Unul dintre darurile de har pe care l-a dat Dumnezeu Bisericii de-a lungul veacurilor este darul teologilor brilianti -- barbati pe care Dumnezeu i-a pregatit in mod unic pentru sarcina care le-a revenit, barbati devotati in totalitate adevarurilor Cuvantului lui Dumnezeu, barbati plini de o afectiune patimasa pentru lucrurile lui Cristos si, de asemenea, barbati cu o capacitate intelectuala exceptionala. Ma gandesc la uriasii din istoria Bisericii precum Sfantul Augustin, Thomas Aquinas, Luther, Calvin, Edwards, oameni de aceasta talie. Daca ar fi sa comparam lucrarile acestor cinci titani ai profunzimii teologice, am putea observa, in mod evident, ca exista ici si colo aspecte care difera, aspecte in care, am putea spune, au avut dezacorduri blande. Dar este o intrebare, adresata celor cinci teologi pe care i-am mentionat, cu al carei raspuns sunt sigur ca am fi de acord in totalitate, fara a ezita. Iata intrebarea: care este cel mai mare teolog al tuturor timpurilor? Probabil ca toti s-ar grabi sa dea raspunsul, ar lupta pentru a fi cel dintai in replica. Si sunt sigur ca, inainte sa se fi terminat intrebarea, Augustin ar spune: 'E usor, a fost apostolul Pavel.' Si toti cinci ar fi de acord cu acest lucru. Desigur, Pavel a lucrat beneficiind de un avantaj pe care ceilalti nu l-au avut -- el a fost inspirat de Duhul Sfant. Dar vorbind chiar si numai de capacitatea sa naturala si de facultatile intelectuale briliante cu care l-a inzestrat Dumnezeu, sunt sigur ca tot ar fi fost considerat cel mai mare teolog al tuturor vremurilor. Dar Pavel nu a fost un ganditor sau un invatat preocupat de lucruri inalte, inutile. A fost misionar, pastor si evanghelist. Si cand citim intregul corp de literatura pe care l-a lasat Bisericii, intrezarim complexitatea slujirii sale. Intrezarim inima lui de pastor. Vedem ravna lui plina de pasiune in a castiga oameni pentru Cristos. Uneori suntem uimiti cat de adanc patrunde lucrurile marete ale lui Dumnezeu. Pavel nu a scris niciodata un tratat de teologie sistematic, cum ar fi "Summa" ("Summa Theologiae") a lui Toma de Aquino sau "Invatamantul religiei crestine" a lui Calvin. Adica nu a scris niciodata un tratat de teologie sistematic care sa fie atat de complex incat sa ocupe cateva volume, a sute de pagini fiecare. Insa acest lucru imi aduce aminte de o intamplare a lui George Barnard Shaw care a scris odata o scrisoare unui prieten. Scrisoarea avea doisprezece pagini. La sfarsitul celor doisprezece pagini, el isi cere scuze pentru lungimea scrisorii. Spune: "Imi pare rau ca scrisoarea este asa de lunga, dar n-am avut timp sa scriu una scurta." Desigur, ceea ce a vrut sa spuna a fost ca, pentru a putea sa spui tot ce este esential pentru comunicarea adevarului intr-un timp scurt, este nevoie de indemanare si de o profunda intelegere, ceea ce este extraordinar.
Prin urmare, daca vrem sa gasim o teologie sistematica iesita de sub pana celui mai mare teolog sistematic care a trait vreodata, cred ca va trebui sa ne deschidem Bibliile in Noul Testament, la cartea Romani. Pentru ca, daca este vreo epistola in care apostolul Pavel sa se straduiasca sa infatiseze intregul sfat al lui Dumnezeu in concepte succinte si concise, atunci aceasta este lucrarea monumentala pe care cei mai multi invatati ar numi-o capodopera apostolului Pavel. Si cand ne gandim la cartea Romani, ne gandim, inainte de toate, la impactul pe care l-a avut in viata Bisericii. Ne gandim, de exemplu, la Augustin, care se remarcase deja ca un filosof extraordinar de briliant, dar care, in acelasi timp, a fost un suflet dezmatat care a dus o viata destrabalata si nesabuita, aceasta pana in momentul in care, la indemnul copiilor, a luat o carte si a lasat-o sa-i cada din maini, dezvaluindu-i continutul. Atunci ochii sai s-au oprit asupra textului. Citind acest text, viata lui a luat o intorsatura de 180°, caci Dumnezeu Duhul Sfant a folosit cuvintele acelui text pentru a-i strapunge sufletul si a-l transforma in sfantul care a devenit. Cartea pe care Dumnezeu a folosit-o pentru a-l trezi pe Augustin a fost cartea Romani. Ne aducem aminte de John Wesley care a depus marturie despre experienta plina de putere a convertirii sale pe cand se afla la Aldersgate; in timp ce asculta predica, a simtit cum inima i se incalzea. Si predica din acea seara era din cartea Romani. Ne gandim si la lupta agonizanta a unui calugar augustinian din Germania, care a cautat disperat in fiecare colt al bisericii pacea si siguranta mantuirii, ceva care sa-i linisteasca constiinta de asaltul Legii lui Dumnezeu, care il facea sa atarne, suspendat, deasupra prapastiei iadului, asa cum ne relateaza in propria-i marturisire. Intr-o seara, acest invatat se afla in turla sa, pregatindu-si predicile. Pe cand cerceta lucrurile pe care avea sa le predice a doua zi, a primit lumina in intelegerea Cuvantului lui Dumnezeu, intelegere care avea sa-i schimbe cursul vietii si cursul intregii istorii a Bisericii. Cand Martin Luther a ajuns la o intelegere proaspata a cartii Romani, a spus: "Cand am inteles acest text, usile paradisului s-au deschis si eu am intrat inauntru." Cartea Romani a fost cea care a deschis ochii lui Luther fata de doctrina justificarii numai prin credinta si l-a convins ca acesta era articolul pe care Biserica avea sa-l sustina cu putere sau pe care avea sa-l renege. Ca rezultat al acestei experiente, cartea Romani a devenit punctul central al controversei teologice din secolul XVI si a ajuns sa fie cunoscuta drept cartea Reformei.
In cartea Romani, apostolul Pavel ne ofera cea mai exacta expunere a Evangheliei. Afirmatia tematica a intregii epistole se afla in primul capitol, unde Pavel vorbeste despre faptul ca el este dator atat iudeilor cat si grecilor, atat celor invatati cat si celor neinvatati; vorbeste despre faptul ca el are aceasta misiune de a vesti Evanghelia oricarui om. Caci in Evanghelie, despre care el spune ca este puterea lui Dumnezeu pentru mantuire, este descoperita dreptatea lui Dumnezeu care este prin credinta; nu acea dreptate prin care Dumnezeu Insusi este drept si desavarsit, ci acea dreptate care acum este facuta posibila pentru aceia carora le lipseste propria dreptate, dreptatea care vine la noi ca dar din partea lui Dumnezeu, caci ne este data prin Cristos Insusi. Si apostolul spune, citand din Habacuc: "Cel drept va trai prin credinta." Acesta este subiectul central al cartii Romani. Aceasta a fost pasiunea lui Pavel -- sa explice Evanghelia si Evanghelia indreptatirii doar prin credinta, tuturor celor din Roma si tuturor celor ce aveau sa citeasca aceasta lucrare de-a lungul veacurilor.
Dar Pavel incepe aceasta mare expunere aratand de ce Evanghelia este Vestea buna, de ce este esential pentru noi sa dobandim o dreptate care nu este a noastra, ci a Aceluia care este desavarsit in orice aspect. Si el incepe prin a aseza temelia necesara pentru ca noi sa intelegem Evanghelia, si anume, in primul rand, universalitatea vinei noastre. Inainte ca cineva sa se poata bucura de Vestea buna, trebuie sa auda mai intai vestea rea. Si vestea rea, pe care Pavel o da de stire, este ca fiecare dintre noi, din fire, este expus Legii lui Dumnezeu, sfinteniei si dreptatii Sale supreme; astfel ca am fost adunati cu totii inaintea scaunului Sau de judecata, intreaga omenire, atat iudeii cat si grecii, si am fost gasiti vinovati inaintea lui Dumnezeu. Motivul pentru care indreptatirea prin credinta este o veste buna este acela ca aceasta este singura cale de supravietuire in fata judecatii lui Dumnezeu, pentru o persoana nedreapta. Deci, Pavel spune ca aceasta universalitate a vinei este vazuta in doua moduri. Mai intai de toate, el explica, chiar din primul capitol al cartii Romani, ca Dumnezeu S-a descoperit pe Sine Insusi fiintelor umane prin randuiala creatiei; prin urmare, nicio persoana nu va putea sta inaintea lui Dumnezeu in ziua judecatii cu cuvintele: "N-am stiut ca Tu existi." Pavel argumenteaza acest fapt spunand ca Dumnezeu S-a descoperit pe Sine Insusi intr-un mod evident, limpede si continuu, in termeni atat de clari, incat orice om sa poata intelege mesajul. Dar raspunsul universal al rasei umane la aceasta aratare evidenta a revelatiei glorioase in natura, este acela de a reprima aceasta cunoastere, de a o innabusi si apoi a o schimba sau strica intr-o forma de idolatrie prin care avem tendinta de a servi si de a ne inchina creaturii mai degraba decat Creatorului.
Apoi, ca o adaugare la aceasta revelatie, Pavel vorbeste despre cunoasterea interioara a lui Dumnezeu prin care suntem din nou judecati si gasiti vinovati. Pentru ca Dumnezeu, prin natura inconjuratoare -- acest decor glorios in care umblam zi de zi, nu doar ca Si-a aratat puterea vesnica si dumnezeirea, dar El a si cercetat pe poporul Lui, sadind Legea Sa in inimile lor. Fiecare fiinta umana are o constiinta si fiecare fiinta umana are o intelegere de baza a diferentei dintre bine si rau.
Apoi, Pavel se intoarce catre iudei care, pe langa constiinta lor, pe langa aceasta revelatie interioara directa pe care o da Dumnezeu, mai aveau un beneficiu suprem, si anume Scripturile scrise, profetiile lui Dumnezeu. Chiar daca aveau Legea lui Dumnezeu scrisa, sculptata in piatra si apoi pe pergamentul Sfintelor Scripturi, acest fapt nu a impiedicat fiintele umane sa pacatuiasca. In continuare, Pavel arata ca fiecare dintre noi a fost lipsit de gloria lui Dumnezeu, atat iudeii cat si grecii. Nimeni nu a satisfacut cerintele absolute ale dreptatii desavarsite a lui Dumnezeu, asa cum este ea aratata in Lege. Asadar, disperarea ne cuprinde inima cand Pavel ne spune ca nicio carne nu va putea fi indreptatita prin lucrarile Legii.
Dar exista acest apostolic "dar". "Dar acum...", spune el. Acum, dreptatea lui Dumnezeu este descoperita fara Lege. Este acea dreptate care se capata prin credinta, de catre toti cei care cred, de catre toti cei care isi pun increderea in Cristos. Cei care isi pun increderea in Cristos primesc dreptatea lui Cristos, asa cum declara Dumnezeu, spre dezvinovatirea lor. Si apoi dezvolta acest concept, facand trimitere la Vechiul Testament, la patriarhul Avraam, ca fiind exemplul cel mai bun al unuia care a fost socotit drept, chiar daca prin el si din el nu putea avea o dreptate a lui proprie cu care sa se mandreasca. Ceea ce descoperim aici, la inceputul cartii Romani, in capitolul 3, capitolul 4 si capitolul 5, este manifestarea suprema a harului lui Dumnezeu prin faptul ca da poporului Sau darul credintei. Odata ce o persoana este indreptatita de Dumnezeu, spune apostolul mai apoi, acea persoana are pace cu Dumnezeu; si acum, noi avem intrare la Dumnezeu.
Din acest punct mai departe, apostolul arata care este rezultatul transformarii unei persoane, rezultatul venirii la credinta si al indreptatirii acelei persoane; imediat dupa primirea credintei si a beneficiilor indreptatirii, ca o consecinta a acestui lucru si absolut necesar, incepe calatoria crestina de sfintire. Ne amintim vorbele lui Luther: "simul iustus et peccator", adica, crestinul este in acelasi timp si drept si pacatos. Vestea cea buna este ca Dumnezeu nu asteapta ca noi sa fim desavarsiti, sa fim sfintiti in mod deplin, inainte ca sa fim acceptati de El. Dimpotriva, am fost primiti de Tatal datorita relatiei noastre cu Fiul, prin credinta. Aceasta credinta indreptateste, dar ea este o credinta ce nu ramane niciodata singura. Orice persoana care are credinta mantuitoare este o persoana schimbata. Si aceasta persoana intra in procesul de a fi facut asemenea cu Cristos, proces ce dureaza intreaga viata si care este numit sfintire. Pavel dezvolta aceasta in capitolul 6. Capitolul 7 vorbeste despre razboiul, despre lupta care continua pe tot parcursul vietii de crestin -- unii o numesc lupta crestina, lupta prin care cautam sa dam mortii faptele carnii si sa crestem in manifestarea lucrarii Duhului.
In capitolul 8 ne da siguranta glorioasa a grijii providentiale a lui Dumnezeu; ne spune ca toate lucrurile lucreaza spre binele celor care Il iubesc pe Domnul si care sunt chemati dupa planul Sau. Si acum ne introduce o alta mare tema care a fost recuperata in Reforma: tema suveranitatii harului divin.
El incepe trei capitole: 9, 10 si 11 vorbind despre preocuparea sa pentru rudele lui de sange, pentru Israel. Vorbeste despre alegerea lor de la origini si despre cum planurile lui Dumnezeu cu privire la alegere pot fi evidentiate prin exemplele aratate in Vechiul Testament, in diferenta dintre Iacov si Esau. Vorbeste despre faptul ca includerea lui Iacov in Imparatia lui Dumnezeu nu s-a bazat pe vreun merit al lui Iacov, ci s-a bazat in intregime pe harul lui Dumnezeu care a lucrat in el rascumpararea. Apoi Pavel, desigur, il citeaza pe Moise pentru a aminti romanilor ca Dumnezeu va avea mila de oricine-I va placea sa aiba mila; acesta este prerogativul divin de a acorda sau de a retine harul si indurarea Sa, potrivit cu buna placere a voii Sale. Si acest concept profund al alegerii suverane a lui Dumnezeu, care produce nedumerire, este expus mai apoi de Pavel, care declara cu emfaza ca ceea ce vedem in acest concept este faptul ca nu atarna nici de cine alearga, nici de cine vrea, ci de Dumnezeu care are mila. Prin urmare, aceasta este tema -- mantuirea este a Domnului. Cu alte cuvinte, este lucrarea Domnului. Din cand in cand, in cartea Romani, Pavel pare a nu fi capabil sa isi stapaneasca bucuria si lauda, pe masura ce patrunde tot mai adanc in doxologie, acest raspuns fiind unul potrivit din partea noastra atunci cand intelegem suveranitatea harului divin. "O, adancul bogatiei, intelepciunii si stiintei lui Dumnezeu". Si in acest punct isi fredoneaza doxologia.
In capitolul 10, apostolul arata cum vestirea Evangheliei prin crestini obisnuiti, prin predicatori, este modalitatea aleasa de Dumnezeu pentru mantuirea lumii. El ne-a dat privilegiul extraordinar de a fi participanti la misiunea Sa de rascumparare, nu pentru ca ar avea nevoie de noi sau ca ar depinde de noi, dar El binevoieste sa ne foloseasca ca instrumente ale Sale, prin care cuvantul harului sa fie vestit unei lumi aflate pe moarte.
In capitolul 11 el ridica intrebarea: ce se intampla cu Israel? Acum Evanghelia merge la Neamuri. Cum ramane cu copacul din care isi trage radacinile Israelul? A lepadat Dumnezeu pe poporul Sau pentru totdeauna si i-a altoit pur si simplu pe aceia dintre noi care suntem dintre Neamuri, ca pe maslinul salbatic? Apoi el vorbeste despre lucrarea de viitor a lui Dumnezeu cu privire la rudele sale trupesti. Prin urmare, primele 11 capitole formeaza o mini teologie sistematica extraordinara. Este o teologie sistematica extraordinara. Pavel abordeaza toate marile subiecte legate de ispasirea lui Cristos, de lucrarea lui Cristos, de pacatul originar -- toate aceste puncte sunt dezbatute.
Apoi, in capitolul 12, asa cum ar trebui sa faca orice teolog bun, Pavel isi indreapta atentia spre aspectul practic al intelegerii pe care o avem cu privire la adevarurile lui Dumnezeu, conform carora suntem chemati sa ducem vieti care sa nu se conformeze acestei lumi, ci lucrurilor lui Dumnezeu. Acest lucru se intampla prin transformare. Si transformarea vine prin innoirea mintii noastre. Apoi apare manifestarea practica a unei vieti evlavioase: rugaciune fara incetare si manifestare mutuala a milei -- caci suntem o comunitate rascumparata de pacatosi iertati. Si nu exista doi oameni in Biserica aflati in acelasi loc in calatoria sau in procesul de sfintire.
Apoi Pavel vorbeste despre cum sa ne relationam unii la altii. Apoi ne spune cum sa ne relationam la magistratii civili. El da o explicatie clasica pentru fundamentul guvernarii omenesti in capitolul 13.
Ajunge apoi la finalul epistolei sale si, un lucru devenit deja tipic pentru apostol, el transmite salutul sau personal tuturor celor care il cunosc, care sunt in Roma. Amprenta pastorala a apostolului devine evidenta.
Cartea Romani este atat de simpla incat si un copil ii intelege mesajul principal; si totusi, este atat de profunda incat cele mai luminate minti din biserica crestina au la ce cugeta toata viata.
Tradus de Estera Sandau