Cand am devenit crestin in Pittsburgh Pennsylvania, obisnuiam sa fac naveta de la colegiu acasa la fiecare sfarsit de saptamana. Mama mea era vaduva si nu putea sa conduca masina, asa ca veneam eu acasa si mergeam cu ea la cumparaturi. Duminica seara, pe drumul de intoarcere la colegiu, ascultam o emisiune la radio in care predica Dr. Robert J. Lamont de la Biserica Nr. 1 Presbiteriana din Pittsburgh. In perioada cat am stat la seminar am avut ocazia sa il intalnesc pe Dr. Lamont si mi-am facut o programare pentru un interviu cu dansul. Programarea am facut-o la secretara. Imi amintesc de drumul pana la Biserica Nr. 1, cat de emotionat si intimidat eram la gandul ca urma sa-l intalnesc pe Dr. Lamont in persoana. In cele din urma, a venit si clipa in care secretara m-a introdus in birou. Dr. Lamont mi-a strans mana, s-a asezat in fata mea, m-a privit in ochi si mi-a spus: "Ei bine, tinere, ce e in mintea ta partial sfintita?" Am inceput sa ma balbai incercand sa-i raspund. Evident, imi amintesc de acea intrebare pana in ziua de azi. El nu ma cunostea, dar stia ca sunt credincios si mai stia ca, desi credincios, eu nu eram inca o persoana sfintita pe deplin. Asa ca mi-a amintit acest lucru intr-un mod tumultuos, inca de la inceputul conversatiei noastre. "Ce e in mintea ta partial sfintita?"
Vestea buna a credintei crestine consta nu doar in faptul ca suntem indreptatiti prin neprihanirea altcuiva si nu trebuie sa asteptam pana suntem pe deplin sfintiti inainte ca Dumnezeu sa ne accepte in partasie cu El si sa ne primeasca in familia Sa, asa cum am vazut. El ne declara drepti si neprihaniti in virtutea atribuirii sau a transferului neprihanirii lui Hristos in contul nostru. Pe de alta parte, vestea buna e ca, desi nu suntem oameni pe deplin sfintiti iar Dumnezeu e cu desavarsire sfant, cu toate acestea noi putem avea partasie cu El. Am putea spune ca nu e o veste tocmai buna aceea ca sfintirea mea e doar partiala. Cu toate acestea, vestea buna e ca sfintirea, asa partiala cum e ea in aceasta viata, este reala. Si lucrul despre care vorbim in acest proces de sfintire este transformarea poporului lui Dumnezeu intr-un popor neprihanit si sfant. Am vazut ca pozitia noastra inaintea lui Dumnezeu se bazeaza pe neprihanirea altcuiva, nu pe neprihanirea noastra. Cu toate acestea, in secunda in care suntem indreptatiti, Dumnezeu Duhul Sfant provoaca o schimbare reala si adevarata in noi, incepand astfel acest proces de sfintire prin care noi devenim sfinti si suntem adusi la asemanarea cu Hristos (noi suntem lucrarea mainilor Lui), o schimbare a naturii noastre inspre sfintire si neprihanire. Iar aceasta schimbare incepe imediat.
Am mentionat mai inainte ca Luther, declarandu-si doctrina indreptatirii, spunea ca indreptatirea e doar prin credinta dar nu printr-o credinta singura. Daca credinta adevarata e prezenta, in clipa in care credinta adevarata e prezenta in sufletul tau, in acel moment incepe schimbarea naturii tale actuale. Rodul sfintirii nu e numai necesar, nu e numai inevitabil ca si consecinta a indreptatirii tale, dar e imediat. Altfel spus, incepe instantaneu. Spun acest lucru ca sa-i avertizez pe cei ce cred ca e posibil ca oamenii sa fie convertiti cu adevarat la Hristos si fie a) nu aduc niciodata roade bune pentru ca raman niste oameni firesti pana in ziua mortii, fie b) poate trece o vreme in care sa nu se manifeste nici o schimbare in comportamentul lor, dar in mod inevitabil acest lucru se va intampla candva. Ei pot ramane, pentru o vreme, niste oameni total firesti. Nu pot aduce nici o critica serioasa acestui limbaj in acest punct daca intelegem ca, intr-un anume sens, toti crestinii suntem firesti pe toata durata vietilor noastre. In alte cuvinte, in aceasta lume noi niciodata nu putem invinge complet impactul firii noastre pamantesti. In acest sens, Pavel vorbeste despre crestini ca sunt firesti. Ei inca trebuie sa se lupte cu firea pamanteasca. Iar omul cel vechi nu e omorat in totalitate si complet pana nu intram in slava. Dar uneori oamenii folosesc aceasta expresie, "crestin firesc", cu referire la cineva care e complet lumesc. In acest punct eu trebuie sa obiectez si sa spun ca, daca cineva e complet lumesc, fara vreo dovada a unei schimbari in natura lui, atunci in realitate nu vorbim despre un crestin, ci despre un necrestin lumesc.
Cred ca trebuie sa intelegem ca uneori suntem atat de zelosi sa pastram ridicat numarul convertitilor evanghelici incat nu ne place sa spunem ca exista unii oameni care fac o falsa marturisire de credinta. Iar daca o persoana face o falsa marturisire de credinta si nu prezinta nici un rod al ei, acest lucru indica faptul ca a fost intr-adevar o marturisire de credinta dar nu o convertire reala. Noi nu suntem indreptatiti datorita marturisirii de credinta. Suntem indreptatiti prin posedarea credintei. Trebuie sa avem o credinta adevarata, si, daca o avem, atunci roadele acelei credinte vor incepe sa apara imediat. E imposibil ca o persoana regenerata sau o persoana convertita sa ramana neschimbata. Insasi prezenta noii naturi, insasi prezenta si puterea Duhului Sfant care locuieste in acea persoana arata contrariul, ca suntem intr-adevar oameni schimbati si in curs de schimbare. Asta nu inseamna ca progresul sfintirii urmeaza o linie dreapta de la punctul convertirii pana ajungem in slava. Sunt putini crestini, daca intr-adevar e vreunul, care sa fi trait vreodata si al caror grafic al cresterii personale sa se fi potrivit cu acea linie. In mod normal urmeaza aceasta traiectorie. Asa arata graficul. In cea mai mare parte, intr-o viata crestina normala avem o crestere continua, cu suisuri si coborasuri. Totusi, pot exista ocazii in care un crestin, care e cu adevarat crestin, poate avea o cadere serioasa si radicala intr-un pacat prelungit. De fapt, aceasta persoana poate fi implicata intr-un pacat atat de notoriu incat sa intre sub disciplina Bisericii, putand chiar sa fie exclus din Biserica. S-ar putea ca acest ultim pas de disciplinare sa fie necesar inainte ca acea persoana sa se intoarca la credinta. Din nou, spunem ca oamenii pot trece prin aceste suisuri si coborasuri. Dar exista un indiciu care arata ca, pe masura ce o persoana devine mai matura in Hristos atunci cand trece de la copilaria spirituala la maturitate spirituala, ca sa pastram metafora biblica, aceste suisuri si coborasuri tind sa se netezeasca. Nu suntem la o inaltime spirituala atat de mare incat sa ne bucuram, nici nu plonjam la mare adancime, asa cum faceam odata. Devenim insa mai stabili in cresterea si in partasia noastra crestina.
Ideea principala pe care vreau sa o desprindeti de aici este ca sfintirea e un proces in care noi suntem schimbati cu adevarat, suntem intr-adevar transformati dupa chipul lui Hristos, dar e vorba de un proces. Sunt unele pareri care abunda in sanul Bisericii si care invata, pe de o parte, ca in ce priveste sfintirea o persoana poate avea in aceasta lume o infuzie neasteptata de har, o a doua lucrare, o a doua binecuvantare, care aduce instantaneu acea persoana intr-o stare de perfectiune in aceasta lume. Sunt multe biserici care ii invata pe oameni un fel sau o forma de perfectionism. Si strans legate de perfectionism sunt acele miscari, care sunt chiar mai raspandite si mai populare, si care promit un fel de salt instantaneu in sfintire printr-o experienta mai adanca de viata, sau printr-o partasie mai profunda cu Duhul Sfant, in urma careia devii plin de Duhul Sfant, si asa mai departe. Desi multi din acesti oameni nu vorbesc despre perfectionism ca atare, totusi ei se refera in realitate la doua feluri diferite de crestini. Cei ce urmeaza un model de crestere normal si cei ce pot avea acest salt brusc si electrizant al sfintirii printr-o experienta mai profunda cu Duhul Sfant. Eu nu gasesc asa ceva in invatatura Scripturii sau in marturia celor mai mari sfinti care au trait vreodata. Sfantul Thomas a Kempis, de exemplu, cel care a scris "Imitarea lui Hristos", care ramane o lucrare crestina clasica despre sfintire, a spus: "E un lucru rar ca un crestin sa fie in stare vreodata sa renunte la un singur obicei rau din viata lui." Daca esti crestin de mai multa vreme, te uiti in oglinda si te intrebi: "Cum pot sa fiu crestin de atata timp si totusi sa ma lupt atat de mult cu firea mea pamanteasca?" Singura mangaiere pe care o primim este aceea ca, daca privim in urma la timpul ce a trecut si ne gandim unde am fost acum 30 sau 40 de ani, atunci intelegem ca Dumnezeu ne-a modelat, ne-a format si ne-a daruit un real progres in credinta crestina. E vorba insa de o experienta pe termen lung, care are loc in fiecare zi si in care Dumnezeu Duhul Sfant ne modeleaza si ne prelucreaza ca sa ne aduca la maturitate in Hristos. Dar noi toti, in aceasta lume, cautam recompensa instantanee. Vrem sa aflam cum putem cunoaste intreaga Biblie in trei lectii usoare si cum putem fi sfintiti in trei pasi simpli. Nu exista trei pasi simpli pentru sfintire. Sfintirea e un proces de o viata care implica un volum enorm de munca, si e o munca grea.
Daca ne intoarcem din nou la Noul Testament, de exemplu, in Filipeni Pavel spune in capitolul 2 versetul 12: "Astfel dar, prea iubitilor, dupa cum totdeauna ati fost ascultatori, duceti pana la capat mantuirea voastra, cu frica si cutremur, nu numai cand sunt eu de fata, ci cu mult mai mult acum, in lipsa mea. Caci Dumnezeu este Acela care lucreaza in voi, si va da, dupa placerea Lui, si vointa si infaptuirea."
Avem aici din nou o veste buna si una rea. Pavel ne spune sa ducem pana la capat mantuirea noastra, care e in realitate o chemare la efort in urmarirea neprihanirii si in urmarirea sfintirii noastre. E o munca. E o munca. Asta inseamna ca acel crestin care cauta sfintirea si maturitatea spirituala trebuie sa fie activ. Cat de activ? Cum sa duceti pana la capat mantuirea voastra? Cu frica si cutremur. Aceste cuvinte care descriu atmosfera in care trebuie sa ne ducem pana la capat mantuirea nu sunt cuvinte care de obicei descriu o atitudine de nepasare. Cel ce urmareste sfintirea nu poate trai fara grija in Sion, relaxandu-se si lasandu-se purtat de Duhul Sfant pe drumul vietii. Trebuie sa muncim, si trebuie sa muncim cu frica si cutremur. Acest lucru indica o sarguinta si o preocupare reala. Nu o teama care sa paralizeze o persoana sau un cutremur ca cel de care are parte un om cuprins de panica. Aceasta frica si acest cutremur inseamna ca abordam serios problema si incercam sa-I fim placuti Dumnezeului cel viu inaintea Caruia stam cu reverenta si respect. In ciuda impacarii cu Dumnezeu, totusi inaintea Lui oamenii evlaviosi stau cu frica si cutremur. Este vorba de o munca.
Vestea buna e "Duceti pana la capat mantuirea voastra, cu frica si cutremur, caci Dumnezeu este Acela care lucreaza in voi, si va da, dupa placerea Lui, si vointa si infaptuirea..." Vedem aici un sinergism real, o cooperare. Sfintirea e un proces cooperativ, in care Dumnezeu lucreaza si eu lucrez. Eu sunt chemat sa lucrez, sa lucrez, sa lucrez cu frica si cutremur, de ce? Pentru ca nu lucrez singur. Pentru ca Dumnezeu lucreaza in acelasi timp. Dumnezeu lucreaza in mine. Noua ne-a fost dat Duhul Sfant. Amintiti-va ca este numit Duhul Sfant pentru ca una din sarcinile Sale principale este aplicarea rascumpararii noastre si producerea in sufletele noastre a rodului indreptatirii noastre. El lucreaza in noi ca sa ne schimbe insasi natura noastra, sa ne convinga de pacat si de neprihanire, si asa mai departe. Este o actiune comuna, intre noi si Dumnezeu. Intre noi si Duhul Sfant. Deci, pe de o parte, atunci cand noi lucram, suntem activi. Pe de alta parte, atunci cand Duhul Sfant lucreaza, in acel moment noi suntem pasivi. Sau tacem.
Aici apare insa amenintarea a doua erezii suparatoare care au provocat necazuri Bisericii de-a lungul intregii sale istorii cu privire la doctrina sfintirii. Aceste doua erezii sunt "activismul" si "chietismul" (sau "pasivitate"). Observati ca acum cateva clipe am spus ca crestinul este chemat sa fie activ, sa fie sarguincios in cautarea sfintirii. Si totusi acum vorbesc despre o erezie numita activism. Ei bine, exista o deosebire. Deosebirea se gaseste in aceste ultime trei litere. Ori de cate ori vedeti acest "ism" atasat unui cuvant, cuvantul in sine poate fi unul cat se poate de legitim, pana in momentul in care i se adauga acest "ism". De exemplu, eu exist, dar asta nu ma face un avocat al existentialismului. Sunt uman, dar nu imbratisez umanismul. Si asa mai departe. Trebuie sa fim activi, fara sa imbratisam activismul. Ce este activismul? Activismul este erezia auto-neprihanirii, a neprihanirii castigate prin fapte, atunci cand oamenii considera ca aceasta cautare a sfintirii e ceva ce pot obtine ei insisi, fara ajutor din alta parte. Ei cred ca se pot ridica singuri, prin propriile puteri. Nu am nevoie de harul lui Dumnezeu. Nu am nevoie de ajutorul Duhului Sfant. Voi face din neprihanire o realizare proprie, obtinuta prin energia mea si ca urmare a activitatii mele. Exista deci acest tip de sfintire bazata pe forte proprii, si ea trebuie respinsa.
De cealalta parte exista eroarea "chietismului", introdusa de un mistic francez in secolul 17. El spunea ca lucrarea de sfintire ii apartine in exclusivitate Duhului Sfant. Pe mine nu trebuie sa ma preocupe acest lucru. Nu trebuie sa incerc sa fiu sfintit. Tot ce trebuie sa faci este sa stai linistit. Da-te din drum. Esti sfintit prin lucrarea lui Dumnezeu. Vorbim aici de un fel de monergism trecut de la regenerare asupra intregii vieti crestine. Iar motoul lor (veti fi surprinsi sa-l auziti) a fost: "Renunta si lasa-L pe Dumnezeu sa lucreze." De cate ori ati auzit aceste cuvinte in experienta voastra crestina? Poate ca exista momente in care e important sa cedam controlul daca luptam prin propriile puteri, daca ignoram harul lui Dumnezeu, nu depindem si nu ne bazam pe ajutorul Duhului Sfant, daca suntem puri activisti, atunci e momentul sa stam linistiti. Dar atunci cand stam linistiti, noi nu trebuie sa imbratisam chietismul, care ne spune ca putem sta fara grija in Sion, putem sa ne lasam pe spate, sa punem picioarele pe scaun si sa-L lasam pe Dumnezeu sa faca lucrarea de sfintire. In mod traditional si istoric, ereziile vin perechi, fiecare promovand cate o extrema. Activismul este de o parte a ereziei, chietismul este de cealalta parte.
Celelalte doua erezii gemene care urmaresc doctrina sfintirii sunt doctrinele "antinomianismului" si "legalismului". Aceste doua erezii sunt periculoase. Si sunt foarte, foarte, foarte putine bisericile care n-au fost afectate de una sau de cealalta (uneori chiar de amandoua aceste erezii). Legalistul este cel ce considera legea atat de importanta pentru sfintirea lui incat el adauga la legea lui Dumnezeu. Nu e multumit cu legile pe care le da Dumnezeu, ci, ca sa dea o mana de ajutor la sfintirea sa, incepe sa legifereze si domeniile in care Dumnezeu le-a dat libertate oamenilor. El spune: "Ei bine, trebuie sa facem acest lucru ca sa ii impiedicam pe oameni sa fie intinati de lume. Trebuie sa cream reguli si norme. Crestinul nu are voie sa mearga la cinematograf. Crestinul nu are voie sa danseze. Crestinul nu are voie sa faca asta, sau asta, sau asta." Acolo unde Dumnezeu nu a dat nici o lege, acesti oameni ii pun pe altii in lanturi si in mod inevitabil inlocuiesc legea adevarata a lui Dumnezeu cu legi facute de oameni. Cealalta extrema este antinomianismul, care spune ca pentru mine, ca si crestin, legea lui Dumnezeu nu are nici o relevanta pentru viata mea. Eu sunt pe deplin liber de lege. Nu sunt sub lege, sunt sub har. De aceea, am tot dreptul sa ignor legea lui Dumnezeu din Scriptura. Aceasta conceptie este larg raspandita in zilele noastre. De fapt, traim o vreme in care antinomianismul se raspandeste din ce in ce mai mult in Biserica.
Persoana evlavioasa, desi intelege ca nu mai e sub robia legii, nu mai e sub povara legii, nu mai e sub pedeapsa legii, totusi iubeste legea lui Dumnezeu si zi si noapte se gandeste la ea, pentru ca in lege descoperim lucrurile care-I sunt placute lui Dumnezeu si cele care-I reflecta caracterul. De aceea, in loc sa fuga de lege, cel ce e sarguincios in urmarirea neprihanirii si a sfintirii devine un student serios al legii lui Dumnezeu.
Tradus de Florin Vidu