Au schimbat adevărul pentru o minciună

(Psalmul 19:1-14, Romani 1:18-32)

Dr. Kim Riddlebarger


După cum ştiţi, nu poate exista vestea bună a Evangheliei fără vestea rea a păcatului. Pentru că, dacă nu realizăm gravitatea păcatului omenesc şi neputinţa condiţiei umane, nu vom înţelege niciodată harul lui Dumnezeu pentru noi în Isus Hristos. Începând cu Romani 1:18 şi continuând până în Romani 3:20, Pavel descrie condiţia umană după căderea rasei lui Adam în păcat. Când Pavel termină, întreaga rasă umană, evrei şi neevrei deopotrivă, stau condamnaţi sub acuzaţiile drepte ale lui Dumnezeu. Am acoperit deja o mare parte a primului capitol din Romani, unde sunt incluse salutul (versetele 1-7), observaţiile personale ale lui Pavel adresate Bisericii în versetele 8-15 şi declaraţia din versetele 16-17 ce rezumă întreaga scrisoare. Vă amintiţi că în acele două versete Pavel scrie: "Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a Iudeului, apoi a Grecului; deoarece în ea este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: 'Cel neprihănit va trăi prin credinţă.'" Deşi este confruntat cu nenumărate tentaţii să se ruşineze de Evanghelie, deoarece Evanghelia este o nebunie pentru greci şi o piatră de poticnire pentru evrei, lui Pavel nu-i este ruşine de Evanghelie. Pavel ştie că mesajul despre Hristos răstignit este singurul mijloc prin care Dumnezeu îi aduce pe păcătoşi într-o stare după voia Lui; singurul mijloc prin care Dumnezeu creează viaţă, creează credinţă şi Îşi izbăveşte poporul de mânia care va veni peste întreaga lume.

Trecem acum la o nouă şi destul de lungă secţiune din Romani, în care Pavel ne descrie cu multe şi înspăimântătoare detalii gravitatea condiţiei umane. Ce ne spune Pavel aici nu e o veste bună. Pavel vorbeşte mai întâi neevreilor, în Romani 1:18 până la versetul 32, înainte să îndrepte reflectorul legii lui Dumnezeu asupra evreilor, din Romani 2 până în Romani 3:8. Apoi, în versetele 9-20 din Romani 3 Pavel ia acelaşi reflector şi îl îndreaptă asupra tuturor, atât evrei cât şi neevrei. Înainte ca Pavel să termine, nimeni nu mai rămâne în picioare. Nimeni nu e neprihănit. Nu este nimeni care să-L caute pe Dumnezeu. Păcatul ne infectează din cap până în picioare şi, prin Lege, care e sfântă, neprihănită şi bună, devenim conştienţi de păcatul nostru. E un pasaj în care Pavel face o evaluare neîndurătoare a naturii umane care este în directă opoziţie cu o mare parte a culturii americane şi a tradiţiei noastre democratice. Pavel îi vede pe oameni ca fiind nişte păcătoşi răzvrătiţi, în timp ce americanii îi consideră pe oameni ca fiind esenţialmente buni. Pavel îi vede pe oameni ca fiind creaţi după chipul lui Dumnezeu, explicând de ce păcătoşenia umană este o atât de mare tragedie, în timp ce prietenii noştri americani contemporani consideră că fiinţele umane ocupă treapta cea mai de sus a scării evoluţiei, eliminând în esenţă orice diferenţă dintre oameni şi animale, pentru că toţi acţionează pe baza impulsurilor şi instinctelor fizice. Pavel vede soluţia pentru problema omenirii în crucea lui Isus Hristos, în timp ce fiecare american eficient şi prosper crede că poziţia lui Pavel referitor la păcat şi mântuire nu e nimic altceva decât un mit primitiv care trebuie respins ca o relicvă a trecutului.
Am spus toate acestea ca să arăt că ce găsim în această secţiune din Romani ne va confrunta cu păcatele noastre şi vinovăţia noastră faţă de un Dumnezeu sfânt, ofensând în acelaşi timp pe mulţi dintre contemporanii noştri. Dar, fără conştientizarea adevăratei noastre condiţii înaintea unui Dumnezeu sfânt, crucea lui Isus Hristos nu va avea o prea mare semnificaţie pentru noi. Va rămâne un scandal. Va rămâne o piatră de poticnire. Va rămâne o nebunie.

Deci, întorcându-ne la prima parte a textului nostru din această dimineaţă, la Romani capitolul 1, versetele 18-25, Pavel descrie aici natura adâncă şi permanentă a necredinţei. Motivul pentru care oamenii nu cred în Dumnezeu şi în Evanghelie este pur şi simplu acela că nu vor să creadă în Dumnezeu şi în Evanghelie. Dar Dumnezeu S-a descoperit tuturor prin ordinea creaţiei. Totuşi, oamenii înăbuşă în nelegiuire adevărul revelaţiei lui Dumnezeu. Versetul 18 începe o nouă secţiune a acestei epistole, dar în multe privinţe acest verset slujeşte şi ca o explicare a ultimei părţi din versetul 17, care spune: "Cel neprihănit va trăi prin credinţă." Observaţi paralela dintre versetul 17, "în Evanghelie este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu" şi ce urmează în versetul 18: "Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăbuşă adevărul în nelegiuirea lor." În lumina acestei paralele directe trebuie spuse două lucruri. În primul rând, faptul că mânia lui Dumnezeu se descoperă chiar acum împotriva păcatului omenirii, împotriva nelegiuirii şi răutăţii oamenilor, înseamnă cât se poate de clar că nu există absolut nici o cale prin care să putem sta îndreptăţiţi înaintea lui Dumnezeu în afara credinţei. Într-adevăr, dacă nu primim de la Dumnezeu darul neprihănirii prin credinţă, Dumnezeu ne priveşte ca pe nişte nelegiuiţi şi stricaţi şi, prin urmare, supuşi dreptei Sale judecăţi. Mai mult, la fel ca în versetul 17, şi în versetul 18 verbul "se descoperă" este la timpul prezent, făcând legătura directă dintre descoperirea mâniei lui Dumnezeu şi descoperirea neprihănirii lui Dumnezeu în Evanghelie. Deşi suntem tentaţi, aşa cum fac mulţi, să credem că Pavel ne arată aici cum mânia lui Dumnezeu se descoperă prin dezastre naturale care au loc pe pământ din cauza răutăţii şi nelegiuirii oamenilor, în felul acesta am înţelege total greşit ideea pe care o subliniază Pavel aici, aceea că descoperirea mâniei lui Dumnezeu vine din aceeaşi sursă ca şi descoperirea neprihănirii Sale - şi anume predicarea Evangheliei. Ori de câte ori este predicată crucea, avem o descoperire a neprihănirii lui Dumnezeu şi o descoperire a mâniei lui Dumnezeu împotriva păcatului. Mai mult decât orice altceva, crucea adevereşte faptul că Dumnezeu în mod necesar trebuie să pedepsească fiecare încălcare a Legii Sale. Dacă păcătoşii ar putea fi salvaţi prin orice alt mijloc în afară de moartea Fiului fără păcat al lui Dumnezeu, cu siguranţă Dumnezeu ar fi găsit o altă metodă. Vedem că nu există altă metodă atunci când Dumnezeu Îşi varsă mânia asupra Fiului Său, care moare în locul poporului Său. Dar crucea ne mai aminteşte şi că o astfel de mânie vine asupra celor ce refuză să-şi pună credinţa în Isus Hristos. Prin urmare, în cruce, mânia lui Dumnezeu împotriva nelegiuirii oamenilor, care va culmina în judecata finală, se descoperă chiar acum.

Aşa cum ne aminteşte Leon Morris, "Dacă nu există ceva de care să fim mântuiţi, nu are rost să vorbim despre mântuire." Morris are absolută dreptate. Vestea rea trebuie să stea înaintea ochilor noştri înainte să putem înţelege vestea bună a Evangheliei. Simpla menţionare a mâniei lui Dumnezeu îi incomodează pe americanii moderni. Pentru a înlătura această ofensă, unii comentatori insistă că mânia lui Dumnezeu este doar un fel de principiu divin al reciprocităţii. În alte cuvinte, ce semeni, aceea vei secera. Un comportament rău va duce la consecinţe rele. Dar cei mai mulţi comentatori înţeleg corect că Pavel se referă la faptul că mânia lui Dumnezeu se descoperă în prezent. Iar descoperirea acestei mânii acum ne îndreaptă privirile spre viitor, spre descoperirea finală a mâniei lui Dumnezeu în ziua judecăţii. Aşa cum ne aminteşte un scriitor: "Judecata lui Dumnezeu în istorie anticipează culminarea mâniei Sale în ziua judecăţii."
Trebuie însă să înţelegem foarte clar că mânia lui Dumnezeu împotriva întregii nelegiuiri şi stricăciuni a bărbaţilor şi femeilor îşi are originea în faptul că Dumnezeu este sfânt, El trebuie să pedepsească tot păcatul. Dumnezeu nu se mânie în acelaşi fel în care se mânie oamenii păcătoşi. Noi ne mâniem pentru că ne enervăm foarte uşor, pentru că nu ni se face pe plac, pentru că n-am dormit suficient sau pentru că nivelul glucozei din sânge este scăzut. Dumnezeu se mânie pe păcat pentru că El este sfânt. Iar crucea ne arată foarte clar ce atrage după sine o astfel de sfinţenie, suferinţa lui Hristos şi mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului, atât în prezent cât şi în ziua judecăţii.

E de asemenea important să observăm că există aici un fel de progresie în argumentaţia lui Pavel. Lipsa de evlavie duce la răutate (mai precis nelegiuire), care este opusul neprihănirii descoperite în Evanghelie. Până la urmă, asta se întâmplă pentru că oamenii sunt fără Dumnezeu. Ei comit păcate prin care înăbuşă adevărul. Cred că ne este de folos să notăm şi că aceste categorii pe care le prezintă Pavel aici, necinstirea lui Dumnezeu şi nelegiuirea oamenilor, reflectă cele două table ale Legii. Necinstirea lui Dumnezeu, sau lipsa de evlavie, reflectă păcatele împotriva primei table a Legii, care defineşte îndatoririle noastre faţă de Dumnezeu - acestea sunt primele patru porunci din cele Zece Porunci. Nelegiuirea, lipsa de neprihănire, se referă la păcate împotriva altora - aşa-zisa a doua tablă a Legii, poruncile de la cinci la zece care vorbesc despre îndatoririle faţă de aproapele nostru.

Trebuie să mai observăm şi faptul că, în limba greacă, cuvântul tradus aici prin "înăbuşă" exprimă ideea suprimării unui lucru, a împiedicării sau a sufocării acestuia. Timpul prezent înseamnă că această înăbuşire a adevărului este încercată dar nu este niciodată pe deplin realizată. Oamenii încearcă fără succes să înăbuşe adevărul lui Dumnezeu pentru că sunt păcătoşi şi pentru că urăsc ceea ce ştiu că este adevărat. Ioan ne spune că oamenii iubesc mai mult întunericul decât lumina pentru că faptele lor sunt rele. Pentru noi toţi, asta înseamnă simplu şi practic că nu există atei. Există doar oameni care încearcă să înăbuşe ceea ce ştiu că este adevărat despre Dumnezeu dar nu vor să creadă. Această înăbuşire intenţionată şi vinovată a adevărului este motivul pentru care mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer chiar acum. Bărbaţi şi femei, toţi bărbaţii şi toate femeile cunosc adevărul. Dar, despărţiţi de harul lui Dumnezeu şi de Isus Hristos, ei în mod inevitabil aleg să-L respingă pe Dumnezeu şi pe Hristosul Său, preferând să trăiască în nelegiuire, preferând să continue să păcătuiască împotriva lui Dumnezeu şi împotriva aproapelui lor.

Această spirală descendentă a necredinţei şi gravitatea mereu crescândă a răzvrătirii umane care rezultă din înăbuşirea adevărului sunt explicate simplu, într-un mod grafic, de către Pavel în ultima parte a capitolului. De fapt, Pavel vorbeşte de trei ori despre faptul că Dumnezeu îi lasă pe oameni să sufere consecinţele păcatelor lor după ce ei schimbă adevărul lui Dumnezeu pentru o minciună. Putem vedea acest lucru în versetele 19-20, unde Pavel ne arată că motivul pentru care oamenii nu cred în Dumnezeu, motivul pentru care ei resping Evanghelia, se găseşte înăuntrul lor şi nu este acela că Dumnezeu nu S-a descoperit suficient de mult. Pavel scrie: "Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi."
Observaţi că Dumnezeu se descoperă în natură într-un mod specific, pe care Pavel îl va defini pentru noi. El nu se referă la o cunoaştere înnăscută despre Dumnezeu, cu care bărbaţii şi femeile se nasc, ci la o cunoaştere a lui Dumnezeu căpătată direct prin contactul cu ordinea creaţiei. Faptul că Dumnezeu ne-a făcut cunoscut acest lucru, încă de la facerea lumii, înseamnă că există o descoperire constantă a lui Dumnezeu în ordinea creaţiei şi a existat chiar de la începutul timpului. Asta înţelegem atunci când vorbim despre revelaţia generală în contrast cu revelaţia specială care se referă la Sfintele Scripturi.

Dar nu numai că Dumnezeu S-a făcut cunoscut, această revelaţie este simplă. În alte cuvinte, revelaţia lui Dumnezeu prin natură este clară şi accesibilă. Se exclude astfel o cunoaştere lăuntrică a lui Dumnezeu, deşi Pavel va susţine o cunoaştere lăuntrică a lui Dumnezeu în Romani capitolul doi. Faptul că această revelaţie este văzută cu claritate, este înţeleasă din ce a fost creat, ne arată că Pavel se referă la ceva din exteriorul nostru; altfel spus, la ceva ce noi observăm în creaţie. Asta înseamnă că nu trebuie să fim filozofi sau teologi ca să obţinem această cunoaştere. Orice om care are cel mai mic contact cu lumea primeşte această descoperire de la Dumnezeu. El ştie că Dumnezeu există. Pentru că în acest caz întreaga creaţie ne descoperă că există un Dumnezeu. Iar Dumnezeu S-a făcut cunoscut tuturor în mod vizibil prin ceea ce El a creat. Prin urmare, întreaga creaţie, tot ce există, reflectă gloria intrinsecă a lui Dumnezeu ca şi Creator al tuturor lucrurilor. De aceea, Romani 1:19 ar trebui de fapt înţeles ca un puternic ecou al Psalmului 19 (lecţia noastră din Vechiul Testament). Cerurile declară într-adevăr slava lui Dumnezeu. Iar pământul vesteşte lucrarea mâinilor Lui.

Dar, ca şi cum n-ar fi fost suficient de clar, în finalul versetului din Romani 1:19 Pavel mai accentuează o dată că Dumnezeu S-a făcut cunoscut tuturor bărbaţilor şi femeilor, descoperindu-Se în natură. Dumnezeu li s-a arătat în mod simplu şi clar. Asta înseamnă că oricine poate vedea şi înţelege această revelaţie a lui Dumnezeu pentru că toţi bărbaţii şi toate femeile au fost creaţi în aşa fel încât să poată primi această descoperire pe care o oferă Dumnezeu în natură. Tocmai această cunoaştere a lui Dumnezeu căpătată din natură încearcă oamenii păcătoşi să o înăbuşe şi o schimbă pentru o minciună prin comportamentul lor nelegiuit. La acest lucru se referă teologii reformaţi atunci când vorbesc despre autonomie. Adică noi respingem adevărul lui Dumnezeu şi ne devenim lege nouă înşine. Definim adevărul nu în lumina revelaţiei lui Dumnezeu ci luăm ca punct de referinţă propria noastră păcătoşenie. Devenim autonomi. Ne devenim lege nouă înşine.

În versetul 20 Pavel ne informează că această revelaţie a lui Dumnezeu are un conţinut foarte specific. Însuşirile nevăzute ale lui Dumnezeu. În creaţie noi vedem atât puterea eternă a lui Dumnezeu cât şi un al doilea termen, tradus aici prin "dumnezeirea Lui", un termen specializat ce rezumă diversele atribute divine care constituie divinitatea. Deoarece există o revelaţie a atributelor invizibile ale lui Dumnezeu în creaţie, orice persoană în viaţă ştie că Dumnezeu este veşnic, ştie că El este atotputernic, ştie că El posedă toate atributele divinităţii. Aşa cum spunea un scriitor, "În natură Îl vedem pe Dumnezeul naturii."

Dar consecinţele acestei înăbuşiri a adevărului despre Dumnezeu în nelegiuire devin de-acum clare. Pavel le accentuează puternic la sfârşitul versetului 20: "Aşa că nu se pot dezvinovăţi." E extrem de important să ne amintim că, deşi fiecare are o cunoaştere a lui Dumnezeu căpătată din natură, această cunoaştere în ea însăşi nu este suficientă ca să mântuiască. Dar această cunoaştere a lui Dumnezeu e suficientă ca să ne condamne. Într-adevăr, exact acesta este scopul revelaţiei lui Dumnezeu în creaţie: nimeni să nu se poată dezvinovăţi. De aceea lucrarea misionară este atât de importantă. Evanghelia, care nu este revelată în natură, trebuie dusă înaintea tuturor celor ce nu au auzit de Mântuitorul, pentru că oamenii nu pot veni la cunoaşterea salvatoare a lui Dumnezeu fără mesajul Evangheliei, prin care Dumnezeu creează viaţă şi credinţă, descoperind neprihănirea pe care o dă Dumnezeu.
În versetele 21-25 Pavel vorbeşte despre această serie de consecinţe care rezultă din spirala mereu descendentă a păcătoşeniei umane. Observaţi modelul. Oamenii schimbă adevărul lui Dumnezeu pentru o minciună, apoi Dumnezeu îi lasă în voia lor, îi abandonează în seama consecinţelor păcatelor acestora. Pavel spune: "Fiindcă, cu toate că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit; şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare. De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile; căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin."

În aceste versete Pavel repetă câteva din ideile pe care le-a prezentat deja, dar acum expune mai în detaliu consecinţele păcatului uman şi consecinţele suprimării adevărului lui Dumnezeu. În versetul 21 Pavel accentuează din nou această idee, ca şi cum n-am fi înţeles-o deja. Toţi oamenii Îl cunosc pe Dumnezeu. Prin urmare, ei nu au nici un fel de scuză. Din cauza păcatului, oamenii nu Îl slăvesc pe Dumnezeu aşa cum ar trebui să o facă. Nici nu Îi dau lauda şi onoarea care I se cuvin, deoarece, spune Pavel, ei înăbuşă ceea ce ştiu că e adevărat. Gândurile necreştinilor devin deşarte iar inima lor fără pricepere devine din ce în ce mai întunecată. Respingând Creatorul, necreştinii nu vor înţelege niciodată pe deplin creaţia. Dar e important să nu pierdem din vedere ce vrea Pavel să înţelegem aici atunci când spune despre inima omului că este întunecată. Pavel nu se referă la muşchiul care pompează sânge, ci la adevăratul ei interior. Adevărata identitate a unei persoane. Pentru un vorbitor de limbă greacă, inima era considerată ca fiind adevăratul sediu al stării sufleteşti a unei persoane. Aceasta include nu doar emoţiile, ci şi intelectul şi voinţa. De aceea, atunci când Pavel spune că inima omului este întunecată, întreaga persoană este întunecată, din punct de vedere intelectual, moral, spiritual şi emoţional. Nici o parte a naturii umane nu rămâne neafectată de această spirală care coboară spre păcat.

Fiind în această condiţie intelectuală şi morală, cei ce se cred înţelepţi de fapt demonstrează că sunt fără pricepere. Astfel de oameni schimbă slava lui Dumnezeu pentru idolatrie; imagini modelate după chipul oamenilor muritori, păsărilor, animalelor şi reptilelor. Prin urmare, această suprimare a adevărului duce la deşertăciune intelectuală. Însă această deşertăciune intelectuală este inevitabil urmată de idolatrie. În loc să se închine Creatorului, oamenii se închină lucrurilor create. De aceea Calvin spune pe bună dreptate despre mintea căzută a bărbaţilor şi femeilor că e o fabrică de idoli. Într-adevăr, pentru că bărbaţii şi femeile posedă adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu, care îi trădează la fiecare mişcare, singurul mod în care pot împiedica această cunoaştere să-i facă să-şi piardă controlul este să încerce să respingă ceea ce ştiu că e adevărat şi să trăiască într-o deplină inconsecvenţă a necredinţei. Mult mai mulţi sunt cei ce remodelează această cunoaştere în idoli; dar de cele mai multe ori e vorba de idolul unui zeu blând şi binevoitor care nu vine cu pretenţii morale sau care are pretenţii morale foarte uşor de îndeplinit. Un astfel de zeu seamănă inevitabil cu creatorul său. Această cunoaştere suprimată a lui Dumnezeu serveşte de asemenea ca bază pentru toate religiile false; astfel se explică de ce oamenii sunt incurabili de religioşi şi atât de predispuşi spre idolatrie.

Deşi aici Pavel se referă în mod clar la păgânism, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că un idol este orice lucru pe care îl folosim ca să ne punem în centru pe noi, nu slava Creatorului. Gloria Dumnezeului etern poate fi direcţionată către o creatură. Poate fi direcţionată către o parte a creaţiei (soarele sau luna), o statuie, un stâlp totemic, chiar şi o celebritate. Dar idolul nostru preferat, idolul pe care îl iubim cel mai mult, suntem noi înşine; idolul căruia i ne închinăm, idolul pe care îl răsfăţăm, idolul pe care îl adorăm, pentru că înăbuşim cunoaşterea lui Dumnezeu, Căruia ar trebui să-I dăm toată slava, gloria şi onoarea ce I se cuvin Lui, nu nouă. Nu putem fi mântuiţi de păcatele noastre prin idolatrie. Dimpotrivă, idolatria stă la rădăcina celor mai multe păcate omeneşti.

Astfel, ca o consecinţă a schimbării slavei lui Dumnezeu pentru idolatrie, citim în versetul 24 că "Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile." Dumnezeu îi abandonează pe oameni - ce cuvinte înfricoşătoare! Pavel le repetă de trei ori în următoarele câteva versete. Acesta e un act pozitiv al lui Dumnezeu prin care El încetează să mai restricţioneze răutatea umană şi o lasă să-şi urmeze cursul, să-şi atingă adâncimea maximă. Charles Hodge vorbeşte despre acest lucru spunând: "Dumnezeu îi pedepseşte pe oameni pentru apostazia lor atunci când îi abandonează sub biciul păcatului. El îndepărtează de la cei răi restricţiile providenţei şi harului Său şi îi lasă sub domnia păcatului. Vedem cum păcatele vin unul după altul, ca o răzbunare." Astfel, în acest caz Dumnezeu îi abandonează pe cei ce au schimbat gloria Sa pentru idolatrie. Rezultatul este o imoralitate sexuală în creştere necontrolată, ce duce la degradarea trupurilor noastre; ceva tipic pentru păgânism şi pentru secularismul modern. Şi, aşa cum Pavel va clarifica în versetele următoare, această spirală descendentă a păcătoşeniei umane coboară la niveluri din ce în ce mai mari de depravare şi perversiune umană.

Deşi toate acestea sunt adevărate, trebuie să avem foarte mare grijă aici pentru că în urechea noastră expresia "Dumnezeu i-a abandonat" are o finalitate sinistră. Pavel spune că păcatul uman şi idolatria au consecinţe inevitabile în care Dumnezeu îşi retrage restricţiile pe care le-a pus tragerii în jos realizată de păcat. Dar asta nu înseamnă că la astfel de oameni harul lui Dumnezeu nu mai poate să ajungă. De aceea trebuie să avem tot timpul în minte cuvintele lui Pavel din 1Corinteni 6:9-11: "Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii, nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu." Dar trebuie să citim şi următorul verset. "Şi aşa eraţi unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi, în Numele Domnului Isus Hristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru." Da, vom culege consecinţele acţiunilor noastre. Dar Dumnezeu îi va mântui pe aleşii Săi. El îi va transforma din idolatri în oameni care Îi dau lauda şi mulţumirea ce I se cuvin. Asta înseamnă că nu există nimeni care să fie prea păcătos sau care s-a îndepărtat prea mult ca să mai poată fi salvat de Dumnezeu din păcatele lui. De fapt, tocmai când ni se pare că Dumnezeu a renunţat la cineva, El în realitate începe să salveze acea persoană.

În versetul 25 Pavel rezumă esenţa păcătoşeniei umane, făcând legătura dintre ce a fost mai înainte şi ce urmează în continuare. În ciuda faptului că Dumnezeu Îşi descoperă mânia împotriva păcatului oriunde este proclamată crucea lui Hristos, şi în ciuda faptului că toţi oamenii Îl cunosc pe Dumnezeu deoarece El S-a descoperit prin creaţie, Pavel spune: "[Ei] au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin." Pavel contrastează aici adevărul lui Dumnezeu şi minciuna, deşertăciunea unei vieţi trăite în slujirea propriului eu şi în slujirea lucrurilor create în locul Creatorului. Din nou, Pavel are în vedere aici lipsa de onestitate a necredinţei. Adevărul este schimbat pentru ceva fals. "A sluji" se referă la ideea îndatoririlor religioase îndeplinite în diversele religii misterioase din timpul lui Pavel, cu sărbători minuţioase şi ritualuri cultice. Închinarea se referă atât la practicile religioase şi actele de venerare cât şi la sentimentele interioare de evlavie şi reverenţă care decurg dintr-o astfel de închinare. Ideea este că păgânii schimbă închinarea şi slujirea în faţa unui Dumnezeu viu şi adevărat pentru ceva ce e fals, ajungând astfel în sclavia păcatului lor, în sclavia lor înşişi şi în sclavia lucrurilor create.

În versetele 26-27, spirala mereu în coborâre a comportamentului uman continuă pe măsură ce Pavel descrie consecinţele inevitabile ale schimbării adevărului lui Dumnezeu pentru o minciună. Pentru că Dumnezeu îi abandonează pe oameni în seama unor niveluri şi mai mari, sau mai degrabă în seama unor şi mai mari adâncimi de depravare. În acest caz, sexualitatea umană devine pervertită. Ţinând cont de opinia curentă referitoare la homosexualitate în cultura americană, în care homosexualitatea este prezentată ca un fel de luptă nobilă împotriva moralismului victorian din vremurile demult apuse, chiar şi menţionarea acestui subiect cu referire la faptul că Dumnezeu îl consideră un păcat şi o manifestare a depravării umane îi face pe mulţi oameni să alerge în direcţie opusă. Dar Pavel se ocupă direct de acest subiect în versetul 26. El scrie, din pricina aceasta, din cauză că ei au respins adevărul şi au îmbrăţişat minciuna, "Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase; căci femeile lor au schimbat întrebuinţarea firească a lor într-una care este împotriva firii; tot astfel şi bărbaţii, au părăsit întrebuinţarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alţii, au săvârşit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri scârboase şi au primit în ei înşişi plata cuvenită pentru rătăcirea lor."

E o absurditate să argumentăm că Pavel condamnă aici promiscuitatea homosexuală sau homosexualitatea doar în relaţie cu păgânismul, nu actele homosexuale ca atare, nici relaţiile homosexuale monogame. Problema aici este că actele homosexuale sunt păcătoase şi sunt contrare naturii. La fel ca adulterul, care este relaţia sexuală din afara căsătoriei, cât şi curvia, care este o relaţie sexuală înaintea căsătoriei, toate păcatele sexuale sunt păcate împotriva trupurilor noastre. De aceea, păcatele sexuale sunt însoţite de o anumită măsură de vinovăţie şi ruşine mult mai mare decât în cazul altor păcate. Din cauză că sexualitatea umană este unul din cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu care ne aduce mari beneficii şi plăceri atunci când este exercitat în cadrul legământului căsătoriei, este extrem de important să nu se abuzeze de această sexualitate. Însă atunci când adevărul lui Dumnezeu este respins în favoarea unei minciuni, sexualitatea umană, în special când este privită prin lentila păgânismului, devine un stăpân crud care îi conduce pe bărbaţi şi femei spre niveluri şi mai mari de depravare pentru a-şi satisface poftele. Acesta e marele paradox al păcatului. În încercarea de a ne satisface poftele, comitem pângărirea supremă a trupurilor noastre. Însă consecinţele păcatelor homosexuale, descrise aici de Pavel, sunt cu adevărat mai mari decât consecinţele curviei sau adulterului, pentru că actele homosexuale încalcă în plus ordinea naturală. Pentru Pavel, ele sunt manifestarea respingerii adevărului şi acceptarea minciunii. Nu sunt doar păcate ale pasiunii şi păcate ale slăbiciunii firii pământeşti. În contextul argumentaţiei lui Pavel de aici, actele homosexuale sunt consecinţa acestei spirale descendente a păcatului uman şi a abandonării oamenilor de către Dumnezeu în seama acestuia.

Dar trebuie să fim foarte clari în privinţa faptului că actele homosexuale sunt păcătoase şi nu putem lăsa cultura să ne spună altceva. De asemenea, trebuie să ne fie la fel de clar că actele homosexuale pot fi iertate şi ele nu sunt menţionate de Pavel ca fiind partea cea mai de jos a spiralei coborârii rasei umane în păcat, pentru că păcătoşenia umană continuă să se manifeste în moduri şi mai întunecate. Unele din aceste moduri ni se par absolut inofensive, dar ele sunt tratate cu extremă seriozitate de către Dumnezeu. De fapt, în versetele 28-32 Apostolul continuă descrierea acestei spirale, o spirală care îşi atinge punctul cel mai de jos în aprobarea faptelor păcătoase de către cei ce ei înşişi cunosc căile neprihănite ale lui Dumnezeu, cei ce încurajează un comportament păcătos în alţii deşi ei nu fac astfel de lucruri. În versetele 28-32 Pavel descrie această ultimă manifestare a păcatului uman şi a înăbuşirii adevărului prezentând o listă de păcate care ilustrează adâncimile depravării umane. Pavel scrie: "Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. Astfel au ajuns plini de ori ce fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; sunt şoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă. Şi, cu toate că ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri, sunt vrednici de moarte, totuşi, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac."

Aşa cum învăţăm aici în versetul 28, oamenii care nu Îl păstrează pe Dumnezeu în cunoştinţa lor dau la o parte ceea ce ştiu că este adevărat şi acţionează în conformitate cu ceea ce ştiu că e fals. Asta înseamnă simplu că oamenii resping perspectiva lui Dumnezeu asupra lucrurilor, pentru că această cunoaştere a lui Dumnezeu interferează inevitabil cu căutarea plăcerilor, această cunoaştere aducând cu ea convingerea de păcat. Încă o dată citim că Dumnezeu îi abandonează pe oameni în seama consecinţelor respingerii adevărului. De această dată, în seama unei minţi depravate. Asta înseamnă că gândirea unei astfel de persoane este atât de stricată şi de coruptă încât conştiinţa acelei persoane nu mai funcţionează ca o busolă morală. Astfel de oameni nu mai au nici un ghid moral şi ajung să facă exact acele lucruri care n-ar trebui făcute. În astfel de circumstanţe, toate deciziile morale sunt luate din perspectiva acestei minţi întunecate şi împietrite, deoarece cunoaşterea lui Dumnezeu a fost respinsă şi a fost schimbată pentru o minciună.

Păcatele specifice care izvorăsc dintr-o minte depravată sunt listate de Pavel aici în versetele 29-31: curvia (o referire la păcatul sexual), viclenia, nelegiuirea (opusul îndreptăţirii înaintea lui Dumnezeu), lăcomia (dorinţa nesăţioasă de a avea mai mult pe seama altora), înşelăciunea (indicând şiretenia şi trădarea), răutatea (cineva care prezintă orice lucru în cea mai proastă lumină posibilă), bârfa (în sens strict, cineva care toarnă otravă împotriva aproapelui său), ura de Dumnezeu (această ură de Dumnezeu îi descrie pe toţi cei ce nu s-au încrezut în Hristos, conform cu Romani 8. Pavel foloseşte aici acest termen intensificându-i semnificaţia. Aceşti oameni Îl urăsc cu adevărat pe Dumnezeu), obrăznicia (termenul conţine un amestec de cruzime şi mândrie. Mândria şi obrăznicia se manifestă în dispreţuirea altora, în cruzime şi în bucuria găsită în suferinţa altora), trufia sau aroganţa (persoana care se încrede în propriile forţe, care s-a ridicat pe un piedestal deasupra celorlalţi, chiar deasupra lui Dumnezeu), lipsa milei (în sens strict lipsa sensibilităţii, a gingăşiei; termenul vine dintr-un cuvânt care înseamnă o lipsă de orice sentimente de tandreţe, gingăşie, blândeţe. Acest termen a fost folosit de Seneca, contemporan cu Pavel, pentru a descrie pruncuciderea. Oamenii care fac aşa ceva sunt lipsiţi de inimă).

Pavel spune că oamenii de pe această listă inventează noi metode de a face răul. Ei sunt neascultători de părinţi, primul simptom al tendinţei de respingere a autorităţii legitime. Scopul acestei aşa-numite listă de păcate sau listă de vicii... (şi mai sunt şi altele în scrierile lui Pavel. Într-adevăr, am avut deja una în 1Corinteni 6)... scopul acestor liste este să demonstreze că neevreii stau condamnaţi înaintea Dumnezeului lui Israel. Cu adevărat, cine dintre noi poate privi în jur, spunând: "Hei, eu nu sunt pe listă"? Nu, cu toţii ne regăsim în aceste liste. Dar, dacă adâncimea absolută a depravării umane nu se găseşte aici, o găsim în schimb în versetul 32. Neamurile "ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri, sunt vrednici de moarte..." Dar oare se pocăiesc? Nu, spune Pavel, partea cea mai de jos a spiralei este atinsă de cei care "nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac." Deci, cei ce fac răul vor simţi rănile provocate de faptele lor, în timp ce aceia care încurajează răul în alţii vor evita acele răni, însă în ochii lui Dumnezeu ei sunt chiar mai vinovaţi decât primii. Şi astfel am ajuns la baza spiralei descendente a depravării umane.

Aşa îi priveşte Dumnezeu pe neevrei, pe cei din afara liniei legământului lui Dumnezeu. E clar pentru toţi cei de aici că Pavel nu a acuzat doar anumite păcate şi anumite categorii de oameni, Pavel m-a acuzat pe mine şi Pavel te-a acuzat pe tine. Noi suntem cu toţii vinovaţi înaintea lui Dumnezeu. E ca şi cum juriul s-a întors după deliberări, se citeşte sentinţa şi noi tocmai am auzit verdictul - vinovat. Sentinţa a fost pronunţată - moartea. Va veni o zi a mâniei şi judecăţii, pentru că Dumnezeu ni S-a revelat prin ceea ce a creat, dar noi nu I ne închinăm. Nu Îl slujim. Nu Îi mulţumim aşa cum ar trebui să o facem. Am schimbat adevărul lui Dumnezeu pentru o minciună. Iar Dumnezeu ne-a abandonat. Nu, Evanghelia nu are o prea mare semnificaţie pentru oamenii care înăbuşă adevărul în nelegiuire şi care au schimbat adevărul pentru o minciună. Dar pentru cei ce înţeleg că vina şi murdăria păcatului ne acoperă din cap până în picioare şi că am înfăptuit în inimile noastre tot ce a trecut Pavel în această listă, dacă nu cumva le-am făcut chiar şi cu mâinile noastre, şi suntem vinovaţi de tot ce suntem acuzaţi, atunci crucea este cel mai binecuvântat mesaj pe care îl putem auzi. Pentru că pe cruce Dumnezeu ne anunţă că Şi-a turnat mânia peste păcatele noastre, punându-le asupra lui Isus Hristos, care a fost pedepsit pentru toate acele lucruri rele pe care le-am făcut. Iar pentru că mânia lui Dumnezeu a fost turnată asupra lui Isus Hristos, noi nu ne vom mai confrunta vreodată cu mânia lui Dumnezeu care se descoperă ori de câte ori se predică Evanghelia. Pentru că Isus Hristos a purtat această mânie pentru noi şi în locul nostru. De aceea, în cazul nostru, atunci când se predică Evanghelia, noi auzim vorbindu-se despre îndreptăţirea noastră înaintea lui Dumnezeu. Auzim că Dumnezeu creează viaţă. Auzim că Dumnezeu creează credinţă. Şi auzim că Evanghelia este puterea lui Dumnezeu, nu pentru mânie, ci pentru mântuire.

Tradus de Florin Vidu


Cuprins | Studii Biblice