Crestinismul e o problema foarte ,,individuala" dar nu e ,,individualist". Am vorbit despre crestinism ca fiind individual intr-un studiu anterior si am aratat ca aceasta inseamna, in termeni simpli, ca tu trebuie sa traiesti viata crestina. Nimeni altcineva nu o poate trai pentru tine. Nu iti poti imputernici sotul sau sotia sa te reprezinte inaintea lui Dumnezeu. Copiii tai nu pot citi Biblia in locul tau, nu se pot ruga sau marturisi, nu pot face fapte bune in locul tau. Toate aceste lucruri trebuie sa le faci tu insuti. Dar ,,individualist", ei bine, inseamna altceva. Dictionarul Webster defineste ,,individualismul" ca ,,orice doctrina sau practica bazata pe presupunerea ca individul, nu societatea, este preocuparea principala sau scopul final".
Crestinismul nu e individualist pentru ca intotdeauna ii are in vedere pe altii. Acest lucru e adevarat in ce priveste ucenicia si este prezentat foarte clar in pasajul la care vom privi in continuare.
Domnul Isus Hristos, cu putin timp inainte de arestarea si rastignirea Sa, in camera de sus a prezentat o pilda menita sa ne invete obligatia pe care o avem sa-i slujim pe ceilalti, daca suntem urmasi ai lui Hristos. Cunoasteti intamplarea. Ni se spune ca in timpul cinei Isus S-a sculat de la masa, S-a dezbracat de hainele Lui, a luat un stergar si S-a incins cu el. Apoi a turnat apa intr-un lighean, a ingenuncheat inaintea ucenicilor si a inceput sa le spele picioarele si sa le stearga cu stergarul cu care era incins. Cand a ajuns la Petru, acestuia nu i-a placut ce se intampla si s-a opus. El a spus: ,,Niciodata nu-mi vei spala picioarele, nu Tu." Isus a replicat ca, daca n-o va face, Petru nu va avea deloc parte cu Isus. Acum, Petru nu a inteles prea bine ce se intampla si a trecut in acel moment de la o extrema la cealalta: ,,Ei bine, in acest caz nu-mi spala doar picioarele, ci si capul, spala-ma in intregime!" Domnul i-a raspuns: ,,Tu nu intelegi ce fac eu acum, dar vei intelege mai tarziu. Nu trebuie sa-ti spal capul. E suficient sa-ti spal picioarele." Asa ca Petru L-a lasat sa il spele si El a facut-o. La fel a procedat cu toti celalti, slujind in acest fel inaintea tuturor ucenicilor. Cand a terminat, si-a luat din nou hainele Sale si S-a intors la locul Lui. Apoi a intrebat: ,,Intelegeti voi ce v-am facut Eu?" Bineinteles ca nu intelegeau. Apoi le-a explicat: ,,Voi Ma numiti 'Invatatorul si Domnul', si bine ziceti, caci sunt. Deci, daca Eu, Domnul si Invatatorul vostru, v-am spalat picioarele, si voi sunteti datori sa va spalati picioarele unii altora. Pentru ca Eu v-am dat o pilda, ca si voi sa faceti cum am facut Eu. Adevarat, adevarat va spun, ca robul nu este mai mare decat domnul sau, nici apostolul mai mare decat cel ce l-a trimis. Daca stiti aceste lucruri, ferice de voi, daca le faceti." (Ioan 13:1-17)
Relatarea aceasta are menirea sa ne invete ca, asa cum ne-a slujit Isus, la fel si noi trebuie sa ne slujim unii pe altii. Trebuie sa privim la acest lucru in termeni foarte practici. Atunci cand vorbim despre dragostea Domnului Isus Hristos pentru noi, care S-a manifestat prin slujire, e usor sa vedem ce a facut. Putem spune: ,,Ei bine, El a parasit cerul si a venit pe pamant ca sa moara pe cruce pentru pacatele noastre." Noi nu putem face asta. Asa ca spunem: ,,Atunci cum putem sluji altora? Ce inseamna cu adevarat sa adopti aceasta atitudine de slujitor pe care Domnul Isus Hristos a aratat-o cu acea ocazie?" Vreau sa sugerez urmatoarele lucruri.
Mai intai, ascultati aceasta pentru ca e important. Inainte de toate, trebuie sa ii ascultam pe ceilalti. Noi ajungem sa-L iubim pe Dumnezeu ascultand ce ne spune prin Cuvantul Sau. Si nu numai ca ajungem sa-L iubim pe Dumnezeu ascultand ce ne spune, dar, cand ajungem sa-L cunoastem pe Dumnezeul care e dragoste, descoperim ca un lucru ce se poate spune despre Dumnezeu e ca El ne asculta. Dumnezeu nu ne vorbeste doar ci urechea Sa e deschisa pentru noi in orice vreme. El spune: ,,Veniti la Mine si spuneti-va problemele. Vorbiti-mi despre voi. Spuneti-mi care sunt nevoile voastre. Veniti inaintea Mea cu cererile voastre si puteti fi siguri ca cererile voastre vor primi raspuns." Dumnezeu e intotdeauna gata sa ne asculte. In acelasi fel trebuie si noi sa ii ascultam pe ceilalti. Problema e ca in zilele noastre oamenii au nevoie cu disperare sa fie auziti si atat de putini sunt cei care asculta. Lucrurile stau tocmai invers. Toti striga. Lumea noastra e alcatuita din oameni care, intr-o forma sau alta, striga sa ne atraga atentia. Astfel, auzim strigatele oamenilor la televiziune, prin reclamele imense de pe marginea drumului, in magazine, la locul de munca, la joaca. Oriunde am merge, oamenii incearca sa ne spuna ceva si sunt foarte putini cei care asculta.. Iar inima oamenilor are nevoie disperata ca cineva sa o asculte. E adevarat, in zilele noastre am incercat sa rezolvam cumva problema. Am dezvoltat o intreaga profesie care se ocupa cu ascultatul. La asta se rezuma psihologia, psihiatria si consilierea.
Acum, as vrea sa pot spune ca in biserica crestina si in mijlocul crestinilor lucrurile sunt radical diferite. Dar ma tem ca nu e chiar asa. O, cred ca exista o diferenta. Prin harul lui Dumnezeu, se poate spune intr-un fel ca crestinii asculta asa cum lumea nu o face. Dar as fi vrut ca lucrurile sa fi fost radical diferite si ma tem ca nu sunt deloc asa. Tot ce trebuie sa faci e sa privesti in propria ta inima si sa vezi ce se intampla in mintea ta atunci cand cei din jur incearca sa iti explice o problema lunga. Uneori, prin harul lui Dumnezeu, ascultam cu adevarat si incercam sa o facem. Dar oare nu e asa, mai ales daca problema e lunga si explicarea ei cere timp, ca descoperim cum mintea incepe sa se gandeasca la altceva. Descoperim cum mintea trece la alte lucruri. Uneori presupunem ca stim ce urmeaza sa spuna interlocutorul nostru si anticipam deja raspunsul pe care-l vom da, asa ca nu mai ascultam cu adevarat. Si ma tem ca, prin felul in care raspundem, ne dam de gol ca nu am ascultat ce avea sa ne spuna celalalt.
Crestinii ar trebui sa asculte ce au de zis oamenii. Acesta e unul din primele si cele mai importante domenii in care ii putem sluji. E interesant cum, in cartea lui Iacov, la capitolul 5, versetul 16, ni se spune sa ne marturisim unii altora pacatele. Cine, in biserica protestanta de azi, mai asculta cu adevarat pe altcineva marturisindu-si pacatele? Si totusi, asa ni se spune in Iacov -- marturisiti-va unii altora pacatele. Cine asculta cu adevarat? Vedeti, daca vrem sa slujim in felul acesta, si este o slujire biblica, trebuie sa incepem sa ascultam cu adevarat ce are de spus celalalt. Deci acesta e primul pas. Trebuie sa ii ascultam pe ceilalti.
Al doilea lucru pe care trebuie sa-l facem daca vrem sa urmam modelul de slujire al lui Hristos este sa-i ajutam pe altii. Vedeti, uneori cand oamenii vorbesc, ce doresc ei de fapt e sa fie ascultati si asta e tot. Aceasta e o slujire foarte importanta.. Doar sa-i asculti pe oameni pana la capat. Nu trebuie sa vii cu raspunsuri. Nu trebuie sa vii cu solutii. Simpla ascultare, uneori prin ea insasi, e o mare parte a solutiei.
Dar sunt ocazii, si asa se intampla de cele mai multe ori, cand exista mai mult decat simpla dorinta de a fi ascultat. Adesea celalalt incearca sa exprime nevoi reale. Iar atunci cand acele nevoi sunt exprimate, avem obligatia, ca urmasi ai lui Isus Hristos, sa incercam sa ajutam la implinirea acelor nevoi. Isus a vorbit despre asta. Am privit deja la unele din aceste texte. Isus a spus ca trebuie sa-i hranim pe cei flamanzi. Trebuie sa dam de baut celor insetati. Trebuie sa-i vizitam pe cei din inchisoare. Trebuie sa purtam de grija celor bolnavi, si asa mai departe, pentru multimea de nevoi pe care oamenii din jurul nostru le simt si le exprima intr-un fel sau altul in fiecare zi. Dificultatea sta in faptul ca, vedeti, rareori e ne e convenabil sa-i ajutam pe altii. Problema pe care o avem in domeniul ascultarii e ca ne e greu sa ascultam. Credem ca stim raspunsurile inainte sa auzim care e problema. Dificultatea pe care o avem in acest domeniu e ca nu ne simtim confortabil ajutandu-i pe altii. Presupun ca acest lucru e cu atat mai adevarat in zilele noastre din cauza presiunilor pe care le exercita asupra noastra programul incarcat si lucrurile care trebuie facute. Nu mai avem timp, sau cel putin asa credem, sa ne oprim si sa ajutam pe cineva asa cum are nevoie sa fie ajutat. Si totusi, cand ma gandesc la natura umana si reflectez la ceea ce cunosc din istorie, cred ca, desi presiunile pe care trebuie sa le suportam sunt intense, situatia nu a fost niciodata radical diferita. Ma gandesc, de exemplu, la exemplul Domnului nostru despre bunul samaritean care l-a ajutat pe omul cazut intre talhari in timp ce mergea spre Ierihon. Nici lui nu i-a fost convenabil. Si el era in drum spre Ierihon. Avea si el un program pe care trebuia sa-l respecte. Avea si el afacerea lui. Avea responsabilitati fata de familia lui, oricare vor fi fost acestea. Dar s-a oprit si a dat din timpul sau. L-a ajutat pe omul ranit de talhari si s-a abatut de la drumul lui ca sa-l duca pana la un han, a ramas acolo peste noapte si a dat din banii sai. A doua zi, vedeti, 24 de ore mai tarziu, si-a continuat drumul si si-a rezolvat problemele. Cand a terminat, in drum spre casa s-a oprit din nou la han ca sa vada daca nu cumva au fost cheltuieli mai mari decat banii pe care i-a lasat pentru ingrijirea ranitului.
Avem aici un om care e experimentat disconfortul. Si totusi, Domnul nostru spune ca el a fost aproapele celui ranit. El a fost modelul. El a fost cel care si-a slujit cu adevarat fratele. Vedeti, daca vrem sa slujim asa cum ne-a spus Isus ca trebuie s-o facem, adesea vom descoperi ca acest lucru nu e deloc confortabil.
Al treilea lucru pe care il implica slujirea este darnicia. Trebuie sa daruim celor din jur. Acum, lumea spune: ,,Ce e al meu e al meu iar ce e al tau e tot al meu daca pot pune mana pe el." Crestinii spun: ,,Ce e al meu nu e al meu. E doar un lucru pe care l-am primit de la Dumnezeu si, prin urmare, il am in administrare. Sunt responsabil de modul cum il folosesc, de aceea, daca tu ai nevoie de el, e al tau." Vedeti, cele doua situatii sunt total diferite si avem dificultati si in acest domeniu. Uneori, in crestinism au existat urmasi ai lui Hristos care s-au simtit indemnati sa daruiasca tot ce aveau pentru a arata prin aceasta, intr-un mod radical, ca ei nu traiesc pentru ei insisi ci pentru altii. Asa s-a intamplat la inceputurile Bisericii din Ierusalim. Ni se spune ca in acele zile crestinii vindeau tot ce aveau si dadeau la saraci, iar o parte din bani era daruita Bisericii pentru a fi impartita tuturor, apoi traiau impreuna si aveau toate lucrurile in comun. Nu cred ca acesta e modelul prescris pentru toti, dar e ceva la care trebuie sa luam seama. In special, permiteti-mi sa o spun, daca banii sunt o problema, asa cum sunt pentru cei mai multi din zilele noastre. Daca te inconjori cu lucruri materiale, daca aceste lucruri au pus stapanire pe tine, e un lucru ce ar trebui facut. Trebuie luata in considerare daruirea, daca nu in intregime, cel putin a unei mari parti din aceste lucruri, ca sa ne putem elibera de controlul pe care il au banii asupra noastra. Ne amintim ca, in conversatia cu tanarul bogat, Isus i-a spuns sa vanda tot ce are. Nu a spus acelasi lucru si altor oameni, dar l-a spus tanarului bogat. ,,Vinde tot ce ai, da la saraci si apoi vino si urmeaza-Ma." Pentru ca aceasta era bariera care il impiedica sa devina un ucenic. Pe aceasta baza, e posibil sa spunem ca, la fel cum Dumnezeu cheama pe cineva la o viata de saracie, un stil de viata simpla, ca sa poata darui iar banii sa nu fie o bariera si sa nu detina controlul asupra vietii lui, e posibil ca Dumnezeu sa cheme pe altcineva sa castige bani, daca, in slujirea sa pentru Isus Hristos, poate lua acei bani si sa-i foloseasca intr-un mod responsabil, ca administrator numit de Dumnezeu, fie ca sa asigure locuri de munca pentru altii sau ca sa daruiasca acesti bani. Mai presus de toate, sa daruiasca celor in nevoi.
Lucrul care conteaza aici e atitudinea fata de Hristos. Traim noi in aceasta lume ca sa acumulam lucruri pentru noi insine sau suntem aici administratori ai lui Dumnezeu? Iar daca suntem aici ca administratori ai Lui, un fel in care putem sluji altora e prin darnicia noastra atunci cand apare cate o nevoie.
Dati-mi voie sa sugerez un al patrulea lucru. Noi trebuie sa ne purtam poverile unii altora. Problema aceasta a purtarii poverilor unii altora e una importanta. Atat de importanta incat in al 53-lea capitol al cartii lui Isaia expresia poate fi folosita pentru a descrie intreaga slujire a lui Hristos. ,,Totusi, El suferintele noastre le-a purtat, si durerile noastre le-a luat asupra Lui." Atat de importanta incat viata crestinului poate fi descrisa ca o purtare. E lepadarea de sine apoi luarea, sau purtarea, crucii pentru a-L urma pe Isus. Pavel ne spune in al saselea capitol din Galateni, vorbind despre viata crestina, ca trebuie sa ne purtam sarcinile unii altora, implinind astfel Legea lui Hristos.
Si oamenii au cu adevarat poveri. Au multe poveri. Poveri pe care lumea nu le va purta. Poveri care sunt prea grele pentru ei sa le poarte. Unul din privilegiile pe care le avem ca si crestini este sa purtam poverile pe care ceilalti le cara. Dati-mi voie sa sugerez in acest punct ca acesta este un mare avantaj al grupului mic in partasia crestina. Si aceasta din doua motive. Mai intai, doar in contextul unui grup mic, in partasia care exista acolo poate o persoana sa impartaseasca povara pe care o poarta. Traim intr-un mediu crestin in care nu numai ca oamenii adesea nu asculta, dar si daca ar asculta, ne-am teme sa spunem ce ne framanta de fapt. Pentru ca, necunoscandu-i pe ceilalti, ei nu ne asculta si nu stim unde le e inima, iar daca vorbim despre problemele pe care le avem (probleme la locul de munca, probleme in familie, probleme cu sotul, cu sotia, cu copiii, oricare ar fi aceste probleme), ne temem ca vom fi respinsi. Ne face sa ne simtim vulnerabili vorbind despre aceste lucruri care pot foarte bine sa fie un esec din partea noastra. Astfel, ne retinem si afisam un fel de fatada. Nu incercam in mod deliberat sa ii inselam pe ceilalti, dar pur si simplu nu vrem sa fim raniti. Si asa se face ca nu vorbim despre acele lucruri care sunt marile poveri din viata noastra. Aceasta situatie poate fi depasita intr-un grup mic, pentru ca intr-un grup mic crestinii impartasesc cu ceilalti starea in care se gasesc, ce se intampla in vietile si inimile lor. Si, pe masura ce increderea si intimitatea se dezvolta pe parcursul mai multor luni sau ani, se creeaza un context receptiv in care o persoana poate spune: ,,Stiti, n-am vrut sa vorbesc despre asta multa vreme dar trebuie sa va spun ce ma framanta." Toate acele teribile, groaznice poveri ies acum la iveala.
Acesta e primul motiv pentru care un grup mic e important. Mai exista si un al doilea motiv. Trebuie sa marturisesc cu sinceritate, in acest punct, ca uneori cand avem de-a face cu oamenii, poverile pe care le au acestia, izvorand dintr-un trecut atat de nefericit, sunt atat de coplesitoare incat este literalmente imposibil pentru o persoana, pentru un crestin, oricat de binevoitor ar fi acesta, sa le poarte pe toate. Pur si simplu nu poti face fata. Sunt atat de stringente incat, ca sa te opresti si sa te ocupi de ele, ei bine, trebuie sa lasi orice altceva deoparte. Dar ce se intampla intr-un grup mic? Acele poveri sunt impartasite. Nu trebuie o singura persoana sa le poarte pe toate. Rareori se intampla ca intr-un grup toti sa aiba o problema. De obicei, problemele vin una cate una, sau pe rand la cate o persoana, cel mult la doua sau trei odata, si astfel e posibil, intr-un astfel de context, ca povara sa fie distribuita. Si asta e sanatos pentru grup. Face o astfel slujire posibila pentru individ si, mai mult, e sanatos pentru cel ce are problema pentru ca poate invata sa stabileasca o relatie cu ceilalti intr-un mod general. Adanc si personal dar general. Mai bine decat sa devina excesiv de atasat si dependent de un singur crestin, ceea ce nu contribuie cu adevarat la crestere ci mai degraba la un gen de dependenta copilareasca. Si totusi, vedeti, in aceasta consta slujirea. Da, sa asculti. Sa ajuti la purtarea poverilor altora.
In al cincilea rand, in slujirea celorlalti trebuie sa rostim adevarul Cuvantului lui Dumnezeu din Evanghelie. Spuneam mai devreme ca marea noastra problema aici e ezitarea in a asculta cand celalalt vrea neaparat sa vorbeasca, iar in ordine cronologica aceasta e o problema prioritara. Trebuie mai intai sa invatam aceasta. Trebuie sa invatam sa ne stapanim limba. Trebuie sa invatam sa tacem. Trebuie sa invatam sa ascultam. Trebuie sa il ascultam pe celalalt pana la capat. Aceste lucruri trebuie sa invatam sa le facem. Dar, dupa ce am vorbit despre asta, e adevarat si faptul ca vine vremea in relatia noastra cu ceilalti cand trebuie sa vorbim ceea ce ne-a spus Dumnezeu sa vorbim. Ar fi ciudat, intr-adevar, daca n-am face-o. Iata o carte plina de speranta. Iata o carte care vorbeste despre pacatul nostru dar nu o face ca sa ne doboare ci ca sa il parasim si sa-l aruncam la picioarele lui Isus Hristos, unde vom gasi iertarea pe care El o ofera. Iar daca ii ascultam pe ceilalti cum isi varsa problemele, daca, fiind crestini, auzim aceste lucruri si nu spunem, dupa ce am ascultat pana la capat: ,,A, dar iata vestea minunata pe care o gasim in Evanghelie. Evanghelia spune ca, daca marturisesti aceste lucruri, Isus e credincios si drept ca sa te ierte de ele si sa te curateasca de orice nelegiuire." Daca nu putem spune asta, ei bine, e un lucru intr-adevar ciudat. Ezitam in acest punct. Adesea nu ne place sa parem ca unii care au raspunsuri si, desigur, avem dreptate sa fim sensibili la aceasta daca relatarea mesajului Evangheliei inseamna sa vorbim cu mandrie. Nu trebuie sa o facem astfel. Dar acesta este Cuvantul care ne-a fost dat. Acesta e locul unde am fost curatati. Si, fireste, pe acesta vrem sa il impartasim cu ceilalti.
Ultimul punct al slujirii despre care vreau sa vorbesc este acesta. Trebuie sa il ridicam pe celalalt. Despre aceasta vorbeste Pavel in Galateni cand spune sa il ridicam pe celalatl cu duhul blandetii. Avem privilegiul sa ii ajutam pe oameni in aceasta privinta. Nu prin taria noastra. Noi nu avem deloc. Nu prin puterea noastra. Ea lipseste cu desavarsire. Nu prin intelepciunea noastra. Intelepciunea noastra e nebunie. Ci prin mesajul Evangheliei, atunci cand vorbim in Numele lui Dumnezeu si spunem ca prin pocainta de pacat obtii iertarea; atunci cand, intr-un mod pozitiv, il luam pe celalalt pe dupa umeri si il readucem din nou in mijlocul nostru si in partasia bisericii.
Ei bine, am ajuns la sfarsitul acestei sectiuni. Si observ ca ultimul lucru pe care il spune Domnul este acesta: ,,Acum ca stiti aceste lucruri, ferice de voi daca le faceti." Nu e atat de important daca ai inteles totul ci lucrul care conteaza cu adevarat e daca faci ce ai inteles. Si aici El spune, intr-un limbaj cat se poate de practic, dupa ce a trecut prin toate, dupa ce si-a prezentat demonstratia, dupa ce a explicat-o, dupa ce a spus ca in aceasta consta viata de slujire si ea trebuie sa faca parte din tine daca esti ucenicul lui... dupa toate aceste lucruri, El spune: ,,Acum ca le stiti, ferice de voi daca le si faceti." Fie ca Dumnezeu sa ne dea harul sa luam seama la cuvintele Sale pline de intelepciune.
Tradus de Florin Vidu