Natura credinţei salvatoare
de John MacArthur
Versete selectate
În seara asta ne vom referi la tema "Domnia lui Hristos", pe care am început-o în ultima duminica. Aş vrea să aveţi bibliile pregătite, vom lua în considerare câteva versete selectate pe măsură ce vom discuta din seria "Domnia lui Hristos" despre natura credinţei salvatoare. Vă mărturisesc că am mult mai multe de spus decât aş putea într-o singură seară, dacă aş putea să aleg, mi-aş da acum sufletul până la primele ore ale dimineţii pe acest subiect. Dar ştiind bine că în câteva luni cartea Evanghelia după Isus (The Gospel According to Jesus) în care va fi inclus acest material va fi în mâinile voastre, o voi lăsa pe ea să vă trateze în întregime acest subiect şi eu vă voi prezenta în această seară doar ce se va putea.
Sunt sigur că majoritatea dintre voi sunteţi familiari cu vechiul imn al lui Charlotte Eliot intitulat "Aşa cum sunt". Acel imn, mai mult ca oricare altul din lumea creştină, a fost ani de-a rândul un imn de invitaţie în întrunirile de evanghelizare. El a fost scris în 1836, deci are ceva vechime şi a fost cântat şi recântat. De fapt, probabil a fost cântat în fiecare oră a fiecărei zile undeva în lume printre vorbitorii de limbă engleza. Numai Billy Graham timp de peste 40 de ani a folosit acest imn în cruciade, pentru a face oamenii să dea curs invitaţiei făcute după predica sa.
Cel mai cunoscut vers al acestui familiar imn este "Aşa cum sunt", primul vers şi acesta continuă astfel: "Aşa cum sunt fără nici o justificare, doar a sângelui Tău ce a curs pentru mine; şi pentru că Tu m-ai chemat să vin la Tine, O Mielule eu vin, eu vin." Gândurile pe care aceste cuvinte vor să le acopere sunt realităţi biblice. Este simplu o chemare a păcătoşilor să vină, să vină la Hristos care şi-a vărsat sângele pentru ei, ei trebuie să vină aşa cum sunt. Asta vrea să însemne "Aşa cum sunt". Numai pe baza credinţei trebuie să vină şi El îi va salva, "Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică." Şi Isus a spus: "şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară," în Ioan 6:37. Imnul vrea să declare că păcătosul care vrea să vină poate veni aşa cum este prin credinţă să-L îmbrăţişeze pe Hristos.
Destul de interesant, totuşi, eroziunea evangheliei din zilele noastre i-a dat acelui vers şi imnului o întorsătură insinuantă. Limba mesajului modern sună vag similar la "Aşa cum sunt", dar diferenţa în sens este chiar profundă. Păcătoşii astăzi, vedeţi, aud nu numai că Hristos îi primeşte aşa cum sunt, dar şi că El îi lasă să rămână aşa. Mulţi cred în mod greşit că pot veni la Hristos, pot primi iertarea de păcate şi pot să primească darul imortalităţii, sau cerul, şi apoi să continue să trăiască aşa cum vor, chiar alegând, cum un bine cunoscut învăţător al bibliei, scriitor şi teolog spune: "Să-l lase pe Dumnezeu şi să trăiască conform vechii naturi." Iubiţilor, aceasta este evanghelia pe care o auzim astăzi: vino aşa cum eşti şi pleacă aşa cum eşti, Isus te va accepta aşa cum eşti. De fapt, El te va lăsa să stai aşa.
La o conferinţă biblică cu câţiva ani în urmă, un bine cunoscut vorbitor a adus un mesaj despre salvare. El argumenta că a spune unor oameni nemântuiţi că trebuie să se predea lui Hristos este acelaşi lucru cu a predica salvarea prin fapte. El definea mântuirea ca "darul necondiţionat al vieţii veşnice dat oamenilor ce cred evenimentele despre Hristos, indiferent dacă aleg sau nu să asculte de El." Şi unul din principalele lui puncte era că "salvarea poate sau nu să afecteze purtarea cuiva. Caracterul transformat," spune el, "este de dorit, dar chiar dacă nu vine nici o schimbare în stilul de viaţă al celui ce a crezut evenimentele evangheliei şi l-a primit pe Hristos, el poate sta liniştit având certitudinea iertării şi a cerului." Acest lucru este răspândit în societatea noastră.
Predicând astăzi, mulţimile se apropie de Hristos în baza acestor termeni. Ei cred că nu trebuie să plătească nici un preţ şi răspund cu nerăbdare când le este oferită iertarea, ei răspund cu nerăbdare când le este oferită perspectiva cerului, victoria asupra morţii. Nu au nici o idee despre cât de severă este vina lor înaintea lui Dumnezeu, nu au nici o dorinţă să fie eliberaţi de sclavia păcatului şi cu siguranţă că nu au nici o dorinţă copleşitoare de a asculta de Hristos. Şi sunt convins că astfel de oameni sunt înşelaţi de o evanghelie coruptă. Credinţă pe care o primesc şi pe care se bazează este numai o consimţire intelectuală sau poate acceptarea emoţională a cuiva sau ceva care să le rezolve problemele dar care nu mântuieşte. Totuşi aceasta este cea mai întâlnită formă de evanghelism, şi mulţi predică astfel de mesaj slab şi amăgitor.
Cred că trebuie să răspundem la o întrebare; este ceva nou? Şi răspunsul sincer, nu e deloc nou. Un capitol care va fi inclus în carte este un capitol al evangheliei conform istoriei bisericii, iar dacă urmăreşti istoria bisericii începând cu părinţii care au trăit în biserica primară până astăzi, vei găsi că o astfel de evanghelie de credinţă uşoară întotdeauna a fost adoptată. Oamenii au reacţionat la aceasta în întreaga istorie, postulând şi afirmând diferenţele dintre această evanghelie şi cea adevărată.
De exemplu, să luăm una din luminile strălucitoarea din istoria bisericii creştine pe nume Martin Luther. Martin Luther vine din catolicismul Roman, a luptat mai mult ca oricine pentru adevărul că omul este salvat (prin ce?) prin credinţă şi nu prin fapte. El niciodată nu a ezitat în insistenţa sa că faptele, totuşi, sunt necesare pentru validarea credinţei.
De exemplu, în prefaţa la Comentariu la Romani a lui Martin Luther (Martin Luther's Commentary on Romans) scrie: "Credinţă nu este ceva la care ai visat, o iluzie umană, deşi prin acest termen mulţi oameni înţeleg asta. Ori de câte ori ei înţeleg aşa nu este urmat de nici o îmbunătăţire în morală sau fapte bune. în timp ce multe au fost spuse despre credinţă, ei cad în eroarea de a declara credinţă ca nesuficientă, că trebuie să facem fapte dacă vrem să devenim drepţi şi să ajungem la mântuire. Motivul este că atunci când aud evanghelia ei pierd esenţialul. În inimile lor şi din resurse proprii ei îşi creează o idee pe care o numesc crez şi o tratează ca pe o credinţă adevărată. Totuşi este doar o fabricare umană, o idee fără o experienţă corespunzătoare în adâncul inimii. Este deci ineficace şi nu este urmată de o viată mai bună."
Asta nu e deloc credinţă deşi ei o numesc credinţă. Luther continuă şi scrie în comentariul la Romani: "Credinţa, totuşi, este ceva ce Dumnezeu efectuează în noi. Ne schimbă şi suntem renăscuţi din Dumnezeu. Credinţa îl omoară pe vechiul Adam şi ne face oameni diferiţi la nivelul inimii, minţii şi în toate puterile noastre, şi aceasta este acompaniată de Duhul Sfânt. O, când se ajunge la credinţă, ce lucru de viaţă plin de putere, creativ şi activ este. Ea nu poate face decât bine tot timpul. Nu aşteaptă niciodată să întrebe dacă este ceva bun de făcut, în schimb înainte de a se pune întrebarea, ea a făcut fapta şi continuă să facă. Un om care nu este activ în felul acesta este unul fără credinţă. El bâjbâie după credinţă şi caută fapte bune dar nu ştie nici ce este credinţă nici ce sunt faptele bune. Este într-adevăr imposibil să separi faptele de credinţă aşa cum este imposibil să separi căldura şi lumina de foc."
Aşa a spus Martin Luther. Există o credinţă falsă, o credinţă iluzorie, o iluzie care nu schimba nimic, asta nu este credinţa salvatoare. Ajungem în timpurile moderne şi citeşti scriitor, după scriitor, după scriitor afirmând necesitatea unei credinţe adevărate care rezultă într-o viaţă transformată total şi absolut. Există miliarde de citate care pot fi date să demonstreze că acesta a fost caracterul doctrinei bisericii de-a lungul anilor încă din vremea Noului Testament.
Ajungând în timpurile moderne, auziţi un citat de A.W. Pink care a spus multe pe marginea acestui subiect. Auziţi ce a scris în 1937: "Condiţiile mântuirii lui Hristos sunt eronat enunţate de evanghelistul zilelor noastre"...asta era cu 50 de ani în urmă, aceeaşi problemă... ,,cu excepţii foarte rare, evanghelistul zilelor noastre spune ascultătorilor săi că mântuirea este prin har şi este primită ca un dar fără plată, că Hristos a făcut totul pentru păcătos şi nimic nu mai rămâne decât să crezi, să te încrezi în meritele infinite ale sângelui Lui. Şi această concepţie predomină în cercurile ortodoxe, şi aşa de des a fost repetată la urechile lor, s-a înrădăcinat aşa de adânc în minţile lor, că dacă cineva îi provoacă şi o denunţă ca fiind necorespunzătoare şi pe de-o parte ca fiind eronată şi amăgitoare, este pentru el ca şi cum ar atrage asupra lui ruşinea de a fi eretic şi răspunzător că a dezonorat lucrarea terminată a lui Hristos prin imprimarea salvării prin fapte."
Exact aceeaşi problemă. A existat în zilele acelea un mesaj al evangheliştilor care chema la credinţă şi care nu aducea nici o schimbare, şi oricine vorbea împotriva acestui mesaj era acuzat de a predica salvarea prin fapte. Pink a spus: "Salvarea este prin har, doar prin har. Cu toate acestea, harul divin nu este exersat separat de sfinţenie pentru că niciodată nu se compromite cu păcatul. Este de asemenea adevărat că mântuirea este un dar fără plată. Dar o mână goală trebuie să-l primească, nu o mână care încă se agaţă cu putere de lume. Ceva mai mult decât a crede este necesar pentru salvare. O inimă care este oţelită în rebeliune împotriva lui Dumnezeu nu poate crede în mod salvator, mai întâi trebuie zdrobită, şi numai cei ce sunt orbi spiritual vor declara că Hristos îl va salva pe vre-unul ce dispreţuieşte autoritatea şi refuză jugul Lui. Acei predicatori care spun păcătoşilor că pot fi salvaţi fără a renunţă la idolii lor, fără să se pocăiască, fără să se predea domniei lui Hristos sunt tot la fel de eronaţi şi periculoşi ca cei ce insistă că salvarea este prin fapte şi că cerul trebuie să fie câştigat prin eforturi proprii."
Aceiaşi problemă...aceiaşi problemă. O puteţi vedea în primele crezuri ale bisericii, o vedeţi exprimată de cineva ca W. Griffith Thomas care a fost unul din fondatorii Seminarului din Dallas, strigând pentru o credinţă sub domnia lui Hristos. Mesajului bisericii întotdeauna a avut în centru acest lucru.
De ce nu au ascultat oamenii? De ce nu au ascultat de primii părinţi care au expus o credinţă care transformă viaţă? De ce nu au ascultat de Martin Luther? De ce nu l-au ascultat pe unul ca A.W. Pink sau W.H. Griffith Thomas? De ce nu ascultă astăzi? De ce oamenii nu aud când spunem că evanghelia care nu afirmă pocăinţa şi spovedania şi predarea lui Hristos ca Domn nu este completă?
Ei bine, cred că răspunsul este următorul: chemarea la o credinţă uşoară obţine rezultate exterioare. Aţi înţeles? Eu cred că ei obţin rezultate exterioare: faci evanghelia uşoară, oamenii răspund, oamenii vin, ei înaintează printre rânduri, le calculezi numărul, şi aşa mulţi au fost salvaţi. Dar ceea ce avem astăzi este o formă de evanghelism care a fost stilat şi popularizat cu adevărat de Charles G. Finney, care a dezvoltat sistemul de a face invitaţii la ceea ce cunoaştem astăzi, exact pe vremea când Eliot a scris "Aşa cum sunt", în mijlocul anilor 1830.
Charles G. Finney a fost un avocat la Upstate New York cu nici o pregătire teologică oficială. El avea o minte competentă şi logică. A fost convertit în 1821 şi a devenit un evanghelist cunoscut şi unul care a trezit biserica. El a crezut în întregime că salvarea este un rezultat al alegerii umane, a crezut că omul poate face acea alegere umană deoarece el nu este prin natură corupt ci doar are o înclinare sigură spre păcat dar nu asta e constituţia sa, şi deci are în el însuşi abilitatea de a alege ce este drept. Şi aşa Finney a stabilit că din moment ce omul poate face ce este bine, din moment ce el n-a fost născut păcătos, ceea ce ai de făcut este să lucrezi la voinţa omului, căci dacă poţi activa voinţa omului, sau dacă poţi motiva voinţa omului el va face alegerea corectă. De asemenea poţi folosi aproape orice mijloc legitim sau nelegitim, inclusiv manipulaţia şi emoţiile. Astfel el a dezvoltat ceea ce a devenit cunoscut ca "banca neliniştiţilor" şi a început să cheme oamenii în faţă.. Aceasta era ceva nou. Înainte de aceasta, pe vremea marii treziri a lui George Whitfield şi Jonathan Edwards, nu se făceau astfel de lucruri, dar Finney a început să cheme oamenii în faţă la ceea ce el a numit "banca neliniştiţilor". Mai târziu a fost cunoscut în metodism ca "altar" şi oamenii au devenit atunci obiectivul. Şi cum predicatorul ajungea la concluzie, începea să cheme oamenii în faţă, pentru că vroiau să vadă ceva vizibil din moment ce lucrarea de regenerare nu putea fi văzută.
Răspunsul la lucrarea sa şi la puterile sale logice şi convingătoare a fost mare. Oamenii veneau la banca neliniştiţilor şi el a avut un succes exterior prin aducerea lor în faţă. De fapt a avut aşa de mult succes încât oameni erau şovăitori să spună ceva împotriva lui temându-se să spună ceva împotriva Duhului Sfânt a lui Dumnezeu. Dar dacă mergi dincolo de scenă să verifici ce a rămas în urma lucrării lui Finney, colegii de lucrare n-au putut să nu realizeze numărul mic de convertiţi care au rămas credincioşi. Într-o scrisoare către Finney datată în 25 decembrie 1834, James Boyle a pus aceste întrebări: "Să ne uităm peste câmpurile de misiune pe care tu şi alţii şi eu ne-am muncit ca misionari ai renaşterii, şi să vedem care este acum starea lor morală? Care a fost starea lor după trei luni după ce am plecat? Am vizitat şi revizitat multe din aceste câmpuri şi am gemut în duhul când am văzut starea de tristeţe, de răceală, firească şi de cearta în care au căzut bisericile şi au căzut imediat ce noi am plecat din mijlocul lor."
De fapt, mulţi din cei ce au evaluat lucrarea lui Finney au fost convinşi că păcătoşii treziţi emoţional dar nu spiritual, au devenit împietriţi şi sceptici. Păcătosul, de exemplu, care s-a dedicat obiectiv lui Hristos într-o experienţă emoţională, în curând a descoperit că, contrar promisiunilor evanghelistului, nimic nu s-a schimbat, inima lui era la fel, şi valul de descărcare emoţională pe care l-a experimentat n-a făcut nici o schimbare. Această descoperire care nu a rezolvat nimic în viaţă lui a făcut păcătosul şi mai împietrit în păcatul lui, mai sceptic la evanghelie, mai sceptic faţă de alţi ce profesează creştinismul, crezând că el care a fost înşelat era membrul unui grup de oameni care la rândul lui era sau a fost înşelat.
Nu vreau să reduc total lucrarea lui Finney. Sunt sigur că au fost oameni mântuiţi. Dar ajungând el însuşi la sfârşitul vieţii lui şi uitându-se înapoi, a spus că dacă ar fi s-o ia de la capăt n-ar mai predica niciodată doctrina salvării fără doctrina sfinţirii.
Acum permiteţi-mi să vă spun un lucru pe care aş vrea să-l auziţi. Cineva poate fi salvat fără să înţeleagă tot adevărul despre pocăinţă. Cineva poate fi salvat fără să pătrundă întreaga realitate despre domnia lui Hristos. Cineva poate fi salvat fără să înţeleagă pe deplin chemarea la ascultare pentru că nimeni nu i-a spus despre asta. Dar fiţi atenţi, nici unul care este salvat nu va fi nepocăit sau nesupus sau neascultător. Asta este problema.
Cineva a venit la mine duminica trecută seara şi mi-a spus: "ştiţi când mi-a fost prezentată evanghelia, nimeni nu mi-a spus despre domnia lui Hristos, nimeni nu mi-a spus despre pocăinţă, nimeni nu mi-a spus că viaţa mea trebuie să-I fie supusă în ascultare." Ei bine, singura întrebare este, te-ai pocăit? Vrei să te supui lui Hristos? Inima ta tânjeşte să-L asculte? Dacă răspunsul este da, atunci mulţumeşte lui Dumnezeu că salvarea a fost reală chiar dacă mesajul a fost incomplet.
În introducerea cărţii am făcut o afirmaţie care cred că este importantă. Unii pot crede că pun la îndoială autenticitatea oricui care este convertit la Hristos şi care nu are o înţelegere deplină asupra domniei Lui Nu este cazul. De fapt, sunt sigur că din moment ce unii înţeleg mai mult ca alţii, nici unul care este mântuit nu înţelege pe deplin toate implicaţiile domniei lui Isus în momentul convertirii. Dar sunt la fel de sigur că nimeni nu poate fi mântuit dacă nu este dornic să asculte sau este în mod conştient răzvrătit domniei lui Hristos, iar semnul adevăratei mântuiri este că întotdeauna produce o inimă care ştie şi simte responsabilitatea de a răspunde realităţii mereu prezente a domniei lui Hristos.
Nu există nici un motiv real pentru a proclama o evanghelie superficială. Nu există nici un motiv pentru care să nu spui oamenilor despre domnia lui Hristos, pentru care să nu le spui să se întoarcă de la păcatele lor şi să se pocăiască. Nu există nici un motiv pentru care să nu le spui să-şi supună viaţa lui Hristos, pentru care să nu le spui să renunţe la tot ce au pentru tot ceea ce este El.
Veţi spune: "Ei bine, dacă le spui toate astea, probabil că nu vor accepta." Dacă acesta este cazul, Duhul lui Dumnezeu nu este la lucru în inima lor. Ce câştigi dacă le spui un mesaj incomplet şi obţii un răspuns? Nu este de loc o adevărată convertire. Dacă adevărul îi îndepărtează pe oameni atunci spune-le adevărul şi depărtează-i astfel încât atât ei cât şi tu sunteţi pe deplin convinşi că ei resping, nu că acceptă a credinţă falsă şi apoi trăiesc sub iluzia că sunt mântuiţi, când de fapt nu sunt.
Deschide-ţi pentru un moment la Luca capitolul 14 versetul 25: "Împreună cu Isus mergeau multe noroade. El S-a întors, şi le-a zis:", aici Isus le face o invitaţie evanghelică, ,,Dacă vine cineva la Mine, şi nu urăşte pe tatăl său, pe mamă-sa, pe nevastă-sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu." Cum pare asta pentru o invitaţie? Vreau să spun, dacă cineva vă spune: "Vreau să te duci în dupăamiaza asta şi să prezinţi evanghelia la toţi aceşti oameni din parc şi să le spui, dacă vine cineva la Hristos şi nu-şi urăşte tatăl şi mama şi soţia şi copiii şi fraţii şi surorile şi nu-şi urăşte chiar viaţă nu poate fi ucenicul Lui." Veţi crede că şi-a pierdut minţile, veţi spune că nu se pot câştiga oamenii în felul acesta.
Apoi El spune în versetul 27: "Şi oricine nu-şi poartă crucea, şi nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu." ,Cu alte cuvinte, dornic să moară, "Căci, cine dintre voi, dacă vrea să zidească un turn, nu stă mai întâi să-şi facă socoteala cheltuielilor, ca să vadă dacă are cu ce să-l sfârşească? Pentruca nu cumva, după ce i-a pus temelia, să nu-l poată sfârşi, şi toţi ceice-l vor vedea, să înceapă să râdă de el, şi să zică: ,,Omul acesta a început să zidească, şi n-a putut isprăvi." Sau care împărat, când merge să se bată în război cu un alt împărat, nu stă mai întâi să se sfătuiască dacă va putea merge cu zece mii de oameni înaintea celui ce vine împotriva lui cu douăzeci de mii? Altfel, pe când celălalt împărat este încă departe, îi trimite o solie să ceară pace. Tot aşa, oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu."
Ei bine, asta este o invitaţie care cere: urăşte-ţi familia, fi gata să-ţi dai viaţa, fi gata să-ţi dai tot ce ai, fă-ţi calcul. Eu cred în mântuirea prin credinţă, numai prin har, dar când Dumnezeu în harul Său lucrează o mântuire adevărată ea conţine astfel de ingrediente. Vedeţi, mântuirea autentică cere credinţă adevărată, nu este suficient să ai o credinţă imaginară, o credinţă iluzorie, o credinţă care este o iluzie, trebuie să fie o credinţă care este cea adevărată, asta este problema. Da, Pavel spune temnicerului din Filipi, dacă vrei să fi mântuit crede în Domnul Isus Hristos şi vei fi mântuit. Oricine crede va fi mântuit, dar întrebarea este ce fel de credinţă, despre ce fel de credinţă vorbim?
Înainte de toate, înainte de a răspunde la această întrebare, trebuie să spunem că există o credinţă care nu mântuieşte. Să mergem la evanghelia după Ioan capitolul 2. Putem folosi o mulţime de ilustraţii, dar vreau să urmăriţi îndeaproape. În Ioan 2:23 când Isus era în Ierusalim în timpul prăznuirii Paştelor, mulţi au crezut în numele Lui. Vreţi să notaţi asta? Mulţi au crezut în numele Lui, adică în cine era El. Fără îndoială ei credeau că El este un mare profet, probabil mulţi dintre ei au crezut că El este Mesia. Ei au crezut în numele Lui văzând semnele ce le făcea, dar Isus nu se încredea în ei pentru că îi ştia pe toţi oamenii, nu avea nevoie de nici unul să-i fie martor pentru că ştia ce este în om şi ştia că credinţă lor nu era credinţa adevărată. Ei au crezut, dar crezul lor nu era adecvat, nu era autentic. Nu era credinţa mântuitoare.
Mai simplu spus, El nu credea în credinţă lor. Ei credeau că El este Mesia, dar asta nu înseamnă că şi-au predat sufletele domniei Lui, nu înseamnă că ei vroiau să se întoarcă de la păcatele lor. El ştia că ei aveau o credinţă superficială şi că nu era lucrarea autentică a Duhului lui Dumnezeu, iar dacă ar fi vorbit de sacrificiu, de pocăinţă, şi de cruce, ei ar fi plecat. Isus nu ar accepta decizia emoţională de moment, El n-ar accept o credinţă născută din egoism.
Mergeţi la Ioan capitolul 6. Oricui i-ar place iertarea de păcat şi promisiunea vieţii veşnice în cer, dar asta nu se poate naşte din pur egoism. În Ioan 6:14 când oamenii au văzut semnele pe care le făcea Isus, au spus: "Cu adevărat", şi ăsta era bineînţeles miracolul pâinilor şi al peştilor, "Cu adevărat, acesta este prorocul..." Profetul, cel promis în Vechiul Testament, Mesia care trebui să vină în lume. "Isus, fiindcă ştia că au de gând să vină să-L ia cu sila ca să-L facă împărat, S-a dus iarăşi la munte, numai El singur." El nu vroia să aibă de-a face cu o astfel de credinţă. Ei credeau că El este Mesia, ei vroiau să-L includă cu forţa în planurile lor dar El nu vroia să aibă de-a face cu aşa ceva.
În versetul 66 al capitolului, observaţi vă rog, după învăţătura Lui foarte puternică că trebuie să mâncaţi carnea Mea şi să beţi sângele Meu, trebuie să acceptaţi moartea Mea, sacrificiul Meu şi acele lucruri pe care le-a enumerat ca fiind condiţiile dedicării lor, spune: "...mulţi din ucenicii Lui s-au întors înapoi, şi nu mai umblau cu El." Şi El i-a separat de cei adevăraţi când a spus celor 12: "Voi nu vreţi să vă duceţi?", ,,Doamne", I-a răspuns Simon Petru, (reprezentativ pentru credincioşii adevăraţi), ,,la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Şi noi am crezut, şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu." Dar Isus a spus, da, mai puţin unul dintre voi care este un drac. Aşa că, chiar în mijlocul celor ce-l urmau pe Isus, erau unii care au crezut momentan şi vroiau să-L facă rege, erau unii care au crezut pentru un timp, dar când vorbirea a devenit dificilă au plecat. Şi mai era şi Iuda care niciodată n-a crezut cu adevărat în mântuire, dar a stat în preajmă până la sfârşit ca să capete ce se putea.
Uitaţi-vă la Ioan 8 versetul 30. Din nou Isus conversează cu liderii evrei. "Pe când vorbea Isus astfel, mulţi au crezut în El.", sună bine, poate suna a mântuire la unii, "Şi a zis Iudeilor, care crezuseră în El: ,,Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, Sunteţi într-adevăr ucenicii Mei."" Cam direct. Această mică secţiune din Scriptură a fost prima mare introducere pe care am avut-o la acest subiect. Eşti un ucenic adevărat dacă rămâi în Cuvântul Lui.
Uitaţi-vă la capitolul 12, versetul 42: "Totuşi, chiar dintre fruntaşi, mulţi au crezut în El". Din nou "au crezut". "Dar de frica Fariseilor nu-L mărturiseau pe faţă". Ei nu L-ar fi mărturisit în mod public "Ca să nu fie daţi afară din sinagogă. Căci au iubit mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu." Ei doreau aprobarea oamenilor. Ei erau...erau gata să creadă până la un punct.
În versetul 26 şi până la el: "Dacă Îmi slujeşte cineva, să Mă urmeze." Să mă urmeze... dacă Îmi slujeşte cineva, să Mă urmeze.