Transmiterea păcatului

R.C. Sproul


Ori de câte ori ajungem la subiectul păcatului originar şi discutăm despre natura decăzută a fiinţelor umane, în mod inevitabil cineva pune întrebarea: "Stai puţin. Dacă suntem născuţi păcătoşi, cum poate Dumnezeu să ne considere răspunzători pentru că păcătuim dacă tot ce facem este să ne urmăm impulsurile naturale?" Altfel spus, dacă păcatul e atât de fundamental pentru natura noastră, cum poate Dumnezeu să ne judece pentru că păcătuim, din moment ce nu putem face nimic altceva decât să păcătuim? Ei bine, aceasta e cu siguranţă o întrebare îndreptăţită, şi una care în mod evident se ridică în lumina doctrinei despre păcatul originar. De aceea, trebuie să privim puţin la modul în care această natură păcătoasă se transmite sau se transferă de la Adam către urmaşii săi. Iar primul lucru pe care trebuie să îl spunem cu privire la aceasta este că Biblia ne arată cât se poate de clar că există o legătură aici. Putem explora diversele moduri în care poate fi înţeleasă această legătură, dar haideţi să privim mai întâi la capitolul cinci din scrisoarea lui Pavel către romani, începând cu versetul 12, unde Apostolul scrie:

De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit... (Căci înainte de Lege păcatul era în lume. Dar păcatul nu este ţinut în seamă câtă vreme nu este o lege. Totuşi moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam, care este o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină.

Apoi continuă şi spune:

Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos!)...Astfel dar, după cum printr-o singură greşeală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa.

Pavel face aici un contrast, o comparaţie între al doilea Adam, Hristos, şi primul Adam. El prezintă relaţia paralelă prin care, prin neprihănirea unui om, şi anume a lui Hristos, noi suntem răscumpăraţi în acelaşi fel în care prin nelegiuirea altui om noi suntem aruncaţi în ruină iar moartea intră în lume, şi toate celelalte. Dacă nu ne plângem prea mult de transferul înlocuitor al neprihănirii de la Hristos către noi, în schimb transferul nelegiuirii de la Adam către noi este cel care ne face atâtea probleme.

Au existat diferite teorii cu privire la modul în care are loc acest transfer, sau această tranziţie. În teologia liberală este populară următoarea opinie: povestea lui Adam şi Eva e un mit. Nu a existat în istorie un Adam sau o cădere, iar, într-un sens, relatarea din capitolul trei al Genezei este o pildă care ne prezintă un scenariu pe care îl trăim în vieţile noastre, şi anume acela că fiecare fiinţă umană se naşte bună, se naşte neprihănită, dar toţi trecem prin propriile noastre ispite şi cădem. Fiecare individ reproduce, în viaţa lui sau a ei, ceea ce Scriptura ne spune, sub formă de pildă, că au făcut Adam şi Eva atunci când au fost ispitiţi.
Desigur, există mai multe probleme cu această teorie. Ea neagă complet ceea ce Scriptura ne învaţă şi acest lucru e o suficientă problemă în el însuşi. Dar, pe lângă aceasta, Pavel se străduieşte să explice în capitolul cinci din Romani că el încearcă să argumenteze în acest pasaj şi faptul că legea a existat în lume de la început, înainte de Moise. Care e dovada în acest sens? El spune că dovada e păcatul care era în lume şi a domnit de la Adam până la Moise. Iar ideea pe care o subliniază Pavel e că, dacă nu există o lege, nu poate exista o încălcare a legii, nu poate exista păcatul. Iar dacă nu există păcatul, nu poate exista o pedeapsă dreaptă pentru păcat. Acesta e raţionamentul lui Pavel. El spune că ştim că moartea a domnit de la Adam la Moise. Oamenii au murit şi înainte de Muntele Sinai. Nu numai oamenii maturi, dar şi copiii au murit. Dacă e adevărat, aşa cum sugerează liberalii, că Adam şi Eva nu sunt persoane istorice şi e vorba doar de un mit, atunci ei trebuie să explice mortalitatea infantilă. De ce să moară bebeluşii? Explicaţia pe care o aduc ei este că nu există cu adevărat o legătură între păcat şi moarte. Cu cât încerci să promovezi acest argument, cu atât te vei izbi frontal de mai multe şi mai multe versete din Scriptură.

Totuşi, şi pentru cei care iau în serios revelaţia biblică şi susţin existenţa istorică a lui Adam şi a căderii, chiar şi printre aceştia există o dezbatere serioasă cu privire la "cum" are loc această transmitere a păcatului originar. Cele două opinii mai renumite şi mai populare (care au şi ele la rândul lor mai multe nuanţe) cu privire la transferul vinii de la Adam pot fi numite şcoala "realismului" şi şcoala "federalismului". Şcoala realismului are atât un punct de vedere mai redus cu privire la realism cât şi o versiune mai sofisticată şi mai filozofică. De aceea am să le menţionez pe amândouă, cel puţin în trecere.
Realiştii vin cu următoarea argumentaţie: singurul mod în care Dumnezeu ne poate pedepsi cu dreptate pentru păcat, atunci când ne naştem cu o natură păcătoasă, este dacă acea natură păcătoasă reprezintă pedeapsa dreaptă pentru ceva ce noi am făcut. De exemplu, când Adam păcătuieşte şi Dumnezeu îl lasă pradă unei naturi păcătoase ca parte a pedepsei pentru păcatul său, înţelegem că aceasta e o pedeapsă dreaptă, aceea în care Dumnezeu lasă o persoană în voia lucrului pe care aceasta vrea să-l facă. Una e ca Dumnezeu să îl lase pe Adam în voia unei naturi păcătoase după ce Adam păcătuieşte şi alta e să-i lase pe copiii lui Adam în voia unei naturi păcătoase din cauza a ceva făcut de tatăl lor. Amintiţi-vă că în Ezechiel oamenii se plângeau că părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au sterpezit dinţii. Iar unul din mesajele lui Ezechiel spune că Dumnezeu nu va pedepsi o persoană pentru păcatul comis de altcineva. Dacă acest principiu e adevărat, cum se aplică el la întrebarea noastră cu privire la natura decăzută pe care o moştenim?
Realiştii spun că singurul mod în care Dumnezeu ar fi îndreptăţit să ne impună această natură decăzută ar fi dacă noi am fi căzut cu adevărat împreună cu Adam în grădină. Poate că nu îţi aminteşti să fi fost vreodată acolo. Nu există nici o înregistrare în jurnalul tău care să ateste prezenţa ta în grădina Edenului. Şi totuşi, poziţia realiştilor, într-un sens, învaţă că tu ai fost acolo, ai fost acolo în realitate. Acesta e unul din motivele pentru care vorbim de "realism". Pentru ca acest lucru să se fi putut întâmpla, ar însemna ca sufletul tău, care s-a unit cu trupul tău (probabil la concepţie în pântecul mamei tale), sufletul tău să fi preexistat înainte de încarnarea ta şi sufletul să fi fost viu şi prezent în grădina Edenului. Ai luat parte, în sufletul tău preexistent, la căderea lui Adam şi Eva.

Argumentul biblic folosit în sprijinul unei astfel de pretenţii este luat din cartea Evrei, din relatarea, întrucâtva misterioasă, a întâlnirii lui Avraam cu Melhisedec în Vechiul Testament. Vă amintiţi că în cartea Evrei una din sarcinile cu care se confruntă autorul cărţii Evrei este să valideze pretenţia Noului Testament că Isus este Marele nostru Preot. Noul Testament Îl proclamă pe Isus nu numai ca Mântuitor al nostru, ci şi ca Regele nostru şi Preotul nostru. Pentru ca El să fie Rege, trebuia să se fi născut din seminţia lui Iuda, pentru că împărăţia davidică este promisă descendenţilor seminţiei lui Iuda. David a fost din seminţia lui Iuda. Saul a fost din seminţia lui Iuda. Noul Testament întocmeşte genealogia lui Isus şi arată că şi El este din seminţia lui Iuda, calificându-se astfel ca Rege al lui Israel. Dar dacă e din seminţia lui Iuda, atunci nu poate fi în acelaşi timp din seminţia lui Levi. Acestei seminţii a lui Levi i-a fost dată preoţia în Vechiul Testament. Aşa numita preoţie levitică sau preoţie aaronică, numită aşa după Aaron primul mare preot, este limitată în Vechiul Testament la membrii seminţiei lui Levi.
De aceea, atunci când Noul Testament Îl declară pe Isus ca Marele nostru Preot, scriitorii sunt confruntaţi cu această problemă a genealogiei Lui biologice. Răspunsul pe care îl dă autorul cărţii Evrei se găseşte în mai multe citate din Vechiul Testament, în special din Psalmii Mesianici. În Psalmul 110 Dumnezeu declară, cu privire la Mesia, că Îl va face pentru totdeauna un rege şi un preot în felul lui Melhisedec. Iar argumentul cărţii Evrei este că în Vechiul Testament mai este menţionată o altă preoţie în afară de preoţia levitică, şi această menţionare este acea referire criptică la slujirea acestei persoane misterioase numite Melhisedec, al cărui nume înseamnă "regele neprihănirii", şi care este prezentat ca rege al Salemului, sau rege al păcii, fără mamă şi fără tată. Această menţiune ar putea însemna pur şi simplu că nu exista vreo înregistrare genealogică cu privire la trecutul lui, sau, aşa cum cred unii comentatori, ar putea fi o referire criptică la faptul că el nu avea o descendenţă umană obişnuită şi e posibil să fi fost o apariţie a lui Hristos în Vechiul Testament anterioară întrupării Lui. E o teorie foarte populară. În orice caz, acest Melhisedec se întâlneşte cu Avraam şi în timpul întâlnirii lor se întâmplă două lucruri. Avraam îi dă zeciuială lui Melhisedec şi Melhisedec îl binecuvântează pe Avraam. Ce ne spune de fapt autorul cărţii Evrei, într-o manieră evreiască, este că cel mic îi dă zeciuială celui mare iar cel mare îi dă binecuvântarea celui mic. Din moment ce nu Melhisedec îi dă zeciuială lui Avraam ci Avraam îi dă zeciuială lui Melhisedec, şi nu Avraam îl binecuvântează pe Melhisedec ci Melhisedec îl binecuvântează pe Avraam, modul evreiesc de gândire de aici este că în mod clar aceasta stabileşte superioritatea lui Melhisedec asupra lui Avraam. În acelaşi fel, autoritatea lui Avraam, în genealogia evreiască, îl face mai mare decât fiul său Isaac, Isaac este mai mare decât fiul său Iacov şi Iacov este mai mare decât fiii săi, printre care este şi Levi. Astfel, dacă Avraam este mai mare decât Levi iar Melhisedec este mai mare decât Avraam, atunci evident că Melhisedec, în acest mod de gândire, este mai mare decât Levi. Dacă Isus este preot în felul lui Melhisedec, El are o preoţie care nu e mai mică sau inferioară preoţiei levitice, ci e superioară şi mai mare decât preoţia levitică. Acesta e argumentul adus aici de autorul cărţii Evrei. Dar ce legătură are aceasta cu căderea şi transmiterea vinovăţiei? Ei bine, în contextul acestui argument citim:

Iar el, care nu se cobora din familia lor, a luat zeciuială de la Avraam, şi a binecuvântat pe cel ce avea făgăduinţele. Dar fără îndoială că cel mai mic este binecuvântat de cel mai mare. Şi apoi aici, cei ce iau zeciuială, sunt nişte oameni muritori; pe când acolo, o ia cineva, despre care se mărturiseşte că este viu. Mai mult, însuşi Levi, care ia zeciuială, a plătit zeciuiala, ca să zicem aşa, prin Avraam; căci era încă în coapsele strămoşului său, când a întâmpinat Melhisedec pe Avraam.

Prin extinderea argumentaţiei sale, autorul arată că într-un sens, sau "ca să zicem aşa", Levi a plătit zeciuială lui Melhisedec pe când era încă în coapsele tatălui său Avraam. Realiştii simpli spun că singurul mod în care poate fi înţeles acest text este acela că Levi era într-adevăr acolo când Avraam a plătit zeciuiala şi că acest text dovedeşte preexistenţa sufletului uman. Eu cred că e o mare exagerare, pentru că există precizarea: "ca să zicem aşa", sau "într-un sens". Putem spune că, genetic, stră-strănepoţii mei sunt deja prezenţi în trupul meu. Dar asta nu înseamnă că stră-strănepoţii mei sunt acum prezenţi în mine ca fiinţe umane individualizate. Nu găsim nicăieri în Scriptură această idee.

O versiune mai sofisticată a realismului, care nu depinde de o preîncarnare literală, pentru care există extrem de puţine dovezi biblice, este un fel de realism filozofic, aşa cum aţi putea găsi la Plato, Augustin sau Jonathan Edwards, care spune că, în mintea lui Dumnezeu, voi aţi preexistat înainte să vă fi născut, pentru că Dumnezeu, din eternitate, ştie perfect cine sunteţi. El vă cunoaşte din veşnicie. Iar ideile lui Dumnezeu despre persoane sunt idei reale, ele încorporează în mintea Lui realitatea completă a cine sunteţi şi ce sunteţi. Astfel că, în mintea lui Dumnezeu, dacă eraţi acolo în mintea Lui cu acea ocazie, voi eraţi acolo în realitate, pentru că nimic nu este mai real decât concepţia lui Dumnezeu despre lucruri.
Acest punct de vedere face o mulţime de presupuneri filozofice. Aşa cum am spus, el include o concepţie caracteristică lui Plato cu privire la idei şi o menţionez doar în trecere. Dar e o opţiune, şi încă o opţiune pe care mulţi au îmbrăţişat-o în istoria Bisericii. Una pe care eu o găsesc fascinantă.

Cu toate acestea, opusul realismului este aşa-numitul "federalism", care pune accentul pe caracterul reprezentativ al lui Adam. Adam funcţionează ca un înlocuitor pentru noi, ca un reprezentant al nostru, ca un conducător federal al rasei umane. La fel cum oficialii unei republici federale sunt aleşi ca reprezentanţi iar republica e reprezentată de cei cu roluri de conducere în guvern şi în structurile federale, tot aşa în Biblie Îl avem pe Isus, de exemplu, care intră într-o solidaritate colectivă cu Israel. El devine Israel. El reprezintă naţiunea lui Israel şi prin lucrarea Sa pe cruce El este înlocuitorul nostru delegat care stă în locul nostru. Dumnezeu ne socoteşte neprihăniţi pentru că Dumnezeu ne transferă neprihănirea lui Isus şi transferă lui Isus vinovăţia noastră. În mântuirea noastră este implicat astfel un dublu transfer. Toată mântuirea noastră se bazează pe valabilitatea unui fel de reprezentare. Dacă obiectăm în principiu cu privire la reprezentarea noastră înaintea lui Dumnezeu, ne pierdem mântuirea. Pentru că singurul mod în care putem fi mântuiţi este prin lucrarea reprezentativă a altuia.

Dar aceasta e doar prima problemă. Cealaltă problemă este Adam, al cărui nume "Adam" înseamnă "omenire" şi care e un singur individ dar care acţionează acolo ca şi conducător federal al rasei umane, reprezentându-se pe sine însuşi şi pe toţi oamenii care se vor naşte după el. Testul la care este supus este testul întregii rase umane, nu doar al lui Adam. Aşa că, dacă el cade, nu cade singur, ci împreună cu el cad şi cei pe care-i reprezintă. Dar reclamaţia cu care vin oamenii este: "Totuşi, de ce sunt socotit responsabil pentru ce a făcut o altă persoană?" Eu răspund, pentru că acea persoană te reprezenta şi pe tine. Tu spui, "Ei bine, eu nu l-am ales pe el." "Nu vrem blestem fără o reprezentare aleasă" este strigătul persoanei în acest punct. Eu spun, ai dreptate. De ce vrei să-ţi alegi oficialii prin alegeri libere? De ce vrei să ai dreptul să-ţi alegi proprii reprezentanţi?
Cu ocazia războiului revoluţionar cu Anglia, atunci când regulile s-au schimbat cu privire la Parlament şi la Regele George, coloniştii au cerut ca reprezentanţii lor să facă parte din Parlament. Ei au spus: "Nu vrem taxe fără reprezentanţi." Să presupunem că regele le-ar fi răspuns: "Bine, vreţi reprezentanţi în Parlament? Foarte bine, mă voi îngriji să fiţi reprezentaţi. Cumnatul meu vă va reprezenta." Oamenii ar fi deschis imediat focul. Pentru că ei spuneau: "Nu, vrem dreptul să ne alegem proprii reprezentanţi." Acesta e dreptul nostru sacru în această naţiune. Dar de ce vrem acest drept? Îl vrem ca să fim siguri că suntem reprezentaţi corect. Nu avem încredere în altcineva să ne numească reprezentanţii. Vrem să fim siguri, atât cât putem, că cel pe care îl alegem să ne reprezinte o va face corect. Vi s-a întâmplat cumva să votaţi pentru un candidat care, după ce a fost ales, să nu vă mai reprezinte aşa cum doreaţi? Se întâmplă tot timpul.

Trebuie însă să recunoaştem că în federalism Dumnezeu este cel ce ne alege reprezentantul. Dar aceasta e singura ocazie, cu excepţia crucii, în toată istoria omenirii, când aţi fost perfect reprezentaţi. Pentru că reprezentantul ales de Dumnezeu a fost, mai întâi, alegerea neprihănită a unei Fiinţe perfect sfinte şi a fost făcută pe baza cunoştinţei Sale perfecte şi a omniscienţei Sale, cunoscându-vă mai dinainte şi cunoscându-vă şi reprezentantul. De aceea, nu Îi putem spune lui Dumnezeu că Adam nu ne-a reprezentat corect. Aceasta e presupunerea pe care o facem atunci când încercăm să evităm transferul vinovăţiei. Încercăm să ne măgulim singuri spunând: "Dacă eu aş fi fost acolo în grădină şi aş fi fost confruntat cu ispita şarpelui, aş fi fost suficient de inteligent sau suficient de bun ca să spun nu ispitei. Atunci de ce trebuie să sufăr consecinţele faptei lui Adam?" Pentru că Adam te-a reprezentat şi te-a reprezentat perfect şi ireproşabil, pentru că el era reprezentantul ales de Dumnezeu.

Tradus de Florin Vidu


Doctrine