumnezeu şi urmează un traseu al vieţii total diferit de cineva controlat de Duhul. Este clar că cel stăpânit de firea pământească nu poate asculta poruncile lui Dumnezeu, fiindcă el este prin natură „vrăjmaş” lui Dumnezeu.

Tratat de unul singur, acest text distruge noţiunea obişnuită a „voinţei libere” în relaţie cu mântuirea. Oamenii care sunt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu nu ajung la credinţa în Cristos, dacă nu sunt efectiv chemaţi şi regeneraţi, astfel că ei sunt capabili acum să creadă. Oamenii care urăsc pe Dumnezeu şi care nu se pot supune poruncilor Lui nu sunt în stare să hotărască deodată să iubească pe Dumnezeu şi să asculte poruncile Lui, aşa cum tradiţia teologică evanghelică ar susţine. În Adam, ei sunt ţinuţi legaţi sau constrânşi. În Cristos, ei sunt eliberaţi. Cum se întâmplă aceasta? Doar printr-un act al lui Dumnezeu, şi anume prin chemare şi regenerare (vezi Romani 8:28-30).

De asemenea, aspectul esenţial al lui Pavel se aplică discuţiei noastre anterioare referitoare la subiectul din Romani 7:14-25 (omul nenorocit) şi celor care argumentează în mod greşit că subiectul este un necreştin (fie că este vorba de Pavel înainte de convertirea lui sau de un iudeu care se luptă sub condamnarea Legii) dar care, totuşi, în mod probabil „îşi găseşte plăcerea” în Legea lui Dumnezeu în omul dinăuntru. Această plăcere în Lege nu poate fi afirmată cu privire la orice necredincios conform comentariilor lui Pavel de aici! Necredincioşii nu sunt neutri, nici indiferenţi faţă de Dumnezeu. Ei sunt în mod evident vrăjmaşi ai lui Dumnezeu! Ei Îl urăsc. Îl urăsc pe Fiul Său. Urăsc poruncile Sale.

Versetele 7-8 explică motivul pentru care mintea concentrată asupra firii pământeşti conduce în mod sigur la moarte. Conform lui Moo, „Ca mod de exprimare pe scurt a principiului sau puterii lumii nelegiuite, «firea pământească» şi mentalitatea caracteristică ei sunt în mod necesar ostile lui Dumnezeu şi tuturor scopurilor Lui. Nicio neutralitate nu este posibilă; fără gândirea îndrumată de Duhul, aflată doar prin uniune cu Cristos (vezi v. 9-10), oamenii îşi pot conduce vieţile lor doar într-un mod care este ostil lui Dumnezeu, iar aceasta va atrage după sine mânia Sa. Cea de-a doua parte a v. 7 şi a v. 8 explică această vrăjmăşie faţă de Dumnezeu. «Umblarea după lucrurile firii pământeşti» nu se supune şi nici nu poate să se supună Legii lui Dumnezeu. Cei care «trăiesc după îndemnurile firii pământeşti» – persoanele «fireşti» separate de Cristos – nu pot să placă lui Dumnezeu.” Din aceasta Moo scoate în evidenţă două aspecte foarte importante pe care doar ce le-am declarat mai sus, dar care sunt demne de a fi auzite iarăşi – „În primul rând, «Legea lui Dumnezeu» rămâne un standard (sau „standardul”) după care poate fi evaluată şi condamnată conduita necredincioşilor. Credincioşii nu mai sunt «sub Lege» (Romani 6:14, 15), supuşi autorităţii ei obligatorii (7:4): însă necredincioşii se află încă sub această putere. În al doilea rând, evaluarea de către Pavel a persoanelor care sunt în afara lui Cristos poate fi sumarizată, pe bună dreptate, în categoriile teologice ale «depravării totale» şi «neputinţei totale». «Depravare totală» nu înseamnă că toţi oamenii sunt pe cât de răi este cu putinţă – că toţi oamenii comit orice păcat posibil – nici nu neagă faptul că există o cunoaştere a binelui în lăuntrul fiecărei persoane. La ce se referă mai degrabă este că orice persoană despărţită de Cristos se află complet în puterea păcatului, iar această putere se extinde asupra tuturor abilităţilor persoanei. Aceasta a enunţat Pavel prin acuzarea tuturor necreştinilor de a avea o mentalitate, o direcţie totală a vieţii, care este în mod natural vrăjmaşă lui Dumnezeu (v. 7). Toţi oamenii, prin natura provenită din Adam, sunt iremediabil «înclinaţi sau orientaţi» mai degrabă spre binele lor propriu decât spre binele altora sau al lui Dumnezeu.”

Aşadar, doctrinele depravării totale şi ale neputinţei totale sunt complet pauline, şi nu, aşa cum argumentează unii, invenţia gândirii calviniste impuse acum textului biblic. Oamenii nu vor veni la Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu-i face binevoitori sau dornici ca să vină la El! De aceea Pavel poate să şi declare în versetul 8 – „cei ce sunt pământeşti nu pot să placă lui Dumnezeu.” Ei nu pot să placă lui Dumnezeu, fiindcă orientarea lor fundamentală este ura faţă de Dumnezeu, inclusiv înţelegerea întunecată şi incapacitatea de a păzi legea lui Dumnezeu. În Adam, moartea domneşte! Prin urmare, cei pe care Pavel îi descrie ca fiind „în firea pământească”, trebuie să fie o referinţă la necreştini.

Însă în versetul 9, avem o schimbare dramatică de subiect de la cei în firea pământească aşa cum au fost descrişi în versetele precedente, la cei care sunt în Cristos. Vorbind în această manieră, Pavel este clar în privinţa faptului că soarta atribuită celor în firea pământească nu va fi aceiaşi pentru cei în Duhul. De aceea Pavel declară atât de categoric, „Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi.”
Observaţi ce spune şi ce nu spune Pavel în această privinţă. Aceasta nu trebuie să fie înţeleasă ca o propoziţie condiţională, ca şi cum Pavel ar fi spus că în unii dintre ei n-ar locui Duhul, iar în unii ar locui. Mai degrabă, fraza indică o condiţie împlinită – adică, din moment ce Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi.

De asemenea, Pavel spune că, de vreme ce Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi, nu sunteţi „stăpâniţi” de firea pământească. Aşadar, Duhul Sfânt este clar descris ca agentul sfinţirii, Cel care se asigură că primim toate binecuvântările care sunt ale noastre în Cristos. Aceasta este mărturia profeţilor lui Israel privind caracteristicile erei mesianice care va veni – precum cea din lecţia noastră din Vechiul Testament (Ezechiel 37:1-14). În mintea apostolului, a fi în Cristos este doar un alt mod de a spune că persoana este sălăşluită de Duhul Sfânt. Oasele moarte au prins viaţă când Duhul formează o oştire puternică constituită din cei care nu mai umblă după îndemnurile firii pământeşti, ci umblă (trăiesc) după îndemnurile Duhului.

Ca urmare, modul de viaţă pentru cei care sunt în Cristos este determinat de Duhul, nu de firea pământească aşa cum era atunci când ei se aflau în Adam. Acest fapt caracterizează orice creştin. A fi în Cristos înseamnă a fi în Duhul, şi a fi în Cristos (sau, ca aici, „în Duhul”) înseamnă a fi în afara stăpânirii firii pământeşti. Dintr-un limbaj ca acesta, reformaţii, după Calvin, au dezvoltat categoria teologică a „uniunii cu Cristos”, ca perspectivă majoră prin care să discute viaţa creştină. Din această perspectivă s-a argumentat că, credinciosul în Isus Cristos este unit cu Isus Cristos – care este în cer – prin intermediul credinţei. Această uniune este percepută ca o legătură de nedestrămat realizată între credincios şi Isus Cristos prin Duhul Sfânt.

Aşa cum Leon Morris evidenţiază, Pavel „vorbeşte despre Duhul ca fiind « în » credincioşi. De asemenea, el vorbeşte de Cristos ca fiind « în » oamenii Săi (v. 10; Galateni 2:20), şi de Duhul ca fiind la fel « în » ei (aici). Evident că Pavel are ideea exprimării unei sălăşluiri mutuale; el doar schimbă terminologia în care o exprimă.
Totuşi, obiceiul său este de a vorbi despre credincioşi ca fiind în Cristos (mai degrabă decât Cristos în ei) şi de Duhul ca fiind în credincioşi (mai degrabă decât ei în El). Oricare ar fi modul în care el o spune, credincioşii trăiesc foarte aproape de Dumnezeu, iar prezenţa constantă a lui Dumnezeu este importantă.” Acesta este un avertisment bun pentru noi în legătură cu modul uşor în care vorbesc unii despre a-L avea pe „Isus în inimile lor.” O asemenea terminologie nu este clară şi invită la un sentimentalism şi subiectivism nepotrivit. Ignoră conceptele pauline evidenţiate aici cu referire la antiteza dintre a fi „în firea pământească” şi a fi „în Duhul”. Este mult mai bine să se vorbească de credincios ca fiind „în Cristos” şi de Duhul ca locuind în credincios, mai degrabă decât a se vorbi despre „Isus ce trăieşte în inimile noastre”.

În plus, Pavel nu spune că cei în care locuieşte Duhul nu mai sunt în firea pământească. Pavel nu este perfecţionist sau gnostic! Ci Pavel spune că aceia în care locuieşte Duhul nu mai sunt „stăpâniţi de firea pământească” Implicaţia clară a acestei afirmaţii fiind aceea că, deşi rămânem în firea pământească până în ziua Domnului Isus, noi nu mai suntem controlaţi sau stăpâniţi de ea. Noi suntem „în Cristos” şi nu „în Adam”. Însă, cu toate că suntem „în Cristos” şi recipienţi ai tuturor binecuvântărilor Lui mântuitoare, noi rămânem şi „în firea pământească”, până la moartea sau învierea noastră, deşi nu mai suntem sub stăpânirea firii pământeşti, „fiind izbăviţi”. Acest fapt capătă sens perfect atunci când este perceput escatologic.

În cele din urmă, aceasta înseamnă că deducţia logică a faptului de a fi sălăşluit de Duhul este la fel adevărată: „dacă nu are cineva Duhul lui Cristos, el nu aparţine lui Cristos.” Două aspecte ies în relief aici. Mai întâi, se afirmă despre Duhul Sfânt a fi „Duhul lui Cristos”, indicând faptul că, pentru Pavel, Duhul Sfânt este atât „al lui Dumnezeu” cât şi „al lui Cristos” în mod reciproc. Implicaţiile trinitariene sunt evidente. În al doilea rând, deşi am afirmat repetat acest adevăr, posedarea sau deţinerea Duhului este ceea ce face pe cineva creştin precum şi recipient al binecuvântărilor care sunt ale noastre „în Cristos”. Cei care nu au Duhul, sunt „în Adam”, şi prin urmare, nu aparţin lui Cristos. Contrastul este foarte evident.

În versetul 10, Pavel continuă cu contrastul reliefat în versetul precedent. El spune, „Şi dacă Cristos este în voi, trupul vostru, da, este supus morţii, din pricina păcatului; dar duhul vostru este viu, din pricina neprihănirii.” Observaţi că sălăşluirea lui Cristos şi sălăşluirea Duhului este, practic, reciprocă. Dacă Duhul locuieşte în noi, atunci Cristos locuieşte în noi. După cum se exprimă un scriitor: „uniunea cu Cristos este singura cale de intrare în viaţa veacului ce va veni, a cărei trăsătură distinctă este Duhul.”

Totuşi, lucrurile devin puţin mai dificile când Pavel afirmă că, datorită faptului că Isus Cristos trăieşte în voi, „trupul vostru este supus morţii, din pricina păcatului.” În ciuda dificultăţilor ar trebui, probabil, să-l înţelegem pe Pavel ca referindu-se la faptul că, creştinul trebuie să se supună încă morţii ca plată a păcatului, din cauză că el este păcătos. Această interpretare este confirmată de versetul 11. Punctul de vedere al lui Pavel este că, deşi trupul este supus morţii din cauza păcatului, totuşi, voi veţi trăi fiindcă Duhul este viaţă, datorită neprihănirii. Încă o dată, acest fapt capătă sens interpretând punctul de vedere al lui Pavel în lumina distincţiei între Cristos şi Adam. Deşi noi suntem înviaţi în Cristos, trebuie încă să gustăm boldul morţii, „din pricina păcatului”. Noi suntem „în Cristos”, însă rămânem „fire pământească” până la înviere.

Însă întrebarea critică de aici este, cum traducem cuvântul „pneuma”? Se referă acesta la duhul uman care este înviat (aşa cum NIV interpretează acest verset), sau la Duhul Sfânt care dăruieşte viaţă? Există câteva motive de a crede că NIV traduce pur şi simplu greşit acest termen, din moment ce în tot acest capitol pneuma se referă constant la Duhul Sfânt, aşa cum o face în versetul următor. Conform lui Moo, „Pavel învaţă că, de fapt, credinciosul, deşi este încă legat de un trup muritor, pământesc, Îl are pe Duhul care locuieşte în lăuntrul lui sau al ei, puterea noii vieţi spirituale, care aduce atât acea „viaţă”, în sensul izbăvirii din condamnare, de care se bucură acum şi viaţa învierii viitoare care va aduce transformare însuşi trupului. Toate acestea au loc „din pricina neprihănirii”, această „neprihănire” fiind „acea neprihănire atribuită” care duce la viaţă (vezi 5:21).” Cranfield adaugă, „Ce spune Pavel este că, din moment ce Cristos este în ei prin sălăşluirea Duhului, cu toate că ei trebuie încă să moară pentru că sunt păcătoşi, ei au prezenţa Duhului (care este în mod esenţial dătătoare de viaţă), ca şi siguranţa că vor fi în cele din urmă înviaţi din morţi.”

Prin urmare, versetul 11 este o elaborare a subiectului evidenţiat de Pavel în versetul 10. Pavel spune, „Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Cristos Isus din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi.” Când Duhul dăruieşte viaţă, El va asigura şi învierea trupurilor noastre. Există câteva aspecte importante care necesită a fi evidenţiate aici.

Mai întâi, noi vom fi înviaţi deoarece Duhul care locuieşte acum în toţi cei care sunt „în Cristos” este acelaşi Duh care L-a înviat pe Domnul nostru Isus din morţi. Creştinii ştiu ce li se va întâmpla la sfârşitul veacului, doar privind retrospectiv la ce I s-a întâmplat lui Isus. El a murit şi a fost înviat. Acelaşi lucru va fi adevărat pentru noi. În al doilea rând, deoarece Isus a fost înviat din morţi de Duhul Sfânt care locuieşte acum în noi, la fel trupurilor noastre muritoare le va fi dată viaţa prin Duhul, care este o referinţă clară la învierea trupească de la sfârşitul veacului! În al treilea rând, acest fapt se potriveşte cu ceea ce Pavel va declara mai târziu în capitol, şi anume că toţi cei predestinaţi sunt chemaţi, toţi cei chemaţi sunt justificaţi, şi toţi cei justificaţi sunt glorificaţi. Prin urmare, toţi care au Duhul Sfânt, Cel care L-a înviat pe Cristos din morţi, vor fi înviaţi din morţi. Aşa cum Pavel a declarat deja în Romani 6:5 şi următoarele „Dacă ne-am făcut una cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui.” Toţi cei care mor împreună cu Cristos vor învia împreună cu El. Duhul Sfânt care locuieşte înlăuntrul nostru nu este doar dovada că acesta va fi cazul, ci Duhul este Cel care va înfăptui aceasta!

A fi în Cristos înseamnă a fi în acelaşi timp în Duhul – „a umbla în Duhul” aşa cum a exprimat-o Pavel mai devreme. Fiindcă Duhul lui Dumnezeu trăieşte în voi, voi nu mai trăiţi după îndemnurile firii pământeşti, în conformitate cu legea scrisă care vă condamna înainte. Într-adevăr, din pricină că Duhul lui Dumnezeu trăieşte în voi, voi aveţi viaţă, bucurie şi pace. Aţi fost izbăviţi din păcat, moarte şi condamnare, şi veţi triumfa asupra morţii întocmai cum Isus a triumfat. Voi aparţineţi veacului ce va veni, nu acestui veac rău care trece chiar acum. Sunteţi moştenitori ai tuturor binecuvântărilor promise nouă în Isus Cristos, cel de-al doilea Adam.

Iar aceasta, iubiţii mei fraţi, este lucrarea binecuvântatului Duh Sfânt, care trăieşte în voi, şi drept urmare vă uneşte cu Mântuitorul vostru înviat şi înălţat, Isus Cristos. Iar a fi în Duhul înseamnă a fi în Cristos care înseamnă viaţă, nu în Adam, care înseamnă moarte. Prin urmare, haideţi să ne socotim pe noi înşine morţi faţă de păcat, însă vii pentru Dumnezeu (Rom. 6:11). Amin!

Tradus de Lacrisa Novac


Cuprins | Studii Biblice