Pavel a afirmat cateva lucruri surprinzatoare despre Evanghelie. Evanghelia, spune el, este puterea lui Dumnezeu pentru mantuirea fiecaruia care crede. Prin proclamarea ei se descopera atat mania lui Dumnezeu cat si neprihanirea data de Dumnezeu. Acceptarea acestei Evanghelii prin credinta aduce viata. Ea ne elibereaza de mania lui Dumnezeu si ne indreptateste, oferindu-ne, ca pacatosi, un statut de neprihanire inaintea lui Dumnezeu. De fapt, aceste idei sunt atat de frapante incat unii dintre criticii lui Pavel ar putea argumenta cu usurinta ca aceasta Evanghelie este inventia lui Pavel, ceea ce ar reprezenta o tradare a iudaismului pe care Pavel afirma ca il sustine.
Astfel se face ca Pavel trebuie acum sa demonstreze ca Evanghelia sa nu este o noutate. Nu numai ca aceasta Evanghelie i-a fost descoperita de catre Isus Hristos, ea este aceeasi Evanghelie pe care a crezut-o Avraam, tatal tuturor credinciosilor. Tinand cont de genul de probleme cu care se confrunta Biserica din Roma, este vital ca Pavel sa dovedeasca evreilor din Roma ca Evanghelia pe care o predica nu este o simpla inventie. Pavel a aratat in Romani 2 si 3 ca esecul evreilor in a intelege adevaratul scop al Legii si semnificatia circumciziei nu inseamna catusi de putin ca Vechiul Testament nu spune nimic despre Evanghelia pe care o predica acum Pavel. De fapt, pentru Pavel, Vechiul Testament anticipeaza, indreapta privirea cititorului spre viitor, catre acel eveniment care marcheaza punctul de cotitura in intreaga istorie a rascumpararii - si anume venirea lui Isus Hristos pentru a inaugura indelung asteptata era Mesianica a mantuirii, in care Dumnezeu Isi va elibera poporul, evrei si Neamuri, odata pentru totdeauna de vinovatia si puterea pacatului. Dumnezeu a promis acest lucru in tot Vechiul Testament si l-a implinit acum pentru noi in Persoana scumpului Sau Fiu.
Pavel a vorbit deja despre cateva din aceste lucruri mai devreme in Epistola. In Romani 2:28-29 Pavel a demonstrat ca adevaratul evreu este acela care crede promisiunea lui Dumnezeu ca va mantui pacatosii, nu acela care doar aude Legea si crede ca, datorita faptului ca el poseda oracolele lui Dumnezeu, va fi cumva scutit de judecata. In Romani 2 Pavel s-a ocupat si de problema presupusei superioritati a evreilor si a falsei nadejdi a celor circumcisi, care credeau ca aceasta ii face membri ai legamantului si ii scuteste de judecata care va veni peste intreaga lume. Atunci cand crede promisiunea lui Dumnezeu, adevaratul evreu recunoaste ca Dumnezeu a actionat prin Isus Hristos pentru a implini tot ce a promis. Prin credinta in sangele lui Hristos, varsat pentru a rascumpara poporul lui Dumnezeu si pentru a indeparta mania lui Dumnezeu indreptata impotriva pacatosilor, Dumnezeu ii indreptateste pe toti cei ce cred in Isus. Increderea in crucea lui Hristos este singura cale pentru pacatosi, aflati sub blestemul lui Dumnezeu din pricina pacatului lor, prin care pot primi un statut de neprihanire inaintea lui Dumnezeu. Iar acest lucru, desigur, exclude orice laudarosenie omeneasca. Mai mult, departe de a elimina Legea din viata crestinului, considerarea Legii in lumina venirii lui Hristos stabileste de fapt adevaratul rol al Legii, de invatator despre pacat si regula a recunostintei.
Si astfel, pentru a-si prezenta cazul in cel mai eficace mod posibil, Pavel va demonstra acum felul in care Avraam, Parintele lui Israel, a fost el insusi indreptatit, si ca Pavel, departe de a inventa propria sa Evanghelie, este in linia directa a lui Avraam. De fapt, Pavel predica aceeasi Evanghelie pe care a crezut-o Avraam, doar ca Pavel predica acum aceeasi Evanghelie in lumina glorioasa a zorilor erei Mesianice, nu in lumina vaga a tipologiei Vechiului Testament. Acea samanta, acea samanta promisa dupa care tanjea Avraam a venit acum in Persoana lui Isus. Daca a avut cineva dreptul sa se laude inaintea lui Dumnezeu, acela a fost Avraam. Insa, daca Pavel poate sa arate ca Avraam a fost indreptatit prin credinta si nu prin fapte, atunci nici macar Avraam nu se poate lauda inaintea lui Dumnezeu. Iar daca Avraam nu are nimic cu ce sa se laude inaintea lui Dumnezeu, atunci e evident ca nici unul dintre cititorii sau ascultatorii evrei ai lui Pavel nu are cu ce se lauda.
Si astfel, indreptandu-ne atentia catre textul nostru din aceasta dimineata, vom imparti din nou pasajul in doua parti. In Romani 4:1-8 vom vorbi despre indreptatirea lui Dumnezeu pentru pacatosi. Iar apoi, in a doua parte a pasajului nostru, in versetele 9-13, vom discuta relatia dintre credinta si circumcizie. Dupa ce a declarat in Romani 3:28 ca omul este indreptatit prin credinta, nu prin faptele Legii, Pavel arata acum ca la fel au stat lucrurile si in cazul lui Avraam. Insa Pavel nu il foloseste pe Avraam doar ca un exemplu de unitate a legamantului harului, adica Avraam a crezut aceeasi Evanghelie pe care o predica acum Pavel, el foloseste aceasta discutie si pentru a evidentia cateva din implicatiile inca nedeclarate ale acestei doctrine a indreptatirii numai prin credinta. Asta inseamna ca, intr-un sens, Romani 4:1-8 este un fel de dezvoltare a celor spuse mai devreme de catre Pavel in Romani 3:27-28, unde el demonstreaza ca doctrina indreptatirii numai prin credinta elimina in mod necesar orice laudarosenie, stabilind in acelasi timp adevaratul scop al Legii.
Deci, punand inca o intrebare retorica in versetul 1, cu scopul de a elabora ideea pe care o sustine, Pavel prezinta problema in versetul 2, unde sugereaza care ar putea fi unul din raspunsurile posibile la aceasta intrebare retorica. El spune: "Ce vom zice, deci, ca a capatat, prin puterea lui, stramosul nostru Avraam? Daca Avraam a fost socotit neprihanit prin fapte, are cu ce sa se laude, dar nu inaintea lui Dumnezeu."
Este foarte important sa observam ca Pavel vorbeste despre Avraam ca fiind stramosul evreilor "prin trup" - o expresie foarte critica, omisa din traducerea New International Version, insa care sugereaza cateva lucruri foarte importante ce trebuie luate in considerare. Primul este acela ca, in conformitate cu propria istorie a lui Israel, Avraam este parintele rasei evreiesti. Toti evreii sunt urmasii biologici si istorici ai lui Avraam. Insa a doua idee vine imediat dupa prima. Desi Avraam este in mod clar stramosul prin trup al tuturor celor ce-si spun evrei, Pavel urmeaza sa demonstreze ca Avraam mai are si alti copii - copiii lui, insa intr-un fel diferit. Nu prin trup ci prin credinta in promisiune.
Si astfel, in versetul 2 Pavel ofera un posibil raspuns la intrebarea retorica din versetul 1. Bine, dar daca Avraam a fost indreptatit prin fapte? Faptul ca Avraam a fost indreptatit din pricina ascultarii sale era o credinta foarte raspandita printre rabinii de pe vremea lui Pavel. De aceea, in timp ce urmarim argumentatia lui Pavel de aici trebuie sa ne fie foarte clar ca tot acest rationament are loc intr-un context istoric bazat pe intelegerea evreilor si a rabinilor a textului din Geneza 15:6, un pasaj pe care Pavel il va cita de doua ori, si haideti sa-l citam si noi acum, inainte de a trece mai departe. In Geneza 15:6 Moise scrie: "Avram a crezut pe Domnul, si Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihanire." Un pasaj din cartea Jubileelor, o carte apocaliptica din secolul doi inainte de Hristos, interpreteaza Geneza 15:6 dupa cum urmeaza (ascultati cu atentie): "Avraam a fost desavarsit in toate faptele sale inaintea lui Dumnezeu". Iar apoi in cartea lui Sirah, in Apocrifa, citim: "Avraam a tinut Legea Celui Prea Inalt si a facut legamant cu El. El a intemeiat legamantul in trupul lui, iar atunci cand a fost incercat, a fost gasit credincios." E clar deci ca un numar semnificativ de scriitori evrei credeau ca Avraam a fost considerat neprihanit in Geneza 15:6 pentru ca a ascultat de poruncile lui Dumnezeu. Iar daca aceasta e interpretarea corecta, atunci Pavel greseste afirmand ca sola fide este invatata in Vechiul Testament. Si deaceea Pavel trebuie sa dovedeasca ca Avraam nu a fost indreptatit prin fapte ci prin credinta, si ca indreptatirea este prin har, nu o rasplata castigata de Avraam.
Pentru a face acest lucru, Pavel raspunde la propria sa intrebare printr-un fel de abductio ad absurdum, adica un argument care arata absurditatea premisei. Daca Avraam este indreptatit prin fapte, el are cu ce sa se laude. Dar insasi ideea ca un pacatos se poate lauda inaintea lui Dumnezeu este o absurditate. Intr-adevar, prin felul in care construieste propozitia, "dar nu inaintea lui Dumnezeu", Pavel vrea sa arate ca este imposibil ca cineva sa stea inaintea lui Dumnezeu in ziua judecatii si sa pretinda ca este neprihanit pentru ca a ascultat de poruncile lui Dumnezeu. Pavel a aratat deja clar ca in Vechiul Testament nu este nimeni care sa fi facut binele, nici macar unul. Iar, conform termenilor legamantului pe care l-a facut Dumnezeu cu Adam in numele intregii rase umane, Adam, ca purtator al chipului divin, a fost perfect capabil sa asculte de poruncile lui Dumnezeu si sa implineasca termenii legamantului. Dar, dupa caderea rasei umane in pacat, laudarosenia este in mod necesar exclusa. Cu totii am pacatuit in Adam. Cu totii am pacatuit ca indivizi. Nu exista nimeni din rasa cazuta a lui Adam care sa fi facut binele si care sa se poata lauda cu asta. Nu, nici macar unul. Nu, nici macar Avraam.
De aceea Pavel trebuie sa apeleze la Scriptura in versetul 3, pentru a aduce raspunsul corect la intrebarea formulata in versetul 1. "Caci ce zice Scriptura? 'Avraam a crezut pe Dumnezeu si aceasta i s-a socotit ca neprihanire.'"
Asa cum am notat deja, textul pe care il citeaza Pavel, Geneza 15:6, a fost interpretat de un numar de invatati ca semnificand faptul ca credinta lui Avraam este un fel de fapta meritorie. Charles Cranfield, de exemplu, citeaza cuvintele unui rabin, care, comentand cartea Exodus prin anii 50 i.Hr., spunea: "Credinta pe care a avut-o parintele vostru Avraam in Mine merita sa despart marea pentru voi, dupa cum este scris: 'Avram a crezut pe Domnul, si Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihanire.'" Pentru ca multi dintre evreii din vremea lui Pavel intelegeau ca credinta lui Avraam este o fapta meritorie, lucrul pe care l-a facut Avraam ca sa asculte de Dumnezeu, Pavel, facand apel la Geneza 15:6 pentru a-si sustine argumentul ca Avraam nu este indreptatit pe baza faptelor si nu are nici un drept sa se laude inainte lui Dumnezeu, apeleaza intentionat exact la acest verset din Scriptura despre care compatriotii sai evrei presupuneau in general ca sprijina in mod clar pozitia diametral opusa. Evreii au ajuns sa-l considere pe Avraam un fel de figura ideala si folosesc Geneza 15:6 pentru a dovedi punctul lor de vedere ca Avraam a fost indreptatit prin ceva ce a facut. De aceea apeleaza Pavel la acest text, pentru a respinge felul gresit in care evreii citeau textul.
De aceea, in versetul 4 Pavel isi prezinta cazul punand in contrast calea faptelor (in care era vorba de o rasplata castigata) si cea a harului, unde e vorba de un dar gratuit de la Dumnezeu. Accentuand indreptatirea lui Avraam prin har si faptul ca credinta lui Avraam este mijlocul prin care Dumnezeu l-a socotit neprihanit, Pavel poate sa respinga ideea gresita ca credinta lui Avraam a fost o fapta buna prin care a castigat o neprihanire care l-a indreptatit. Dimpotriva, neprihanirea pe care a primit-o Avraam de la Dumnezeu prin credinta nu a fost o rasplata, este un dar nemeritat, este un act de har autentic. Iar daca neprihanirea lui Avraam a fost un dar de la Dumnezeu, atunci ea nu este castigata. Nici macar prin faptul ca a crezut promisiunea.
Aceasta idee e aceeasi pe care am incercat sa o demonstrez data trecuta, atunci cand am mentionat ca nu suntem indreptatiti prin meritele credintei. Dimpotriva, prin credinta primim meritele lui Isus Hristos, care este neprihanirea noastra, asigurandu-ne astfel ca indreptatirea noastra este un dar plin de har de la Dumnezeu, nu o plata sau o rasplata pe care ne-am castigat-o.
Pavel pune problema in felul urmator in versetul 4: "Insa, celui ce lucreaza, plata cuvenita lui i se socoteste nu ca un har, ci ca ceva datorat." Din nou, aceasta afirmatie are perfecta logica pe fundalul ideii prezentate mai devreme de catre Pavel in Romani 2:6, aceea ca Dumnezeu va rasplati fiecaruia dupa faptele lui. In economia divina, oricine care respecta termenii legamantului faptelor va primi viata ce i-a fost promisa de catre Dumnezeu. Iar, din moment ce Dumnezeu se obliga sa-Si binecuvanteze fapturile pentru ascultarea lor, aceasta devine o problema de justitie divina. Oricand cineva asculta, Dumnezeu se obliga sa-i dea ce i se cuvine. Harul nu este implicat in nici un fel. Nici nu e vorba de vreun dar aici. Doar de justitia divina. Dar asa stau lucrurile inainte de cadere, nu dupa cadere. Pentru ca in versetul 5 Pavel trece de la teoretic la istoric. El si-a demonstrat deja ideea ca nimeni nu L-a ascultat pe Dumnezeu si nu si-a castigat rasplata ca ceva meritat. Nimeni nu poate face acest lucru. Iar, din cauza pacatului uman, ideea ca cineva isi poate castiga viata vesnica si se poate lauda inaintea lui Dumnezeu devine o absurditate.
Dar in versetul 5 Pavel vorbeste intr-adevar despre modul in care Dumnezeu isi indreptateste poporul, acum ca in ecuatie a intrat si pacatul uman. El face acest lucru pentru a-Si demonstra indurarea fara sa-Si incalce in acelasi timp dreptatea. Pavel spune: "pe cand, celui ce nu lucreaza, ci crede in Cel ce socoteste pe pacatos neprihanit, credinta pe care o are el, ii este socotita ca neprihanire." Contrastul prezentat de Pavel in versetele 4 si 5 este un contrast intre cineva care se increde in propriile lui fapte pentru a castiga favorul lui Dumnezeu si cineva care se increde in promisiunea lui Dumnezeu, fara sa se increada in vreun fel in propriile lui fapte bune. Cu siguranta, Avraam se incadreaza in a doua categorie, pentru ca Geneza 15:6 nu face nici o mentiune despre vreo fapta facuta de Avraam; precizeaza doar ca el a crezut promisiunea lui Dumnezeu si ca Dumnezeu i-a socotit acest lucru ca neprihanire - facand din indreptatirea lui Avraam un act al harului lui Dumnezeu, nu o problema de obligatie divina.
Mai mult, nu trebuie sa trecem cu vederea faptul socant ca Pavel vorbeste despre Avraam, marele parinte al tuturor credinciosilor, ca fiind un pacatos, un nelegiuit. Cineva pacatos in felul acesta, nelegiuit in felul acesta, este cineva care incalca in mod repetat prima tabla a Legii, primele patru porunci. De aceea, mai multe traduceri moderne ale Bibliei traduc cuvantul "asebes" prin "nelegiuit", de exemplu versiunile New American Standard, English Standard si New King James. Pentru ca Pavel l-a considerat pe Avraam ca fiind nelegiuit. Ce soc pentru cititorii evrei! Marele Avraam, la fel ca oricare altul dintre ascultatorii lui Pavel, este absolut incapabil sa fie indreptatit prin fapte bune, pentru ca pacatosii nu si-L pot face dator pe Dumnezeu. Dumnezeu nu le datoreaza nimic. Dar, pentru ca Dumnezeu indreptateste pacatosul care crede in promisiunea Lui, statutul de neprihanire pe care il primim trebuie sa fie o problema de har si de indurare divina. Dumnezeu face acest lucru fara sa-si sacrifice dreptatea, pentru ca Isus Hristos a satisfacut dreptatea lui Dumnezeu pentru cei indreptatiti prin credinta, nu prin fapte. Asa stau lucrurile in cazul lui Avraam. El nu si L-a facut dator pe Dumnezeu. El nu a incercat sa infaptuiasca un act de ascultare indreptatitoare, asa cum argumentau rabinii. Dimpotriva, stiindu-se pacatos, Avraam a crezut promisiunea lui Dumnezeu ca il va mantui. Iar Dumnezeu i-a socotit acest lucru ca neprihanire.
Daca va amintiti, acum un an, cu ocazia Duminicii Reformei, am discutat in detaliu faptul ca aceste cuvinte, "Dumnezeu socoteste pe pacatos neprihanit", nu suna bine in urechea umana. De aceea, nu ma voi concentra asupra acestui aspect in dimineata aceasta. Dar cu siguranta, comentariile teologului scotian James Denny se potrivesc la fix, cum se spune. Citez: "Intreaga Evanghelie paulina poate fi rezumata intr-o singura fraza: 'Dumnezeu socoteste pe pacatosul neprihanit.' Expresia paradoxala, 'Cel ce socoteste pe pacatosul neprihanit' nu sugereaza ca indreptatirea este o fictiune, fie ea legala sau de alt fel, ci ca e un miracol." Aceasta indreptatire a pacatosului este cu siguranta un act al harului lui Dumnezeu, nu un rezultat al faptului ca Dumnezeu rasplateste pacatosul pentru ceva ce acesta a facut, pentru ca a facut o anume fapta buna. Faptul ca Romani 4:5 si afirmatia ca Dumnezeu indreptateste pacatosul separa crestinismul de toate celelalte religii ar trebui sa fie ceva de la sine inteles, pentru ca religia mintii omenesti, cazute si pacatoase, se bazeaza pe premisa ca oamenii buni merg in cer si oamenii rai merg in iad. Aceasta e religia americana. Si are perfecta logica pentru oameni, pentru ca face apel la o vaga si generalizata notiune de justitie divina si pentru ca nu priveste la rasa umana din perspectiva lui Dumnezeu, si anume, ca fiind razvratita impotriva Lui, vinovata inaintea Lui si sub incidenta tuturor judecatilor Lui drepte. Crestinismul ii socheaza pe oameni pentru ca invata ca pacatosii, nu cei ce se bazeaza pe neprihanirea proprie, pot fi indreptatiti prin credinta in Isus Hristos. Toate religiile urmaresc justitia divina, fie prin meritul faptelor bune, fie prin cautarea dupa implinirea spirituala, fie prin vreun fel de unire mistica intre om si divin, indiferent cum inteleg ele acest lucru. Evanghelia lui Pavel socheaza deoarece Pavel spune ca Dumnezeu indreptateste pacatosul prin har, prin credinta, pe baza meritelor lui Isus Hristos, acesta fiind motivul pentru care oamenii nu pot fi mantuiti fara predicarea Evangheliei. Pentru ca acesta e locul in care se descopera neprihanirea data de Dumnezeu. Acesta e modul in care Dumnezeu indreptateste vamesii, prostituatele si pacatosii, in timp ce oamenii religiosi, oamenii buni, care cred ca nu au nevoie de neprihanirea lui Hristos, vor fi in mod inevitabil pierduti pe veci.
Romani 4:5 prezinta de asemenea si o problema foarte serioasa pentru romano-catolicismul clasic. Bisericii romano-catolice, dupa cum stiti, nu ii place invatatura indreptatirii sola fide. De fapt, la Conciliul din Trent in 1544, convocat de Biserica romano-catolica in incercarea de a da un raspuns direct miscarii protestante in plina expansiune, declara in Canonul 9 cu privire la indreptatire (si citez acum din Trent): "Daca cineva spune ca numai prin credinta nelegiuitul este indreptatit, intr-un fel care inseamna ca nimic altceva nu mai este necesar sa coopereze pentru a obtine harul Indreptatirii, si ca in nici un fel nu este necesar ca pacatosul sa fie pregatit si inclinat in acest sens, prin miscarea propriei sale vointe, acel om sa fie anatema." In alte cuvinte, spune Roma, daca cineva crede ca Dumnezeu indreptateste pacatosul numai prin credinta, fara cooperarea umana cu harul divin, acel om ajunge sub anatema divina. Marea ironie este ca, prin aceste cuvinte, Roma ajunge sub anatema divina si inceteaza sa mai fie adevarata biserica.
Asa cum am vazut data trecuta, peste 20 de Parinti ai Bisericii, inclusiv Sf. Thomas Aquinas, sunt de acord cu Luther in ce priveste traducerea din Romani 3:28, care spune ca expresia "numai prin credinta" este ceruta de context. Dar cum exact pot coopera oamenii nelegiuiti cu harul pentru a obtine indreptatirea? In Romani 4:5 Pavel vorbeste tocmai despre acest lucru, cu privire la indreptatirea celor nelegiuiti, afirmand ca Avraam nu a contribuit cu absolut nimic la indreptatirea sa. El a crezut promisiunea si acest lucru i s-a socotit ca neprihanire. Roma il poate acuza pe Martin Luther pentru doctrina indreptatirii sola fide pana va reveni Domnul nostru, dar adevarul este ca Pavel este cel ce a zis: "Noi credem ca omul este socotit neprihanit prin credinta, fara faptele Legii." Si, "Pe cand, celui ce nu lucreaza, ci crede in Cel ce socoteste pe pacatos neprihanit, credinta pe care o are el, ii este socotita ca neprihanire."
Pentru a intari inca o data aceasta idee, in versetele 6-8 Pavel revine la inca un exemplu din Vechiul Testament cu privire la indreptatirea numai prin credinta, bazata numai pe Hristos. De data aceasta el citeaza direct din Psalmul 32, lectia noastra din Vechiul Testament, in care David vorbeste despre fericirea omului pe care Dumnezeu il socoteste neprihanit fara fapte. David este un exemplu foarte important pentru Pavel, pentru ca in cazul lui David nu mai exista nici o indoiala cu privire la facerea de fapte bune si castigarea unui statut de neprihanire inaintea lui Dumnezeu. In relatarea biblica, fiecare cuvant il descrie pe David ca fiind pacatos. Faptul ca David este indreptatit prin credinta si nu prin fapte inclina mult balanta in favoarea argumentatiei lui Pavel cu privire la Avraam. Atunci cand Pavel vorbeste despre fericire si iertarea pacatelor in Psalmul 32, el o face avand experienta personala a pacatosului caruia Dumnezeu ii socoteste sau ii trece in cont o neprihanire indreptatitoare, in absenta vreunei fapte bune. In Psalmul 32, in primele doua versete, citate acum de Pavel in Romani 4:7-8 pentru a-si sustine argumentul, David declara: "Ferice de cel cu faradelegea iertata si de cel cu pacatul acoperit! Ferice de omul, caruia nu-i tine in seama Domnul nelegiuirea." Dupa ce David a pacatuit cu Bat-Seba si a aranjat moartea sotului acesteia pe campul de lupta, dupa ce Natan l-a confruntat cu pacatele lui, David cunoaste foarte bine ce inseamna sa simti dezaprobarea lui Dumnezeu, aceasta sfarseala, acest geamat interior. Puterea ii este secata ca intr-o zi torida de vara.
Si astfel, odata cu aceste cuvinte aflam o multime de alte lucruri despre indreptatirea noastra. In primul rand, a fi indreptatiti inseamna sa primim binecuvantarea lui Dumnezeu si sa experimentam aceasta bucurie minunata pe care o primim facand parte din Imparatia lui Dumnezeu, stiind ca pacatele ne sunt iertate si ca Dumnezeu priveste cu placere spre noi. Astfel, in lumina venirii lui Isus Hristos si in lumina discutiei lui Pavel despre lucrarea lui Hristos pentru noi in Romani 3, devine clar din mentionarea aici a Psalmului 32 ca indreptatirea, in parte, include iertarea de pacate. Datorita rascumpararii realizate de Isus Hristos pe cruce pentru noi, Isus poarta in trupul Sau pedeapsa pentru pacatele noastre ca noi sa putem fi iertati. Datorita sangelui varsat de Hristos, datorita lucrarii Sale pe Calvar, pacatele noastre sunt acoperite astfel incat Domnul nu le va mai tine niciodata in seama impotriva noastra. Iar aceasta binecuvantare, asa minunata cum este, nu poate fi niciodata a noastra prin faptele omenesti. Aceasta binecuvantare este indeplinita pentru noi de Isus Hristos pe crucea de pe Calvar. Ea devine a noastra prin credinta in promisiune. Binecuvantarea este cu desavarsire plina de har si este suficienta pentru cei mai nelegiuiti dintre pacatosi daca tot ce fac ei este sa renunte la neprihanirea lor si sa caute in schimb neprihanirea lui Isus Hristos prin credinta.
Cu aceste cuvinte glorioase ajungem la a doua parte a textului nostru, Romani 4:9-12, unde Pavel discuta relatia dintre credinta si circumcizie. Asa cum am mentionat mai devreme in aceasta serie, fiecare argument pe care il aduce Pavel pentru a arata ca Evanghelia nu este propria sa inventie trebuie sa includa si o discutie despre circumcizie, pentru ca circumcizia a fost semnul si pecetea legamantului harului pe care Dumnezeu l-a facut cu Avraam. Circumcizia nu numai ca l-a deosebit pe evreu de Neamuri intr-un sens fizic, ea a fost considerata de evreu ca fiind acel semn fizic care ii asigura locul in poporul lui Dumnezeu. Iar opusul, negarea circumciziei, cel netaiat imprejur - acest cuvant a fost un termen de batjocura folosit de evrei pentru Neamuri si pentru cei netaiati imprejur. Chiar daca era nascut din parinti evrei, un om netaiat imprejur nu era considerat evreu si era privit ca fiind sub mania lui Dumnezeu.
In continuare avem o noua intrebare retorica, in versetul 9, care se ridica din faptul ca, dupa Scripturi, atat David cat si Avraam au fost indreptatiti prin credinta, nu prin fapte, chiar inainte de venirea lui Hristos. Credinta care indreptatea era cu siguranta o credinta care privea inainte spre implinirea promisiunii lui Dumnezeu in Persoana lui Isus Hristos. Si astfel, intrebarea e aceasta: Ce se intampla cu cei din afara liniei legamantului, cu Neamurile, cu cei netaiati imprejur, cu cei care nu stiu nimic despre circumcizie? Daca Neamurile pot fi indreptatite fara sa fie circumcise, acest lucru devine un obstacol foarte serios in calea presupunerii evreilor ca circumcizia este o fapta meritorie care ii asigura pe toti cei circumcisi ca vor scapa de mania lui Dumnezeu in ziua judecatii.
Si astfel, Pavel intreaba in prima parte a versetului 9, "Fericirea aceasta este numai pentru cei taiati imprejur sau si pentru cei netaiati imprejur?" Pentru a intari ideea referitoare la falsa presupunere din partea evreilor ca binecuvantarea lui Dumnezeu este limitata doar pentru evrei, pentru ca numai Israel poseda semnul si pecetea circumciziei, in a doua parte a acelui verset, citand din nou din Geneza 15:6, "Caci zicem", spune Pavel, "ca lui Avraam credinta 'i-a fost socotita ca neprihanire'", Pavel raspunde din nou acelei intrebari retorice, dar face acest lucru pentru a intari ideea ca Vechiul Testament trateaza intr-adevar acest subiect. Evreii trebuie sa accepte ce ii invata propriile lor Scripturi.
Deoarece credinta lui Avraam i-a fost socotita ca neprihanire, urmatoarea intrebare a lui Pavel este legata de circumstantele din spatele acelei evaluari a credintei lui Avraam. In special in legatura cu circumcizia. In versetul 10 Pavel pune urmatoarea intrebare: "Dar cum i-a fost socotita? Dupa sau inainte de taierea lui imprejur?" Si imediat raspunde: "Nu cand era taiat imprejur, ci cand era netaiat imprejur." Si astfel, intrebarea si raspunsul lui Pavel tintesc exact in inima presupunerii evreilor ca circumcizia este un fel de fapta meritorie. Pentru ca, prin simpla urmarire a cronologiei relatarii din Geneza, Avraam crede promisiunea in Geneza 15:6 dar nu este circumcis pana in Geneza 17; avem aici o perioada pe care rabinii o cred lunga de aproape 30 de ani (desi chiar textul biblic ne spune ca Ismael s-a nascut cand Avraam avea 86 de ani iar Avraam a fost circumcis la varsta de 99 de ani). In orice caz, Avraam a primit statutul de neprihanire inaintea lui Dumnezeu prin credinta, nu prin fapte, cu multi ani inainte sa primeasca semnul circumciziei.
Daca asa stau lucrurile, atunci ce semnifica circumcizia, daca nu o fapta meritorie? Pavel ne spune in versetul 11. "Apoi a primit ca semn taierea imprejur, ca o pecete a acelei neprihaniri pe care o capatase prin credinta, cand era netaiat imprejur..." Fiecare evreu cunoaste Tora suficient de bine ca sa stie ca Dumnezeu a poruncit circumcizia pentru poporul Sau sub Vechiul Legamant, in acelasi fel in care botezul este poruncit pentru poporul lui Dumnezeu sub Noul Legamant. Pavel va relua aceasta discutie despre botezul crestin in Romani 6. Insa in relatarea din Geneza 17, circumcizia lui Avraam a fost un semn si o pecete a apartenentei sale la legamantul harului. Un semn dat de Dumnezeu poporului Sau si copiilor acestora. De aceea circumcizia fiului lui Avraam a avut loc in a opta zi si familii intregi, inclusiv credinciosi si copiii lor, au fost botezati in toata cartea Faptelor Apostolilor. Dar in contextul argumentului sau din Romani, Pavel demonstreaza ca circumcizia este sigiliul lui Dumnezeu pus pe Avraam dupa ce acesta a fost deja socotit neprihanit prin credinta, cu multi ani inainte. Ideea prezentata de Pavel ascultatorului sau evreu este ca circumcizia, fie ca adult cum a fost cazul cu Avraam, fie in cazul normal al circumciziei in a opta zi, nu reprezinta o fapta meritorie. A fi circumcis inseamna sa iei asupra ta semnul si sigiliul legamantului care ratifica juramantul solemn al lui Dumnezeu: "Eu voi fi Dumnezeul vostru si voi veti fi poporul Meu." Insa in Romani Pavel subliniaza ca Avraam a fost indreptatit inainte sa fie circumcis, o idee care distruge complet presupunerea evreilor ca circumcizia este meritorie. Daca Avraam a fost indreptatit inainte sa fie circumcis, atunci e posibil ca Neamurile, cei netaiati imprejur, sa fie indreptatiti chiar daca nu au auzit niciodata de circumcizie. Acest lucru demonstreaza ideea lui Pavel ca indreptatirea este prin har, prin credinta, nu se bazeaza pe faptele umane, pentru ca, daca Neamurile pot fi indreptatite fara sa fie circumcise, atunci circumcizia nu indreptateste.
Scopul istoric mai larg al rascumpararii din spatele credintei lui Avraam si a circumciziei ulterioare pe care a experimentat-o este prezentat de Pavel in ultima parte a versetului 11. "Si aceasta, ca sa fie...", Avraam, "...tatal tuturor celor care cred, cu toate ca nu sunt taiati imprejur; ca, adica, sa li se socoteasca si lor neprihanirea aceasta." Pana la urma, asta inseamna ca Avraam este parintele spiritual al tuturor credinciosilor, indiferent daca sunt evrei sau Neamuri. Avraam este tatal tuturor celor ce cred in Evanghelie, fara exceptie. El este tatal tuturor celor din legamantul harului care, de la venirea lui Hristos, include Evreii precum si Neamurile. Ei intra in acest legamant prin credinta, nu prin fapte, la fel ca in cazul lui Avraam.
Si astfel, in versetul 12 Pavel spune: "Si ca sa fie si tatal celor taiati imprejur, adica al acelora care, nu numai ca sunt taiati imprejur, dar si calca pe urmele credintei aceleia pe care o avea tatal nostru Avraam, cand nu era taiat imprejur." Pentru ca Avraam a fost indreptatit prin credinta si a crezut promisiunea, primind in trupul sau semnul si pecetea acelei neprihaniri care i-a fost acordata prin credinta, Avraam nu este doar tatal acelora dintre Neamuri care Il accepta pe Isus Hristos prin credinta si care intra in legamantul harului, el este tatal spiritual al acelor evrei care resping ideea ca a Avraam a fost mantuit prin faptele sale sau ca circumcizia are vreun merit. Da, Avraam este tatal biologic al tuturor acelor evrei care sunt evrei dupa trup. Dar el este tata spiritual doar pentru acei evrei care se incred in sangele varsat al lui Isus ca sa-i mantuiasca de pacatele lor. El nu este tatal spiritual al celor ce se lauda cu Legea, care nu o implinesc, care cred ca sunt circumcisi pentru a fi neprihaniti dar nu cred in promisiune. Avraam nu este tata spiritual nici pentru cei ce cred ca sunt scutiti de judecata lui Dumnezeu doar pentru ca sunt copiii lui biologici.
In final, in timp ce incheiem rapid, ce ne spune acest text in ce priveste aplicatia? Lucrul care ar trebui sa ne izbeasca privirile in acest pasaj este faptul ca indreptatirea se bazeaza pe harul si indurarea lui Dumnezeu, pe meritele lui Isus Hristos si nu pe vreo fapta omeneasca sau vreo ceremonie religioasa, nici chiar pe acele ceremonii religioase cum ar fi circumcizia si botezul, care au fost poruncite de Dumnezeu. Indreptatirea este cu adevarat un act de har de nedescris si Dumnezeu indreptateste cu adevarat oameni pacatosi si nelegiuiti care cheama Numele lui Hristos si care renunta la increderea in propria lor bunatate sau neprihanire. Acesta e singurul mod, singurul mod in care vreunul dintre noi poate ramane in picioare inaintea lui Dumnezeu la judecata. Pentru ca, daca nu suntem spalati in sangele varsat al lui Hristos, daca nu suntem iertati de pacatele noastre, daca nu suntem socotiti neprihaniti pentru ca am fost imbracati cu neprihanirea desavarsita a lui Hristos, noi nu vom intra niciodata in cer. Dimpotriva, ne vom confrunta cu dreptatea divina iar pacatele noastre ne vor condamna.
Ca principal persecutor al Bisericii lui Isus Hristos, Apostolul Pavel stie exact despre ce vorbeste David in Psalmul 32, atunci cand David descrie starea ingrozitoare in care se gasea sub condamnarea pacatului. Pavel se poate identifica cu David si atunci cand acesta vorbeste despre fericirea omului ale carui faradelegi sunt iertate, ale carui pacate sunt acoperite de sangele si neprihanirea lui Isus Hristos. La fel ca David, la fel ca Avraam, la fel ca noi toti care suntem aici in aceasta dimineata, si Pavel avea pacate mari si multe, iar daca indreptatirea lui ar fi depins de faptele lui bune atunci ar fi fost pierdut. Insa Pavel stie ca, desi propria lui neprihanire e un gunoi, prin credinta el a primit neprihanirea desavarsita a lui Isus Hristos. Facandu-se ecoul bucuriei minunate a lui David din Psalmul 32, Pavel declara cu tarie si noi ar trebui sa facem la fel astazi: "Ferice de omul, caruia nu-i tine Domnul in seama pacatul!" Ganditi-va la toate acele lucruri pe care le-ati facut, in public, in secret, lucruri care va bantuie constiinta si va fac sa va simtiti stanjeniti inaintea altora, lucruri cu care va temeti ca veti fi confruntati inaintea lui Dumnezeu la judecata - ascultati aceste cuvinte: "Ferice de omul, caruia nu-i tine Domnul in seama pacatul!" Aceasta fericire este un cadou gratuit pentru fiecare si pentru toti cei ce se incred in Isus Hristos, indiferent daca sunt evrei sau dintre Neamuri. Aceasta e Evanghelia. De aceea e atat de important sa intelegem ca e o neprihanire data de Dumnezeu. Pentru ca ferice de omul ale carui pacate sunt iertate. Ferice de omul, caruia nu-i tine Domnul in seama pacatul. Toate astea pe baza meritelor lui Isus Hristos primite numai prin credinta. Amin.
Haideti sa ne rugam.
Tatal nostru indurator din ceruri, suntem cu adevarat plini de bucurie stiind ca pacatele noastre sunt iertate si ca Tu nu le mai tii in seama impotriva noastra. Ajuta-ne, o Doamne, sa ne agatam de aceasta promisiune glorioasa. Ajuta-ne, o Doamne, sa nu ne temem niciodata de Tine, sa nu ne temem niciodata sa venim in prezenta Ta, pentru ca pe crucea lui Hristos si in viata Sa desavarsita Tu ne-ai asigurat o cale prin care acum putem veni inaintea Ta si ne putem hrani din trupul si sangele lui Isus Hristos prin credinta, putem fi improspatati si reinnoiti in asteptarea calatoriei spre cetatea cereasca. Pentru aceste lucruri Iti aducem recunostinta si lauda noastra in Numele lui Isus Hristos. Daruieste-ne inimi pline de recunostinta ca sa traim asa cum se cuvine inaintea Ta. Ajuta-ne, o Doamne, sa ne tinem de acea promisiune glorioasa cu o mare siguranta si cu o mare speranta. In Numele lui Hristos Te rugam aceste lucruri. Amin.
Tradus de Florin Vidu